Sfidarea Turciei - aliatul exaltat al NATO - resetează securitatea în Orientul Mijlociu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru prima dată de la constituirea sa, Alianța Nord-Atlantică (NATO) este nevoită să își asume o atitudine tranșantă, față de un stat membru.
Cuprins:
- De la țara care a apărat zeci de ani Europa de la islamizare, la teocrația sunnită a lui Erdogan, care sfidează UE și NATO
- Apropierea de Rusia a Turciei o poate costa excluderea din Alianța NATO
- Reacția NATO la sfidarea turcă o pune în poziția unui moderator militar și politic, deopotrivă
- NATO - în căutarea disperată a reluării dialogului rațional, cu un aliat exaltat
Sfidarea fără precedent a celui mai important aliat din Orientul Mijlociu - Turcia, care a decis să cumpere echipamente militare de la Federația Rusă, în detrimentul respectării principiului ”comunalității” (achiziția de armament ”în familie militară”, exclusiv de la furnizorii agreați NATO), dar a și declanșat în nordul Siriei atacul împotriva kurzilor, până mai ieri parteneri de securitate ai Alianței, - sunt pe care să reseteze drastic planurile de securitate regională a super-puternicei organizații militare occidentale.
De la țara care a apărat zeci de ani Europa de la islamizare, la teocrația sunnită a lui Erdogan, care sfidează UE și NATO
Turcia a reprezentat, încă de la aderarea sa la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, în februarie 1952, un angajament curajos al unei țări recent democratizate - datorată revoluției sociale a lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Republicii Turcia - de a de veni parte din forțele militare și de securitate NATO, alături de cele mai dezvoltate țări occidentale și de Statele Unite ale Americii.
Rolul strategic major al Turciei, de țară-tampon între Uniunea Europeană și țările musulmane din Orientul Mijlociu, a dus la o dezvoltare fără precedent a vestului Europei, dar și la o poziționare economică excepțională a Turciei, vreme de peste 50 de ani, datorată relațiilor comerciale excelente cu țările europene, dar și cu partenerii americani.
Dotarea cu tehnologie NATO de înaltă performanță a puternicei armate turce, precum și rolul ei de apărător al graniței Alianței, la Marea Neagră și de gardian al Occidentului, la marginea regimurilor fundamentaliste irakiene, ori iraniene, au reprezentat pentru aliații occidentali un sprijin regional vital.
Istoria tumultoasă a Orientului Mijlociu a prins la mijloc Turcia, ale cărei aspirații de a deveni membră a Uniunii Europene au fost zădărnicite de repetate încălcări ale drepturilor omului, și de conflictele etnice deschise, de pe teritoriul național. Nemulțumirile societății, în relația cu europenii, dar și cu americanii, au adus la putere un lider politic cu puternice tentații autocratice islamiste: Recep Tayyp Erodgan.
Primar al Istanbul-ului între 1994 - 1998, prim ministru al Turciei, între 2003- 2014, și președinte al țării, din 2014, până în prezent, Erdogan și-a întors practic țara în trecut, prin măsuri anti-democratice violente, interzicerea dreptului la liberă exprimare și restrângerea drepturilor civile. Sub Erdogan, măreața Turcia se îndreaptă vertiginos spre un naționalism islamic brutal, cu o recrudescență a luptei de epurare a poporului kurd, și o reconfigurare a parteneriatelor politice și militare, fără precedent.
Apropierea de Rusia a Turciei o poate costa excluderea din Alianța NATO
Temerile din ce în ce mai întemeiate, că Turcia să se înscrie pe orbita de interese a Rusiei, au făcut ca Statele Unite să impună sancțiuni comerciale, după ce, în luna iulie 2019, guvernul a primit sistemul rusesc de rachete balistice S-400. Americanii sunt îngrijorați că, pe lângă faptul că ogivele sunt incompatibilie cu cele ale NATO, riscul ca specialiștii ruși - veniți să îi instruiască pe turci la ei acasă -, vor afla secretele tehnologice ale super-avionului american F-35, sunt total justificate.
Mai mult, SUA au exclus de îndată Turcia din programul producție a aparatului, și au cerut distrugerea, ori înapoierea rachetelor rusești, în schimbul ridicării sancțiunilor, devastatoare pentru economia turcă, și așa din ce în ce mai șubrede.
Excluderea Turciei din programul de F-35 a reprezentat o lovitură de baros dată economiei țării, în condițiile în care guvernul de la Ankara a investit deja peste 1 miliard de dolari în acest program, având în plan cumpărarea a 116 de avioane de luptă americane.
Sistemul de rachete S-400, achiziționat de la ruși cu 2,5 miliarde de dolari, va permite Turciei să le operaționalizeze, până în primăvara lui 2020. În plus, sistemul de rachete rusesc oferă Turciei o rază de acţiune şi asupra Greciei, unul dintre vechii ei adversari, dar şi un partener în interioriul NATO.
Reacția NATO la sfidarea turcă o pune în poziția unui moderator militar și politic, deopotrivă
Ofensiva lui Erdogan asupra pozițiilor kurde, de la granița cu Siria, a pus capac toleranței occidentale, în privința liderului de la Ankara.
Săptămâna viitoare, miniștrii Apărării ai ţărilor membre NATO se vor înâlni la Bruxelles, pentru a încerca aplanarea divergenţelor majore apărute în cadrul Alianţei, după operaţiunea lansată în nord-estul Siriei de Turcia.
Secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a recunoscut divergențele și speră într-o discuție sinceră și dechisă cu toți membrii NATO, inclusiv Turcia.
Deși NATO nu a condamnat operaţiunea militară din 9 octombrie, lansată de preşedintele Erdogan, împotriva miliţiilor kurde aliate ale coaliţiei internaţionale împotriva grupării Stat Islamic (SI) - alianţă formată de SUA şi la care participă Turcia şi mai multe ţări din UE membre ale NATO -, dificultatea gestionării acestei situații fără precedent este evidentă.
Alungarea kurzilor din zonele Statului Islamic (SI), acolo unde teroriștii fundamentaliști se află sub controlul kurd, este o greșeală tactică de neconceput, consideră înaltul responsabil NATO, cu argumentul că lupta împotriva SI "nu s-a încheiat". Este adevărat, Califatul a fost înfrânt de coaliţia internaţională la care participă NATO, dar acum trebuie evitată resurgenţa, a susţinut Stoltenbreg.
La 17 octombrie, Turcia și-a suspendat ofensiva timp de cinci zile, la cererea SUA, și a semnat un acord cu Washington-ul, care prevede instituirea unei "zone de securitate" de 32 de kilometri, în interiorul teritoriului sirian.
Simultan, Erdogan a încheiat și cu Rusia un acord - aliata preşedintelui sirian Bashar al-Assad -, pentru controlul unor sectoare ale benzii de la frontieră, unde armata turcă a atacat milițiile kurde.
NATO - în căutarea disperată a reluării dialogului rațional, cu un aliat exaltat
Ieșirea din frontul strategic NATO a Turciei a iritat Germania, care a cerut reexaminarea rolului Turciei în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, pe considerentul intervenţiei militare în Siria şi al colaborării cu Rusia. Germanii argumentează că invazia militară turcă din nordul Siriei nu este acoperită de motivația autoapărării. Dubiile germane au crescut de mai înainte, după achiziţionarea sistemelor antiaeriene din Rusia.
Și fostul preşedinte francez, François Hollande, a propus suspendarea Turciei din Alianţa Nord-Atlantică, ca urmarea a intervenţiei militare turce în nordul Siriei.
Relaţia de decenii, dintre Turcia şi Statele Unite, dar şi statutul Turciei, ca membru al NATO, se află pe masa responsabilor NATO, de joia viitoare, pe 31 octombrie.
Aliații știu bine că achiziţia sistemului rusesc de rachete S-400 destabilizează regiunea, într-un moment care are nevoie de stabilitate, mai mult decât oricând. Pe de altă parte, gestul de frondă al președintelui turc față de partenerii NATO se vrea o „declaraţie de independenţă” din partea Turciei, care-şi doreşte să fie din nou recunoscută ca o putere regională importantă. Culmea este că nimeni nu a contestat puterea regională a Turciei. Numai proiectul personal supradimensionat al liderului de la Ankara, face ca lumea să se învârtă, de la o vreme, după capriciile periculoase ale profund neliniștitului președinte turc.
