România și luxul pervers al „suveranismului”. Cum e să-ți incendiezi valiza, în loc să prinzi ultimul tren 

Orașe întregi distruse, infrastructura industrială decimată, Germania, divizată, cu partea ei răsăriteană devenită avanpostul sovietic al Europei Centrale și de Est, cotropită de Armata Roșie. Începea lungul Război Rece. În Vestul continentului începea tot atunci aplicarea Planului Marshall, care a fost nucleul reconstrucției economice postbelice și, implicit, sub hegemonia americană, baza pe care a început să se contureze Piața Comună, transformată mai apoi în Uniunea Europeană. 

Până la urmă, după implozia URSS – care n-a mai rezistat economic și tehnologic în cursa înarmărilor –  Europa s-a reunificat, constituind un bloc democratic bazat pe valori comune. Estul, grav întârziat, a reușit, prin integrare, să reducă în trei decenii decalajul acumulat pe durata Cortinei de Fier. Din fericire pentru noi, România a intrat în această evoluție virtuoasă: e parcă mai bine să te transformi din coada pauperului și represivului lagăr socialist în coada unui club de state foarte dezvoltate. 

Cum totul e relativ, și dezvoltarea aceasta a UE nu e chiar omogenă, deși politicile de convergență au redus contrastul Est-Vest. Până prin 2008, UE avea un PIB comparabil cu SUA. Azi, un american câștigă în medie 80.000 de dolari pe an, pe când un european (tot în medie) numai 55.000. Diferența între PIB per capita din Germania, Franța și Italia față de SUA e mult mai mică decât cea dintre ultima și PIB per capita în Polonia sau România. 

Modelul social (unii zic socialist) urmat de statele-membre UE a devenit tot mai puțin sustenabil. Nu doar că UE s-a bazat aproape exclusiv pe NATO în chestiunile legate de securitatea colectivă. Ea a început parcă să-și programeze defazarea față de prima economie a lumii. Îmbătrânirea populației a (re)comandat porții aparent controlate de imigrație din Africa, Asia, Orientul Mijlociu, ceea ce a sporit reacțiile politice eurosceptice, slăbind perspectiva federalizării. Un american muncește în medie cu 20% mai mult decât un european. Avem mai multe drepturi sociale – concedii, săptămână de lucru mai scurtă, pensionare mai rapidă – însă asta a dus nemijlocit la reducerea productivității muncii. 

Suntem tari în industrie, servicii publice și agricultură, dar aproape că am pierdut inițiativa în sectoarele hi-tech și în servicii financiare, ale căror produse (cu valoare adăugată mare) sunt acum aproape exclusiv reprezentate de companii americane cu forță de tracțiune globală. 

Pe scurt, SUA ne-au depășit pentru că e federalizată fiscal și monetar, a investit în sectoare-cheie (start-up-uri, AI, industrie farmaceutică, apărare, venture capital etc) și nu s-a sufocat singură cu suprareglementări care osifică piața muncii și îngreunează schimburile, contractele, integrările orizontale. Iar supremația militară americană are efecte pozitive și asupra economiei civile (mai toate „revoluțiile” – internet, GPS etc – au migrat dinspre armată spre publicul larg). 

Revenirea războiului industrial în Europa, după tentativa de invadare rusă a Ucrainei, ca și revenirea lui Donald Trump la Casa Albă par să fi fost suficient de șocante pentru a-i fi trezit la realitate pe europeni (și pe britanici de altfel). Raportul Draghi începe să fie aplicat de Comisia Europeană, dar rezistența publică la schimbare (reducerea deficitelor publice, ratrapajul tehnologic, dereglementarea, extinderea și aprofundarea în logică federală a Uniunii) se dovedește la fel de vehementă la București și la Paris, ca să nu dăm alte exemple. 

Europa este obligată să țină aproape de americani, adică de NATO, să importe energie din SUA, să cheltuiască mai mult pentru apărare (și să-și dezvolte iarăși o industrie militară proprie) exact atunci când războiul hibrid rusesc stimulează artificial „suveranismele”, cu forța lor centrifugală deloc neglijabilă. 

Poate că Polonia și statele baltice au priceput poza momentului și acționează ceva mai unitar. România este însă în plină și nefastă inerție. Am luat beneficiile integrării (bani gratuiți sau ieftini pentru dezvoltarea infrastructurii) drept drepturi garantate și ireversibile. Ne-a plăcut acest corn al abundenței comunitare, care ne-a triplat PIB-ul după 2007, dar am cedat ușor, fără luptă, la sirenele rusești, care demonizează UE și incită partide de fapt anti-românești să ia voturi cu nemiluita dintr-o zonă electorală masiv dezinformată și permeabilă la narativele anti-occidentale. 

Dacă le spui acum multor români că, fără o federalizare a Europei – pe model american – riscăm să nu mai fim o țară liberă în următoarele decenii – ai toate șansele să primești valuri de huiduieli „suveraniste”. 

Elita în general depășită de la București vede într-o UE cu monedă unică generalizată, dar și cu fiscalizare și apărare comună, un capăt de drum și nu luminița de la capătul tunelului în care am intrat de la criza financiară din 2008 și pandemie, până la războiul din Ucraina. Și totuși, aceasta este marea temă a dezbaterii publice naționale care nu mai poate fi evitată. 

Dacă UE nu-și reduce prin reforme structurale curajoase decalajul față de SUA și China, România intră într-o fatală irelevanță, devenind o oarecare monedă de schimb pe o falie geopolitică tot mai adâncă. Rațional ar fi ca, în loc să ne petrecem timpul în sterile conflicte politice interne, să devenim mai pro-europeni ca oricând. Există, din păcate, și o droaie de scenarii iraționale, mai ales într-o societate care, deși plângăreață, mizează cu un optimism orb pe așa-zisul ei „noroc” istoric… 

Foto: Profimedia

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE