Deși puține, grădinițele și creșele din România își reduc numărul. E timpul să dăm 6% din PIB pentru educație

Aurelian Giugăl este lector universitar la Universitatea București. George Secăreanu este cercetător. Cei  doi universitari discută 

Cum stăm la numărul de elevi și studenți

Când ne referim la școală, abordarea centrată pe elevi începe cu un reper simplu: ponderea celor ce urmează cursurile unei școli sau ale unei facultăți din populația totală. 

Vom discuta situația sistemului de învățământ românesc din ultimii 15 ani. De aici pleacă toate problemele societății, adică de la educație.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acestui domeniu extrem de complex, am luat în considerare majoritatea statelor din Uniunea Europeană plus unele state terțe. Aceste state se împart în cinci categorii de studiu. 

Din „categoria roșie” enumerată, cea a statelor cu o pondere foarte scăzută a numărului de școlarizați, face parte și România. 

Recomandări

Au ruginit echipamentele la Centrala de la Iernut, Mureș, un proiect de 268 de milioane de euro care trebuia să fie gata în 2020

Figura 1. Ponderea numărului de elevi și studenți din populația totală la nivelul Europei în anul 2020. 

Sursa datelor: Eurostat

Semaforul roșu al educației

„Alerta roșie” apare și în cazul Italiei și a Elveției, dar aici valorile mici se datorează faptului că populația este îmbătrânită, în consecință studenții și elevii nu sunt numeroși. Pe de altă parte, în cazul României, cu un procent de 18,2%, vorbim de o altă tipologie. Numărul mic al studenților și al elevilor este mai degrabă rezultatul 

(1) abandonului școlar și caracteristicile specifice acestui fenomen, 

(2) migrației populației adulte și implicit a populației tinere, 

(3) natalității scăzute, 

(4) lipsei unui sistem meritocratic la angajare, mai ales în sistemul public și chiar lipsa unei remunerații conform pregătirii superioare a absolvenților.

Acest trend este specific țărilor în curs de dezvoltare, fiind o problemă ce cu greu va putea fi rezolvată în viitorul apropiat.

Sunt și țări „galbene”, cu valori nu foarte ridicate, precum Germania, Franța, Polonia sau Spania, dar asta se datorează faptului că economiile lor sunt puternic industrializate și se bazează pe un învățământ dual.

Din categoria statelor cu o pondere foarte ridicată a numărului de studenți și elevi fac parte preponderent țările nordice. Singura enigmă în acest context o constituie Turcia, ea fiind totuși o țară cu o pondere mare a populației tinere.

Recomandări

Securitatea comunistă, pe urmele fotografului Mark Fiennes. Tatăl celebrilor actori Ralph și Joseph Fiennes a vizitat România în iulie 1989

3,16% din PIB alocat educației ne menține codași

Pentru a ilustra mai bine situația precară în care se află sistemul educațional am ales să reprezentăm ponderea cheltuielilor publice din PIB. 

Astfel, la nivelul anului 2019 rămânem codașii absoluți în ceea ce privește susținerea acestui sector vital. Cu doar 3,16% din PIB alocat educației nu poți emite mari pretenții de performanță sau competitivitate, doar poți să supraviețuiești. Mai mult, poți pune la cale strategii bombastice sau chiar unele de PR în anumite campanii cu iz electoral (vezi cazul președintelui Iohannis cu proiectul România Educată). Ce nu ne spun politicienii și nu vor oamenii să înțeleagă este că atunci când nu ai educație și nu te dezvolți vei deveni tot mai dependent chiar de clasa politică. 

Figura 2. Ponderea cheltuielilor publice în educație la nivelul anului 2019.

 Sursa datelor: Eurostat

Cu valori de 5%, 6% sau chiar peste 7% din PIB atribuite sistemului educațional poți beneficia de toate condițiile pentru performanță în acest domeniu. Totodată, impactul pe termen lung de care societatea beneficiază de pe urma unui individ pregătit este unul infinit mai mare decât investiția inițială. 

Recomandări

Care ar putea fi diferențele de politică externă între administrațiile Harris și Trump

De la rezolvarea problemelor grave de tip infracțional până la probleme ce țin de mentalitate, tot acest amalgam de beneficii ar putea duce către o societate mai coezivă, mai solidară, mai autonomă. 

Problema este cu atât mai gravă cu cât statele dezvoltate investesc în societate sume mari, în timp ce statele în curs de dezvoltare nu pot ține pasul, ca mai apoi întregul proces de diminuare a decalajelor între state să devină unul extrem de costisitor.

În România, teoretic, învățământul este gratuit (până în clasa a X-a), iar politicienii susțin că nu au pe ce să cheltuie bani în educație dacă s-ar aloca cei 6%. Cu toate acestea, pentru a asigura funcționarea unei clase la un nivel optim, oferindu-se materialele necesare unei învățări logice, din buzunar scot adesea bani ori cadrele didactice, ori părinții. 

Se ajunge adesea la stări conflictuale, de cele mai multe ori părinții refuzând să susțină solicitările financiare ale profesorilor. 

Deja insuficiente, creșele și grădinițele își reduc numărul

O problemă stringentă a sistemului de învățământ românesc o constituie situația creșelor și a grădinițelor cu program prelungit. 

Astfel, dacă ideea de învățământ anteșcolar (0 – 2 ani) este nouă și cuprinde doar 21 de unități de învățământ (2021, INS), numărul unităților preșcolare a scăzut de la 1.731 în 2007 la 1.200 în anul 2020. 

O astfel de perspectivă este extrem de neprietenoasă în ideea unei creșteri a natalității. 

Mai mult, o problemă particulară o întâlnim la nivelul claselor primare, acolo unde un părinte se întreabă de ce este necesar fondul clasei, de exemplu. Întrebarea e justificată, întrucât statul ar trebui să ofere fondurile necesare procurării tuturor materialelor didactice și a rechizitelor școlare utile. 

Într-o țară în care cei de pe margine îi arată cu degetul pe cei din sistemul educațional invocând motive de genul „aceasta este o vocație, nu o meserie”, ar fi bine de știut dacă cineva este dispus să își cheltuie salariul pe materiale specifice la locul de muncă și, mai apoi, să supraviețuiască până la următorul salariu.

Investim în cercetare sub Ghana și Mali

Și dacă nu suntem lămuriți suficient vizavi de proporțiile dezastrului, am analizat în continuare dinamica cheltuielilor în cercetare, comparând doi ani, respectiv 2014 (Figura 3) și 2020 (Figura 4). Poate cel mai important pilon din cadrul unei societăți îl constituie inovația. 

Cine deține tehnologia și are acces la studii de înaltă performanță va crea valoare adăugată, va controla și va dicta totul. Nu e o ficțiune, și la acest capitol suntem rușinea Europei. Și nu doar a Europei: investim în cercetare la fel de puțin precum Ghana (0,37%), mult mai puțin decât Mali (0,67%). E incredibil, nu? 

Și dacă aceste valori vi se par un accident, șase ani mai târziu avem aceeași concurență acerbă cu anumite state africane precum Rwanda (0,72% – anul 2019) sau Egipt (0,96 %), care oricum stau mai bine decât noi. Iată încă o dată subliniat în tușe groase „interesul” pentru viitorul României.

Dacă în cadrul anului 2014 doar noi și Republica Moldova făceam parte din categoria statelor cu o finanțare la nivelul cercetării foarte scăzută, în anul 2020 acestei categorii i s-a mai adăugat Ucraina.

Până și Bulgaria, pe care mulți dintre noi o consideră vinovată de faptul că nu suntem primiți în Schengen, pentru că suntem asociați cu ei, alocă dublu față de noi la cercetare, în timp ce în Ungaria ponderea este de peste trei ori mai mare. 

Situația este cu atât mai rușinoasă cu cât între cei doi de ani analizați avem creșteri ale fondului alocat cercetării mari, chiar și de peste un procent (Israel cu +1,33%, Belgia cu +1,01%), în țări ce deja aveau procente mari alocate acestui domeniu. Mai mult, pe locul trei în cadrul creșterii procentuale din zona cercetării intră Grecia (+0,83%), o țară cu recente probleme financiare, urmată de Islanda (+0,58%), Norvegia (+0,57 %), Croația (+0,46%) și Polonia (+0,45%).

Figura 3. Ponderea cheltuielilor publice în cercetare la nivelul anului 2014.

 Sursa datelor: Eurostat

Desigur că avem state ale căror valori s-au diminuat, precum Irlanda (- 0,28%), valori puse pe seama investițiilor extrem de mari din domeniul privat (un regim fiscal orientat către atragerea de capital extern), Ucraina (- 0,25%), pus pe seama instabilității locale, Finlanda și Slovenia (- 0,23 %) etc.

Ce trebuie menționat este faptul că aceste valori reprezintă doar cheltuielile publice în cercetare, dar o altă componentă la fel de importantă o constituie investițiile în cercetare realizate de domeniul privat. 

Din păcate, nu avem cifre concrete, dar putem specula că investițiile în acest sens realizate, spre exemplu, într-un stat precum Germania sunt majore, în timp ce în România acestea sunt mult mai mici. Astfel, putem să ne creăm o imagine asupra ritmului diferit de dezvolare dintre cele două state. Poate că aceste comparații îi vor ajuta pe mulți să înțeleagă de ce nu trăim ca în statele vestice, iar convergența economică pe care o tot clamăm este de fapt un miraj. 

Figura 4. Ponderea cheltuielilor publice în cercetare la nivelul anului 2020.

 Sursa datelor: World Bank

Mergem invers decât vecinii noștri 

Pentru o exemplificare mai clară asupra situației cercetării, am reprezentat sub formă de coloane evoluția cheltuielilor din PIB în cercetare, comparativ cu evoluția PIB-ului sub formă de linie din perioada 2007 – 2020. În cadrul acestei analize am ales, pe lângă România, state din proximitate, precum Republica Cehă, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Grecia (Figura 5). Ideea a fost aceea de a reprezenta modul cum au reacționat statele după criza economică din anul 2007-2008. 

După cum se poate observa, toate celelalte state și-au mărit treptat contribuția către cercetare, motivul fiind acela al creștereii capacității de reziliență (capacitatea unui sistem de a reveni după un șoc la forma de dinainte) prin inovație. În timp ce aceste state și-au mărit de câteva ori contribuția către cercetare, la noi efectul a fost invers: România „a băltit” spre un dezonorabil 0,5%. Mai mult, dezinteresul a fost același, indiferent de formula politică ce s-a perindat la guvernare.

Figura 5. Dinamica cheltuielilor publice în cercetare (coloane) și a creșterii PIB-ului anual (linie) în perioada 2007 – 2020.

 Sursa datelor: World Bank

400 de euro, salariul mediu net în educație

Nu putem să discutăm despre educație fără să abordăm chestiunea salariilor (Figura 6), de fapt cheia rezolvării acestei probleme. La o primă vedere, pare că salariul mediu al unui profesor ar fi comparativ cu țările din estul Europei, însă nu este deloc așa. Acea cifră de 8.027 de euro anuală nu este raportată la puterea de cumpărare, iar în urma achitării taxelor și impozitelor mai rămân 4.695 de euro, sumă care, împărțită la 12 luni, se transormă într-un salariu mediu net în jur de 400 de euro. 

Figura 6. Salariu mediu brut la nivelul Europei în anul 2021. 

Sursa datelor: Eurostat

Analiza noastră nu surprinde modul de impozitare din alte state, însă cu un salariu care reprezintă jumătate din salariul mediu net al țării, după trei-patru ani de facultate, și poate alții doi de masterat, nu este greu să ne dăm seama de ce acest domeniu profesional a devenit tot mai  neatractiv pentru absolvenții performanți de studii superioare. În acest context, cei mai mulți studenți foarte bine pregătiți aleg domeniul privat. Astfel, profesorii nu sunt motivați să se implice la capacitate maximă. De asemenea, un alt factor negativ ce se repercutează asupra profesorului îl reprezintă știrbirea autorității în instituțiile de învățământ, dar mai ales în societate. Fără o strategie clară în ceea ce privește veniturile categoriei generale a profesorilor, nimic bun nu se poate întâmpla în viitorul apropiat.

Evident că un astfel de declin îl regăsim în majoritatea societăților slab dezvoltate, particular chiar în țări din estul Europei. Acest proces accelerat și puternic resimțit la nivel societal este consecința acestei competiții inegale în procesul de dezvoltare într-o Europă atât de diferită. Prinse în acest joc, economiile estice nu pot fi decât ceea ce sunt: donatoare, bazine de forță de muncă calificată care va migra spre vest. 

Nu întâmplător este vehiculată ideea unei Europe cu două viteze, dar acest proiect este atât de dezavantajos pentru țările în curs de dezvoltare. 

Nu rămâne decât să ne întrebăm încotro se îndreaptă învățământul românesc și, odată cu el, întreaga societate. Privind această analiză bazată pe evoluțiile anterioare, pare că nimic bun nu se întrezărește la orizont. Somn ușor, România, că și așa vine ziua ta!

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News