Evoluţia educaţiei rurale: de la “carte sau sapă” la “sapă sau sparanghel”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În acest moment aproximativ 50% din elevii învățământului obligatoriu din România învață și locuiesc în mediul rural şi semiurban, în zone și regiuni dezavantajate economic, cu risc social, atrage atenția scriitorul Vasile Ernu, într-un editorial în Libertatea. Iar diferența-record între numărul mic de elevi care a luat Bac-ul la țară și numărul mare de la oraș înseamnă un singur lucru: condamnare la sărăcie.
Citim în presă: “Diferență-record la rata de promovare între urban și rural”. Pentru toţi cei care ne-am născut în rural, sat sau zonele semiurbane, în familii obişnuite de muncitori, ţărani sau mici slujbaşi, ne este cunoscută opțiunea: carte sau sapă! Asta ne spuneau părinţii când eram mici: dragilor, aveţi de ales între sapă şi carte.
Acesta era felul lor simplu de a ne spune că pentru a face un pas mai departe, pentru a ne depăşi condiţia socială şi sărăcia avem de ales cartea. Dacă vrem să rămânem la nivelul acela, rămânem la sapă: muncă grea, sărăcie, condiţii dificile de viaţă. Nu era nimic dispreţuitor - ci o proiecţie a viitorului. Era felul lor de a ne spune că ei nu au posibilitatea să ne pună altceva la dispoziţie: nu au bani, nu au relaţii, nu au pile şi că şcoala, cartea e singurul nostru ascensor social. Ne recomandau să-l luăm.
Şi mai simplu: ei ne spuneau indirect că educaţia, cunoaşterea înseamnă putere, accesul la educaţie creşte şansa la o muncă mai calificată şi mai bine plătită, iar acest lucru duce la un nivel de prosperitate mai mare.
Şcoala rurală pentru generaţiile 60-70-80 şi chiar 90 era cel mai sigur ascensor social. Alegerea era simplă: carte sau sapă. Scurt şi direct.
Pentru asta era nevoie de câteva lucruri: o şcoală universală gratuită decentă, cât de cât concurenţială cu cea din urban. Şi doi: accesul la nivelul superior educativ (şcoli profesionale tehnice, Universitate etc.) gratuite şi cu subvenţii financiare pentru locuire şi hrană (burse). Părinţii din rural nu aveau suficiente resurse să susţină copiii prin propriile puteri, dacă nu ar fi susţinuţi de sistemul public.
Bune sau mai puţin bune, cu multe probleme, dar generaţiile anilor 60, 70, 80 şi chiar 90 au avut aceste lucruri. Acest ascensor social a funcţionat şi a dus la o dinamică importantă pentru dezvoltarea ţării.
Acum acest ascensor social s-a blocat.
În acest moment, aproximativ 50% din elevii învățământului obligatoriu din România învață și locuiesc în mediul rural şi semiurban, în zone și regiuni dezavantajate economic, cu risc social. Nu mai amintim de faimoasele 1.000 de şcoli cu wc-ul în curte.
Însă e important să ştim că abandonul în mediul rural este dublu decât cel din mediul urban. Monitorul Social, proiect al Friedrich-Ebert-Stiftung România, ne spune mai exact:
“Media României (16,4%) este mult peste cea europeană (10,6%) și departe de ținta pe care ne-am asumat-o la începutul deceniului trecut, prin Agenda Europa 2020 – 11,3%.
Când ne uităm însă la date în funcție de mediu de rezidență, observăm cât de inegal este sistemul de învățământ românesc: în vreme ce persoanele din orașele mari au o rată a părăsirii școlii de două ori mai mică decât media europeană (4,2% vs 9,8%), persoanele din mediul rural au o rată de peste două ori mai mare decât media europeană (25,4% vs 11%) și de șase ori mai mare decât cea a persoanelor din mediul urban (25,4% vs 4,2%)”
De ce renunță copiii din mediul rural la școală
De ce renunţă aşa uşor copiii din rural la şcoală, mai ales la finalul celor opt clase? Lipsa infrastructurii: în rural nu sunt suficiente licee, iar ca să pleci “la oraş” e nevoie de bani. Infrastructura care exista nu mai este dezvoltată de pe vremea “vechiului regim”. Şi problema capitală: sărăcia. Costul unui copil întreţinut la şcoala “din oraş” este prea mare pentru o familie din rural, aşa că mai bine abandonezi şcoala şi direct la muncă.
Să vă dau un exemplu, judeţul Braşov, un judeţ deloc sărac. Ştiţi câți copii din rural fac liceul într-o unitate din rural, pentru că sunt doar trei unități de învățământ liceal în localităţile rurale din Braşov? Doar 3,5 %. Restul trebuie să se deplaseze “la oraş”, iar familiilor le cresc costurile (sursa, Alin Beta).
La bacalaureatul 2020 avem o diferență-record la rata de promovare între urban și rural. “Pe medii de rezidență, se observă un nou record al diferenței în puncte procentuale între rata de promovare din urban și cea din rural – 17,71 puncte procentuale, față de 9,23 în 2010 și cu puțin peste antecedentul record, de 17,64 puncte, în 2016.
Distanța dintre educația din urban și cea din rural este o inechitate constatată în toate analizele internaționale. Starea educației din comune este una dintre principalele probleme ale sistemului de învățământ din România și ea continuă să se agraveze, urmând să aibă efecte semnificative asupra pieței muncii”. (sursa) Corect.
Să concluzionăm. Care este evoluţia şcolii rurale? În generaţiile precedente aveam alegerea: carte sau sapă. Acum alegerea a evoluat. Alegerea e tot mai simplă: sapă sau sparanghel.
“Sparanghelul” poate fi mai diversificat: orice alte munci necalificate afară. Sparanghelul e sapa pentru export - muncă necalificată şi ieftină.
De ce s-a blocat ultimul ascensor social pentru o pătură atât de largă? Calitatea şcolii în rural e la pământ, iar costurile studiilor la oraş sunt inaccesibile unei familii de sat şi unei pături sociale foarte largi etc. Simplu.
Tradiţional, în România satul a furnizat cel mai dinamic şi cel mai solid potenţial uman. Acum, acest potenţial imens este aruncat în malaxorul muncii necalificate - condamnat la subdezvoltare.
Ce înseamnă distrugerea acestui ultim ascensor social? Damnare la lipsă de educaţie, care duce la lipsa accesului pe piaţa muncii calificate şi automat la subdezvoltare şi sărăcie. Prin muncă necalificată – faimoasa mână ieftină de lucru – nu poţi ieşi din sărăcie niciodată.
În anii 70 o familie de CAP-işti din rural puteau să-şi ţină la Universitate lejer 3 copii simultan - sau la diverse meserii, şcoli profesionale, care între timp au dispărut. Statul acoperea cheltuielile: bursă, cazare etc. Aşa a fost la mine şi ştiu sute de astfel de familii: jumătate dintre prietenii mei au aceeaşi istorie. Ştiţi câți copii din rural mai ajung la studii superioare azi? Procentul s-a redus la 3%? Nu spun că era bine atunci: spun că e mai tragic acum pentru aceşti copii. Costurile au crescut imens, iar statul i-a abandonat. Şi oficial am anunţat educaţia ca “prioritate naţională”.
Pentru aceşti copii abandonaţi nu există nicio altă şansă.
Ba da, de fapt - o singură şansă: sapă sau sparanghel.
