De ce președinția Dan nu are atribuții să investigheze ce s-a întâmplat în timpul alegerilor din 2024

Inițiativa președintelui Dan poate fi utilă în dezbaterea publică, în ideea ca românii să conștientizeze mai ușor agresivitatea regimului de la Kremlin, însă ea nu va răspunde principalei nemulțumiri a acestora: cine poartă responsabilitatea pentru faptul că statul român a eșuat în demantelarea la timp a rețelelor rusești în România – serviciile de informații, decidenții politic sau ambii actori? Cine este de vină pentru anularea votului românilor? Ce îmbunătățiri ar trebui făcute la nivelul instituțiilor și comunității de informații, astfel încât alte atacuri surpriză ale Rusiei să fie destructurate pe viitor într-un mod eficient? Au serviciile de informații românești nevoie de o reformă? 

După interferența rusească în campania electorală din anul 2016, din SUA, Congresul, nu Casa Albă, a fost actorul instituțional care a făcut investigații și a oferit un raport cetățenilor americani care demonstra acțiunile maligne rusești în democrația americană. La fel a procedat și Parlamentul britanic, după interferența rusească în campania electorală Brexit. De ce? Pentru că, în democrații, Legislativul este puterea din stat care are atribuțiile constituționale cele mai puternice de a supraveghea și controla eficiența serviciilor de informații, nu Executivul, în cazul nostru, președinția Dan. 

Democrațiile își asumă fără probleme un eșec de intelligence 

Supravegherea Președinției asupra funcționării agențiilor de informații este și ea o caracteristică necesară responsabilității democratice, însă relația Președinție-servicii de informații este problematică, prin natura sa, întrucât toate aceste instituții se află în aceeași ramură guvernamentală și pot apărea interferențe și influențe toxice de ambele părți. Mai precis, relația de colaborare președinte-servicii de informații este prea strânsă și nu permite, din interiorul ei, o analiză obiectivă asupra eficienței sale. Acesta este și motivul pentru care o altă putere din stat are sarcina să investigheze această relație. 

Așadar, raportul lui Nicușor Dan nu va avea un caracter investigativ, nu va cerceta vulnerabilitățile statului român în fața acțiunilor rusești, ci unul pur explicativ, întocmit chiar cu ajutorul agențiilor de informații românești, care să întărească ideea că Rusia este de mult prezentă în România, iar serviciile de informații s-au dovedit a fi, de-a lungul timpului – nu-i, așa?! -, eficiente în depistarea acțiunilor sale maligne. 

Dincolo de faptul că inițiativa lui Dan va revoluționa în rău practica democratică de control asupra serviciilor de informații, ea transmite ideea că decidenții politici și șefii serviciilor secrete sunt incapabili de a-și asuma cu onestitate un eșec de intelligence. 

Niciodată, în cei 35 de ani de democrație românească, Parlamentul nu și-a asumat responsabilitatea de a controla în mod eficient serviciile de informații, întărind astfel caracteristica comunistă a vechii Securități,  reticentă în a se lăsa controlată de civili („stat în stat”). Însă o altă mare problemă a controlului democratic civil asupra serviciilor secrete o reprezintă relația Președinție-intelligence, despre care nu s-a discutat prea mult în spațiul public. Nici această relație nu funcționează în baza bunelor practici democratice. 

Literatura de democratizare a serviciilor de informații dedică multe studii despre relația ideală între Executiv-intelligence și tipurile de patologii care duc la disfuncționalități în această relație. Una dintre aceste patologii se cheamă armonia excesivă (excessive harmony) și poate apărea „fie pentru că noii decidenți politici manifestă un respect excesiv față de șefii legendari ai serviciilor de informații, fie pentru că oficialii din serviciile de informații se supun unui decident politic carismatic”, după cum explică expertul Joshua Rovner. Părintele american al controlului democratic civil, Loch K. Johnson, oferă explicații suplimentare: acest tip de relație disfuncțională, de armonie exagerată, între decidenții politicii și leadershipul de intelligence, devine posibilă atunci când profilul psihologic al decidentului politic este unul tipic majoretei, care aplaudă, fără spirit critic, orice vine din zona intelligence. Majoreta politică poate fi drăguță ca personaj, ea are abilitatea de a intra ușor, pe o perioadă îndelungată, într-o relație de lună de miere cu serviciile românești, însă principala sala problemă este lipsa de autoritate atât în fața publicului, cât și în fața leadershipului de intelligence.

Or, un lider politic, catalogat cu această etichetă psihologică ce transmite slăbiciune, nu numai că are, pe termen lung, eșecul politic garantat, dar nici nu va avea fibra morală să ducă la bun sfârșit ceea ce democrația românească așteaptă de 35 de ani: o reformă profundă a serviciilor de informații și desprinderea totală de practicile vechii Securități. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE