Ce a răspuns Robert De Niro, prezent la Cannes, la întrebarea „Cum s-a ajuns aici?”. „Puterea banilor” 

Se spune că „antipatia nu se justifică”: și totuși, aș putea să-mi justific pe larg antipatia pentru acest JR, care a venit complet nepregătit, complet haotic, genul „a vorbit numai el” (vă dați seama, dacă eu spun asta, ce a fost acolo!), și care, una peste alta, nu a scos nimic de la amicul său, decît cîte un DA, cite un NU, cel mult cîte un UNEORI!… Uneori „dialogul” dintre doi artiști se poate transforma într-un dezastru. A fost cazul!

Situația a fost parțial salvată de cîteva imagini frumoase filmate și imaginate de același JR, pentru viitorul documentar, proiectate pe ecran, de pildă imaginea cu o fotografie imensă a tatălui lui De Niro (pe care îl chema tot Robert, era în poză un tânăr pictor), fotografie întinsă ca un covor într-o barjă descoperită, care plutește pe ape, cu New York-ul în fundal, și cu De Niro bătrân, ghemuit pe jos, la pieptul  acestei fotografii uriașe… Deși de la moartea tatălui au trecut peste 30 de ani, fiul îi păstrează și azi neatins atelierul, așa cum era… Să înțeleagă urmașii cine a fost bunicul lor…

Concluzia, ca pentru o „fișă psihologică”, ar fi că „Bob”, cum îi spun prietenii legendei vii – e un tip interiorizat, taciturn, nostalgic, cald, echilibrat, și incredibil de NORMAL. E genul de actor care și-a descărcat nebunia exclusiv în operă.

Recomandări

Zonele din România cele mai expuse la inundații. Va exista un climat diferit în 50-100 de ani

Cînd a venit momentul întrebărilor din sală, s-a ridicat o mare de mâini, toată lumea ar fi avut „să-l întrebe ceva” pe De Niro, pe care JR îl lăsase cam neîntrebat! Am să povestesc doar extremele – cea mai stupidă și cea mai inteligentă intervenție din sală. Premiul pentru stupiditate s-ar fi putut acorda unui zdrahon, britanic, care, când a prins microfonul, a povestit că și el a avut un tată!, căruia, ce să vezi, îi plăcea James Bond!, și că la un moment dat, când tatăl lui a murit, dar abia la o vreme după ce tatăl lui a murit, a descoperit ceva ce el nu-și imaginase vreodată, și anume că tatăl lui a fost de meserie… spion!… 

După această confesiune demnă de terapiile colective de la „alcoolicii anonimi”, sau „părinții mei, acești necunoscuți”,  omul s-a așezat cu demnitate înapoi în scaun, fără să întrebe nimic! Totul – sub privirile blând compătimitoare ale lui „Bob”, care știe ce înseamnă „căutarea rădăcinlor”, el, copilul unor pictori divorțați, crescut  în boema din Little Italy, și care avea să-și caute ramuri din arborele genealogic în Italia, după tată, dar și în Germania, și în Olanda, după mamă…

M-a impresionat o tânără jurnalistă din Georgia, care a spus: „V-am văzut discursul de la ceremonia de deschidere, în care vorbeați despre democrația în pericol. Întrebarea mea este: CUM S-A AJUNS AICI?”… „Good question!”, a exclamat De Niro, dar fără să poată oferi un răspuns, cel mult schițe sau propuneri de răspuns: „puterea banilor”…, „puterea politică”, la care nimeni nu vrea să renunțe… E poate cea mai importantă întrebare a istoriei, la care uneori nu putem răspunde cu sinceritate și curaj nici după decenii: „cum s-a ajuns aici?”…

Recomandări

Elena, o româncă din Irlanda de Nord, trăiește în teroare, cu valiza la ușă și luminile stinse pe timp de noapte: „Vor să mă facă să fug”

La sfârșit – căci a venit și sfârșitul, după o oră și jumătate de cvasi tortură pentru „Bob”, la acest rendez-vous care a lăsat lumea „sur sa soif” – , De Niro, cu același zâmbet enigmatic pe față, a părăsit încet încetișor scena, făcând cu mîna, din mers, exact gestul Papei Francisc, cînd străbătea mulțimile în papamobil… Mi-a venit atunci în minte o imagine felliniană, De Niro străbătînd străzile Cannes-ului, ca un Papă al filmului,  făcînd cu mîna dintr-o mașină descoperită, în aplauzele mulțimii de cinefili…

Am asistat la întîlnirea dintre un Papă și un rapper.  

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro