Bișnițari deghizați în pro-europeni?

Mergând mai departe, pot detalia și mentalitatea de bișnițari: regulile, taxele, promisiunile și etica sunt doar obstacole care trebuie „fentate”. 

Mentalitatea de bișnițar, spre deosebire de viziunea solidă pe termen mediu, doar redistribuie banii existenți, prin intermediere speculativă și manipulare (spre exemplu, majorez TVA pentru contribuabilii corecți și favorizez în continuare evaziunea de TVA). Nu construiește valori, nu realizează reforme, exploatează „asimetria informațională” (bișnițarul știe ceva ce păcălitul nu știe, iar obiectivul principal este „tunul” – recompensa este mai mare pentru evazionist).

Privind clasa politică, în opinia mea, nu o pot desprinde de mentalitatea de „bișnițar”. Deși creează „narativul” stabilității și depășirii obstacolelor, efectele macroeconomice ale bișniței sunt distorsionarea piețelor și intrarea economiei în teritoriul negativ. Bișnița aplicată de politicieni în economie acționează ca o taxă invizibilă, la fel ca inflația.

Economia reală, care plătește taxe, crede în statul de drept, respectă standardele de calitate și de etică, se trezește cu costuri explozive, și mai devreme sau mai târziu, este scoasă din piață de bișnița decidenților.

Mentalitatea de bișniță în privința statului reapare agresiv în perioadele de criză și se manifestă prin umflarea tuturor prețurilor, prin taxe mai mari, sub pretextul „stabilității economice”. 

Am văzut-o cam în toate activitățile economico-sociale, din ultima perioadă, începând cu bișnița statului de drept (anularea alegerilor „pe suspiciuni șubrede ale unui serviciu de informații”).

Bișnițarii de tip nou

Cei din generația mea își amintesc de vechii bișnițari: cei de sub spectrul economiei falimentare comunisto-securiste, care îți vindeau oricând dolarii pe piața neagră, îți vindeau la preț de Dacia un video VHS sau îți procurau un cartuș de țigări capitaliste pe care să-l dai ca atenție la doctor, Ci-Co occidental făcut la Constanța, sau o cafea de tip „ness” care să înlocuiască naționalul „nechezol”.

Au apărut apoi bișnițarii de tranziție: de la tarabe și contrabandă s-au „privatizat” și au luat pe nimic active de stat, în principal cu două intenții: să le vândă la fier vechi, și, mai apoi, să facă speculă cu terenuri. Caritas, FNI, băncile populare și chiar bănci comerciale supravegheate de BNR nu s-au dovedit decât simple bișnițe. Ele au fost favorizate de „supraveghetori”, milițieni deveniți polițiști, procurori și judecători cu strânse legături cu Securitatea, deghizați în „stat de drept”.

Serviciile de informații „democratice” s-au adaptat și ele: au făcut bișniță cu dosare de turnători, plasați cu atenție în poziții de decizie de unde puteau supraveghea bișnița, principala lor „calitate” fiind vulnerabilitatea. Sunt convins că nici „Manole” nici „Petrov” chiar nu au putut uita vreodată că ascensiunea lor profesională a fost propulsată de turnătoriile la Securitate. Au devenit astfel piloni ai „statului de drept bișnițar”, unul e încă în funcție.

Când lucrurile s-au complicat pentru ei (aderarea la Uniunea Europeană a însemnat măcar aparența respectării unui set de reguli), statul român bișnițar s-a reorientat: a făcut bișnită cu justiția – prin protocoalele ticăloase încheiate de SRI cu procurori și judecători, prin care de fapt îi subordona, în interesul bișnițarilor.

Când protocoalele ticăloase nu au mai putut fi ascunse, SRI s-ar fi retras din justiția pe care o trata ca pe un „câmp tactic” pentru bișnițari. Totuși, câtă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat cu rețelele de procurori, judecători, grefieri (așa-zisele repartizări aleatorii), polițiști judiciari, și, de ce nu, persoane ajunse în culoarele Curții Constituționale? 

Este legitim să îmi pun întrebarea dacă aceste rețele născute din bișniță nu au fost valorificate în continuare (după prezumtiva retragere a SRI din „câmpul tactic”) în interes de bișniță? Adică dacă mafia „bișnițară” de stat a fost înlocuită de „mafia” privată, unde plicurile galbene continuă să circule? Desigur, este posibil și ca justiția să fi devenit independentă, din secunda doi.

Totuși, actualele crize suprapuse (și autoinduse) prin care trece economia românească îmi sugerează doar o continuitate a mentalității îngust-funcționărești-bișnițărești, cu efecte economice dramatice. Iată șase argumente:

• Curtea Constituțională a făcut bișniță cu democrația, anulând alegerile prezidențiale pe „suspiciuni șubrede ale unui serviciu de informații”.
• Noul prezidențiabil născut din această bișniță a făcut la rândul lui bișniță cu votul românilor, dând în scris că nu va majora taxa pe valoarea adăugată (TVA).
• A numit un premier „născut din bișniță”, care a majorat TVA sub spectrul „incapacității de plată”. Am detaliat aici argumentele mele pentru mecanismul „nașterii din bișniță cu funcții” ale actualului premier.
• Premierul a făcut bișniță cu ideea „incapacității de plată”. Cu dobânzile mari favorizate de mentalitatea „pro-bișnițari” a decidenților din BNR, a mutat incapacitatea de plată de la extern, la intern: a înghețat pensii și salarii, a tăiat sporuri, a pus CASS-uri pe orice (inclusiv pe concedii de creștere a copilului și pe indemnizația de șomaj), aproape a dublat sau triplat impozitele locale.
• Decizia Consiliului Concurenței de amendare a multor bănci, cu mulți bani, pentru prezumtiva manipulare a dobânzilor de împrumut pentru populație, pentru companii și pentru statul român pare să întărească argumentele în favoarea caracterizării unei conduite de politică monetară pe care am apreciat-o ca fiind în interesul „capitalurilor vagaboande”, dar care ar putea fi caracterizată, metaforic și ca „politică monetară pro-bișniță”.
• Inclusiv instrumentul democratic al moțiunii de cenzură pare să fi fost fetișizat și transformat în „pro-bișniță”. După mai mult de 100 de zile de la demiterea de către Parlament, guvernul e tot acolo.

Rezultatele vorbesc de la sine:

• Economia României s-a contractat cu 0,8% în anul de politici pro-bișniță.
• Rata inflației indusă de mixul de politici economice (fiscale, monetare, de venituri bugetare și fără ajustări structurale) a continuat să rămână pentru multe trimestre consecutive la cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană, confiscând adânc și constant din puterea de cumpărare a populației.
• Deciziile agențiilor de rating, de menținere a calificativului României la nivelul Botswanei (!), au fost apreciate prin aceeași mentalitate îngust-funcționărească-bișnițărească, ca victorii. În fapt, România continuă să plătească dobânzi la nivelul unui stat calificat ca „junk”.
• Fondurile vitale din PNRR sunt tratate… cum altfel? La nivel de bișniță? Să ne facem că facem reforme… doar că aceste fonduri se termină, iar de la anul nu vor mai putea suplini mentalitatea îngust-funcționărească-bișnițărească a statului român.
• Pare că și BNR continuă să facă bișniță cu ideea de reducere a ratelor de dobândă (ceea ce ar fi trebuit să facă încă din urmă cu doi ani). „Am început să gândim reducerea ratei de politică monetară atunci când inflația se duce sub rata de politică monetară”, zice fostul „darling” al Securității, Manole. Zic să îl credem, că a început să gândească… deși fraza următoare nu pare să fie decât atributul unei continuități a „bișniței” de politică monetară: „Cred că mai degrabă la începutul anului viitor putem să discutăm despre o asemenea decizie”. Desigur, e posibil să mă înșel.

Și totuși, unde ne trimite această mentalitate „îngust-funcționărească-bișnițărească”? În opinia mea, spre cel puțin „un deceniu pierdut”. Adică, urmează cel puțin zece ani în care creșterea economică va alterna între minus și un pic peste zero, cu consecința buzunăririi populației și favorizarea bișnițarilor de tip nou.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE