Câteva lucruri fascinante pe care le-am aflat despre Europa secolului XIX în timpul unei plimbări hai-hui prin cartier

Stau înțepenit pe trotuar, cu privirea încremenită pe bulevardul plin de mașini, șoferii știu unde se duc. Prin fața mea, trece o pensionară care ține o potaie în lesă. Dacă aș fi avut un câine, sigur m-ar fi tras spre un punct cardinal, la plimbare. N-am câine. Ivan Turgheniev avea câini de vânătoare, unul chiar l-a însoțit la Paris, dar cu siguranță că nu câinele l-a tras pe scriitor în capitala Franței.

În cartea* „Europenii”, de Orlando Figes, am aflat o mulțime de lucruri despre acest scriitor pe care, spre rușinea mea, nu l-am citit. Crăp de rușine aici, pe loc, tot socotind încotro să pornesc la plimbare. Ce ușor se mișca Turgheniev prin Europa la mijlocul secolului al XIX-lea! Pentru că ritmul construcției de căi ferate explodase între anii 1850 – 1860, am aflat din „Europenii”. 

Chiar așa, multe zile după ce am început această carte despre formarea culturii cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea, m-am întrebat de ce o citesc. La ce-mi folosește? Cu ce mă aleg? De ce stau lipit de paginile unei cărți despre formarea culturii cosmopolite? Sunt cetățean al secolului al XXI-lea, trăitor într-o lume globalizată, în care pot „să mă plimb” lejer pe internet, căscând ochii la filmele de pe Netflix și hbo.go, ascultând muzică pe aplicații și citind online (uite că nu l-am citit pe Turgheniev, ce rușine!). O țăcăneală! Un moft! Totuși, dacă această carte a fost scrisă și eu habar n-am cum s-a format această cultură, cum s-a ajuns ca la începutul secolului al XX-lea pe continentul european să fie citite aceleași cărți, să fie reproduse aceleași picturi, să fie ascultată aceeași muzică în sălile de concerte și aceleași opere în teatrele Europei, înseamnă că de acolo mă trag eu, cetățean al Europei, din acea cultură!

Despre asta vorbește cartea lui Figes: formarea canonului european! Și la ce-mi folosește? – mă frământ și acum, când nu știu încotro s-o pornesc, deși am la îndemână și autobuzul, și tramvaiul, și metroul, și internetul…

Turgheniev a călătorit mult cu diligențele, dar când au apărut trenurile a călătorit și mai mult. Omul ăsta a mers cu trenul prin Europa cât n-a călătorit neam de neamul meu cu autobuzul! „A învățat chiar să scrie în tren”, notează Figes. În 1860, a călătorit de la Moscova la Berlin, Paris, München, Köln și Aachen, în drum spre Londra. În acei ani, scrie istoricul britanic, se putea călători cu trenul în mai toate orașele importante ale Europei, dar și în multe localități mai mici: „Căile ferate erau considerate pretutindeni cheia dezvoltării economice, a stabilității politice și unității naționale.” 

Oare politicienii noștri de azi chiar sunt conștienți de importanța strategică a Căilor Ferate Române? 

Am aflat cu uluire din cartea lui Figes că lungimea linilor ferate în statele germane a crescut de la 5.800 de kilometri în 1850 la 17.600 de kilometri în 1870. Investițiile feroviare au reprezentat un sfert din totalul investițiilor guvernamentale și private din Germania, în acei ani.

În Franța, extinderea căilor ferate a fost la fel de rapidă, în aceeași perioadă: de la 2.900 la 16.500 de kilometri. Căile ferate s-au extins spre Madrid, Roma, Copenhaga. Stockholm, și spre est, Moscova și Sankt-Petersburg. Iar această dezvoltare spectaculoasă n-a contribuit doar la încurajarea economiei, a comerțului și a turismului, ci a avut un rol determinat în formarea și dezvoltarea culturii de elită a Europei. Artiștii, scriitorii, muzicienii, compozitorii, trupele de teatru și operă, pictorii și curatorii de artă au putut să circule mult mai ușor pe continent, promovându-și lucrările. „Mărfurile culturale” au început să se miște mai repede în acest spațiu, deși existau destule granițe bine stabilite. Așa s-a creat piața europeană de artă: cerere și ofertă!   

La 1846, când a fost inaugurată linia ferată internațională Paris – Bruxelles, construită de compania baronului James de Rothschild, trei trenuri de câte zece vagoane au pornit din capitala Franței, cu 1.500 de călători, pentru a marca acest eveniment. Distanța de 330 de kilometri fost străbătută în douăsprezece ore, un sfert din durata drumului cu diligența. Iată care a fost motivația comisiei de la Paris care a aprobat construcția liniei internaționale Paris – Bruxelles: „Invitarea străinilor la spectacolul artelor noastre, al instituțiilor noastre, a tot ceea ce constituie măreția noastră este cea mai sigură cale de a întreține părerea pe care, pe bună dreptate, o au ei despre Franța”. 

Ce lăudăroși și aroganți francezii ăștia! Ba nu! Asta înseamnă viziune! (Un cuvânt atât de tocit azi în România, pentru că toți politicienii repetă ca papagalii că au viziuni despre țară!) Dacă noi românii și politicienii noștri ne lăudăm cu frumusețile României, atunci de ce nu facem autostrăzi și căi ferate pentru ca străinii să ne vadă frumusețile? Măcar de dragul frumuseții țării să construim infrastructura de transport, dacă tot nu putem să aveam o altă viziune! Oare guvernul Ciucă se va ține să PNRR ca să modernizeze căile noastre ferate?  

Cartea are în centru trei personalități în jurul cărora istoricul britanic dezvoltă istoria culturii acelui secol: scriitorul Ivan Turgheniev, solista și compozitoarea Pauline Viardot, o mare cântăreață de operă de la mijlocul secolului al XIX-lea, despre care nu știm cum cânta, pentru că în acea vreme nu existau înregistrări, și soțul acesteia, Louis Viardot, critic de artă, editor, republican convins, jurnalist și traducător, în prezent, pierdut în uitare, notează Figes.

Acești trei oameni au străbătut continentul de la Sankt-Petersburg până la Madrid, de la Londra până la Roma. (Bucureștiul nu se află pe harta culturii cosmopolite, în cartea lui Figes.) Nu ca turiști, ci ca artiști care munceau în orice colț al Europei. Asta e ideea cărții: Uniunea Europeană de azi nu este o creație artificială, n-a fost născută pe colțul mesei, ci își are fundația pe o construcție culturală solidă și unică…      

Aud niște colinde. Ah, băieții ăia, îmbrăcați în costume populare, care trag o boxă mobilă printre blocuri, în care bubuie aceleași colinde! Îi doare gura să cânte!… Am aflat că, la 1845, existau în Paris vreo 60.000 de piane și 100.000 de persoane care cântau la acestea. În Varșovia anului 1848, un ziar polonez făcea socoteală că existau 5.000 de piane în oraș, cele mai multe cumpărate din Viena sau Leipzig. (Varșovia avea vreo 150.000 de locuitori.)

În Moscova și Sankt-Petersburg existau cel puțin 12 producători de piane, care erau protejați prin taxe vamale de importuri. În Marea Britanie, 200 de firme produceau anual în jur de 20.000 de piane. Burghezia își permitea cumpărarea acestui instrument rafinat…

Ce oameni au făcut muzică în secolul al XIX-lea: Beethoven, Berlioz, Liszt, Verdi, Chopin, Schumann, Rossini, Meyerbeer, Donizetti, Wagner, Bellini, Mendelssohn! Am aflat din carte cum munceau și câți bani câștigau, nu le-a fost ușor! 

Iureșul mașinilor pe bulevard nu contenește. Habar n-am încotro să mă duc… La gară, să văd ce întârzieri au trenurile noastre? Îmi amintesc: trupul neînsuflețit al lui Turgheniev a fost transportat cu trenul din Gare du Nord, pe 3 octombrie 1883, cu podeaua vagonului presărată cu flori, și a ajuns pe 9 octombrie în Gara Varșovia din Sankt-Petersburg. Procesiunea funerară a străbătut orașul în trei ore până la cimitir, aproape 400.000 de oameni aflându-se pe străzi, de-a lungul traseului. Coșciugul a fost coborât pe un pat de flori pe fundul mormântului…  

Nu mai am chef de plimbare! Ori pandemia asta mi-a tăiat orice idee ori moartea lui Turgheniev din finalul cărții m-a indispus? Mai bine mă întorc acasă și caut altceva de citit… Poate găsesc o promoție pe un site, de Crăciun, o carte de Turgheniev la promoție, de ce nu?

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE