Rebelul fotbalului s-a vindecat după un cancer testicular: „Făceam întrecere cine fură cel mai scump obiect din supermarket”. Fostul mare internațional elvețian Andy Egli, despre meciurile cu România și „inimitabilul Marcel Răducanu”

5 titluri, 4 Cupe, 80 de selecții și Fotbalistul Anului în 1990

Jucător versatil, fundaș central, dar și atacant, Andy a strâns 80 de selecții și a marcat 8 goluri pentru Elveția, între 1979 și 1994. A purtat de multe ori banderola de căpitan. A jucat pentru Grasshoppers (4 titluri, 4 Cupe), Neuchâtel Xamax (o Supercupă) și Servette Geneva (un titlu), în total 726 de meciuri, și Borussia Dortmund (31 de meciuri în Bundesliga).

În 1990, a fost declarat Fotbalistul Anului în Elveția.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Băieți și fete

Licențiat Pro, el a antrenat, din 1995, la Thun, Lucerna, Mannheim, Aarau sau Busan (Coreea de Sud), dar și o echipă de fotbal feminin, până anul trecut, FC Breitenrain-Bern, împreună cu fosta jucătoare a naționalei Sonja Lundsgaard-Hansen.

A comentat meciuri de fotbal pentru televiziunea elvețiană timp de mulți ani.

Ramon, de la Ramon Diaz

Are patru copii cu fosta educatoare Silvana, cu care s-a căsătorit pe 20 ianuarie 1983: Ramon (42 de ani), Riana (40 de ani), Rebecca (38 de ani) și Roxana (24 de ani) și 8 nepoți.

Ramon a jucat fotbal pentru Lausanne, Wilși Biel. A făcut stagii de practică la Casino Baden și la firma de administrație Bommer&Partnen. În prezent, ocupă o funcție de conducere la o companie de asigurări din Viena.

Pe primul nostru copil, Ramon, l-am numit după fostul jucător de fotbal argentinian Ramon Diaz. În 1980, am jucat împotriva lui la națională și am fost impresionat.

Riana a fost atletă de obstacole și este însoțitoare de bord la SWISS. Rebecca a studiat canto și actorie la Academia de Muzică din Berna. Conduce o școală de dans. Hip-hop-ul și step-ul sunt pasiunile Roxanei, podiatru calificat, adică specialist îngrijire medicală a picioarelor.

Fac-totum

În 2015, a fost diagnosticat cu cancer testicular și a luptat cu succes împotriva bolii.

A fost primul președinte al sindicatului fotbaliștilor elvețieni „Profoot”.

Are certificat de Studii Avansate (CAS) în Management Sportiv la Universitatea din St. Gallen.

„Coordonez legendele echipei naționale și le organizez meciurile. De asemenea, instruiesc antrenori și lucrez part-time la agenția lui Mario Eggimann”, adaugă Andy.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Libertatea: Mister Egli, ce știți azi despre fotbalul românesc? Dacă v-aș întreba repede, ați ști vreun nume de jucător român?
Andy Egli: Stanciu, Coman, Mihăilă și cam atât. Căpitanul Stanciu a avut deja 10 cluburi în carieră. A fost chiar în Arabia Saudită…, 10 cluburi, nu este foarte bine…

– Vă spune ceva un 7-1, în 1967? Elveția bătea România în preliminariile Euro 1968. A fost un coșmar pentru naționala noastră, cea mai dură înfrângere a României din ultimii 77 de ani.
– Odermatt și Quentin, doi dintre marcatori, trăiesc, la fel și fundașul Pfirter… Jucătorii români au povestit că au avut impresia că li s-a pus ceva în mâncare, dar eu nu cred.

„La București, ca la închisoare”

– Apoi a fost un 2-1 pentru voi, București. După 1-0, gol Balaci, ați întors pe final, prin Zappa și Luthi. Atunci ați fost titular, la fel și în Elveția, la 0-0. Ce vă mai amintiți?
– Nu am văzut nimic, pentru că nu puteam să mergem nicăieri. Era comunism, ca la închisoare, am stat doar în hotel. La 4 zile după ce am bătut la București, am mers cu gânduri mari în Ungaria. Speram să ajungem la CM 1982, dar am cedat cu 0-3. A fost o decepție enormă pentru noi.

– În schimb, nu apăreți la dubla pentru Euro 1992, 1-0 în România, 0-0 la voi. De ce?
– Am fost accidentat.

– Când ați debutat la națională?
– În 1979, la Udine, cu Antognoni adversar. A fost foarte greu… Eu am debutat ca atacant, la Grasshoppers jucam în față. Apoi m-a reprofilat antrenorul Konietzka.

– Joi se joacă FC Basel – FCSB în Europa League. Ce spuneți?
– Cred că voi merge să văd acest meci. E joi, ați spus? Va fi greu pentru Steaua. Mai ales dacă patronul anunță iar echipa la televizor și tot el face schimbările. Am fost și eu antrenor, n-aș fi acceptat niciodată așa ceva.

– Apropo, ați fost antrenor multă vreme. V-a făcut vreodată patronul echipa? Adică să vă spună să-l băgați în teren pe „X”?
– Am fost și eu antrenor, n-aș fi acceptat niciodată așa ceva. Te descalifici. A, să vorbești cu șeful e una, dar nu așa.

– Erați tânăr, vă mai aduceți aminte de Steaua 86. Mai e posibil azi un astfel de succes?
– Nu prea. Greu să se mai nască un Duckadam, un Belodedici…

– Dar Elveția sau România să cucerească un titlu, fie el european?
– Este un obiectiv oarecum utopic. Grecia sau Danemarca au reușit să câștige un Campionat European. Chiar și așa, noi sau voi nu putem declara drept obiectiv devenirea campioanei europene. Ar fi nerealist.

Ca-n gară

– Cum a fost copilăria dumneavoastră?
– Când eram mic, am locuit în Ramsen, apoi la gara Siggenthal. Aveam 7 ani, familia noastră s-a mutat la Erlen, în Thurgovia. Întotdeauna mi s-a părut minunat să locuiesc în gară.

– Cum adică în gară?
– Tata era mecanic de locomotivă, mergeam după el. În Erlen, exista o zonă pavată între șine și șopron. Acolo, jucam fotbal în timp ce trenurile treceau pe lângă noi și marcam mereu goluri cu pietre.

– Ce visați să vă faceți?
– Mecanic de locomotivă, ca tata! Dar când i-am povestit învățătorului meu despre asta, a râs și a spus: „Dacă nu înveți nimic, nu poți deveni mecanic de locomotivă”.

Știam doar că sunt bun la fotbal. În fiecare zi jucam. În fiecare zi. Lipseam de la școală din cauza fotbalului. Și, uneori, părinții veneau la școală să vadă ce facem. Și eu nu eram în clasă, eram pe teren…

– Este adevărată povestea cu furturile de la supermarketului Coop? Ați spus undeva că ați furat niște articole de la un polițist de la supermarket, în copilărie.
– Da! Era un fel de competiție între copii, cine fură cel mai scump articol. Desigur, erau obiecte sau lucruri mici. Furam din zona casei, ca să fie mai ușor să fugim.

Nu-mi amintesc să-mi fi făcut temele în mod regulat. Într-o zi, i-am spus tatălui meu că aș vrea să joc pentru FC Amriswil. „Dacă iei note bune, poți merge”, mi-a zis. Și a trebuit să muncesc puțin mai mult.

La 12 ani, am mers la Amriswil. Mai târziu, am fost remarcat de antrenorii de la Grasshoppers, iar la 20 de ani, m-am mutat la GC.

Totuși, a deveni fotbalist nu a fost niciodată visul meu; pur și simplu s-a întâmplat.

Nu am avut televizor până la Jocurile Olimpice 1972 de la Sapporo. Îmi rupsesem piciorul și mă plictiseam. Așa că părinții mei mi-au cumpărat un televizor din compasiune.

„Cine fură cel mai scump articol din magazinul universal astăzi?”

– „Când eram tânăr, făceam parte dintr-o bandă, iar regula era asta: Cine fură cel mai scump articol din magazinul universal astăzi?”. E adevărat? Ați povestit-o într-un interviu.
– Da, am avut foarte mult „succes”. Era vizavi de gara din Erlen, la Coop. Furam regulat lucruri de acolo, dar doar obiecte mici. Ne-a trecut repede!

– Ați fost considerat un rebel înainte de vreme și ați făcut multe nefăcute…
– În 1988, am jucat finala împotriva echipei Schaffhausen din Liga B. În calitate de căpitan, m-am dus la consiliu și i-am întrebat ce vor face în caz de victorie. „Nimic, nu-i subestimați”. Așa că am organizat eu potențiala sărbătoare a victoriei. După victoria cu 2-0, am mers la Baden, la Café Schief în Baden, și apoi am sărbătorit într-un club de noapte din Neuenhof. Am fost amendat cu 10.000 de franci. Dar nu i-am plătit niciodată.

Eram un idiot pe atunci. Pentru mine, exista întotdeauna doar alb și negru.

Și la națională am fost sancționat disciplinar de mai multe ori. Nu aveam darul diplomației. Iar pentru mine, fiecare meci internațional era cel mai grozav. Întotdeauna am vrut să dau totul.

Pe de altă parte, am fost primul șef al sindicatului fotbaliștilor. Eu sunt din prima generație de profesioniști. Cei dinaintea generației mele, Odermatt sau Köbi Kuhn, au trebuit să muncească, unul lucra pentru o companie de asigurări, celălalt era în vânzarea de vinuri etc. Am fost un protector al drepturilor noii generații de fotbaliști.

„Cearșaful” anti-Chirac

– În 1995, președintele francez Chirac a ordonat teste nucleare în Pacificul de Sud. Elveția juca împotriva Suediei într-un meci de calificare la Euro și ați desfășurat un afiș pe care scria „Oprește-te, Chirac!”. Erați chiar în mijlocul acțiunii.
– Eu eram deja reprezentant al sindicatului fotbaliștilor Profoot. Așa că am luat un cearșaf din camera de hotel, am cumpărat un spray cu vopsea și am vopsit bannerul devenit legendar.

– Printre altele, ați fost antrenor secund pentru echipa feminină FC Breitenrain din Berna din 2022 și până anul trecut.
– Mi-a plăcut, e un club de amatori și nu poate fi comparat cu fotbalul profesionist. FC Breitenrain a devenit din ce în ce mai bun în fotbalul feminin. Pe de altă parte, era ca un hobby, n-am fost plătit.

Mă simt în cea mai bună formă și îmi place să interacționez cu oamenii și să mă bucur de fotbal în fiecare zi. Îmi dau seama că am împlinit vârsta de pensionare abia atunci când pensia mea este plătită o dată pe lună.

– Am înțeles că vă mai băgați și la antrenamente cu fetele?
– Uneori, intram ca portar. Mă mențin în formă în principal cu antrenament de forță și ciclism, recomand tuturor să rămână activi fizic și mental pe măsură ce îmbătrânesc.

– Ce a rămas în urma carierei de antrenor?
– Am menținut Aarau în Super Ligă, am promovat Thun în NLB, am făcut o treabă bună la Lucerna și am lucrat în străinătate. Am fost și la Waldhof Mannheim, în Germania, și la Busan, în Coreea de Sud.

– Unde…
– … m-au făcut „ecologist”, pentru că preferam să merg cu trenul și tramvaiul și să refuz Mercedesul pe care președintele a încercat să mi-l vândă. 

A refuzat să joace la World Cup: „E mai bun decât mine”

– În 1994, la sfârșitul carierei de jucător, ați fost convocat la Campionatul Mondial din SUA.
– Nu am jucat acolo, dar participarea a fost punctul culminant al carierei mele. Atmosfera a fost de nedescris.

Înainte de ultimul meci din grupă, împotriva Columbiei, antrenorul Roy Hodgson mi-a spus că voi juca. „Nu, nu vreau asta. Dominique Herr este semnificativ mai bun decât mine. Ar trebui să joace”. Așa că am refuzat de bunăvoie oferta, dar i-am mulțumit sincer lui Roy pentru încrederea lui.

Am avut o relație foarte bună cu Roy. El a fost coach-ul meu la Xamax. Când a venit la națională, m-a adus ca mâna lui dreaptă în vestiar…

– Vă era frică de Hagi?
– Numai el? Popescu, Răducioiu, Petrescu, Ilie Dumitrescu, ce nume. După părerea mea, acel 4-1 din America a fost cel mai spectaculos joc din istorie al Elveției.

Cum a vrut să meargă să vadă trenurile din gara din Phenian, dar a fost oprit de garda de corp!

– Am citit că ați fost și în Coreea de Nord…
– Am lucrat două luni pentru dezvoltare în cadrul FIFA, la universitatea din Phenian, și am avut o gardă de corp alături tot timpul. Întrucât hotelul meu din Phenian era chiar lângă gară, am vrut să merg acolo singur și să mă uit la trenurile nord-coreene.

Dar nu am ajuns departe. Garda de corp a alergat după mine, m-a ajuns din urmă și mi-a arătat drumul către hotel.

– Cum s-a schimbat fotbalul profesionist de când erați jucător?
– A devenit mai atletic și mai dinamic. Dacă acum 45 de ani exista o medie de 200 de pase pe meci, astăzi sunt 600.

Prin urmare, cerințele față de jucătorii de astăzi au crescut și odată cu ele și nivelul competiției. Sigur, poți câștiga o mică avere ca fotbalist profesionist în zilele noastre, ceea ce nu era posibil pe vremea mea.

La început, la Grasshoppers, aveam 300 de franci pe lună. Aveam nevoie de un apartament în Zürich și de o mașină, la urma urmei. Așa că i-am spus președintelui că am nevoie de mai mult. Mi-a spus: „Ai dreptate. Îți dau 2.000 de franci, dar va trebui să dai înapoi 1.700 de franci”.

– Spania a triumfat cu Tiki-taka…
– Ei ar putea merge la circ făcând lucruri cu mingea. Sunt maeștri ai mingii. Pe vremea noastră, pe vremea mea, condiția fizică era mai importantă decât controlul mingii.

„Deodată, am simțit o durere severă în zona stomacului. Noroc că stau lângă spital”

– Ați fost diagnosticat cu cancer testicular în 2015. Cum ați aflat?
– Locuiesc lângă spitalul din Berna. Deodată, am simțit o durere severă în zona stomacului. Când s-a agravat în a doua noapte, m-am dus la camera de gardă. Au descoperit că aveam cancer testicular.

– La scurt timp după aceea, ați apărut chel în studioul de la SRF.
– Când am observat că îmi cade părul în timpul chimioterapiei, m-am ras. Apoi l-am sunat pe managerul SRF și i-am spus că am cancer testicular și că acum am un aspect nou. L-am întrebat dacă este o problemă. Bineînțeles că nu era. Am apărut, ba am discutat și subiectul deschis.

Nu poți păstra așa ceva secret, doar din cauza aspectului tău. Terapia mi-a redus în mod natural capacitățile fizice. Dar sunt și eu surprins de cât de bine mă simt.

Cruyff, Marcel Răducanu și echipa de vis

– Messi sau Ronaldo? Pele, Maradona sau altcineva?
– Cruyff, pentru mine, a fost idolul meu. Uneori, nu contează doar trofeele. Este mai important stilul, Plăcerea de a juca. Influența lui. Cruyff a făcut totul.

– Ați jucat împotriva lui Cruyff?
– Da, l-am și învins chiar. 2-0, în toamnă. ’80, ’82, ceva de genul.

– Dar a lui Maradona?
– Da, la Cordoba. 0-2. Unul dintre goluri a fost marcat de Ramon Diaz, cu capul, chiar de lângă. Ca să nu uit de greșeală, mi-am botezat băiatul Ramon!

Top 5 colegi: „Marcel Răducanu, un magician, am jucat în aceeași echipă la Dortmund, pe vremea când nu era voie decât cu 2 stranieri”, Roger Wehrli și Heinz Hermann, Stephane Chapuisat și Alain Sutter.

Cei mai puternici adversari direcți: Cruyff, Maradona, Rummenigge, Antognoni.

Vacanța ideală: Ibiza, cu fostul coleg Heinz Hermann.