Cercetătoare, despre viața românilor în Marea Britanie: „E ridicol când îi auzi pe guvernanți că vor să-i aducă acasă. Îi aduci o lună, un an și apoi pleacă din nou”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un interviu acordat publicațiilor Teleleu și Libertatea, Alina Dolea, o cercetătoare stabilită de patru ani în Marea Britanie, vorbește despre naționalismul românilor din străinătate, despre imaginea acestora în presa engleză, despre stereotipuri și discriminare.
Cuprins:
- „Migranții buni” și „migranții răi”
- „Trauma comunistă se vede inclusiv în raportarea la celălalt”
- Presa face ca „normalul să fie neinteresant”
- „Adevărul e că statul român nu știe ce să facă cu migranții”
- „Trebuie să acceptăm că migrația e un fenomen contemporan, care nu se va termina nici azi, nici mâine”
- „Există o componentă istorică a imaginii negative a României în UK”
- Românii din UK au fost dispuși să muncească și în pandemie
- Rolul instituțiilor în integrarea românilor
- Acest articol a fost realizat în parteneriat cu Pulitzer Center. Elena Stancu este bursieră în cadrul programului Persephone Miel Fellowship 2021.
Alina Dolea, 40 de ani, este cercetătoare și profesoară la Bournemouth University în sudul Angliei, unde coordonează un program de studii media și politică. Înainte să plece din țară în 2017, Alina a lucrat în PR, deși în paralel era cadru didactic asociat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București - nu s-ar fi descurcat financiar doar din salariul simbolic de cadru didactic asociat.
A făcut un doctorat despre obsesia imaginii de țară în spațiul public românesc, a câștigat premiul european EUPRERA pentru cea mai bună teză de doctorat, un grant de cercetare la Universitatea din Fribourg, Elveția, și o bursă Fulbright Senior la Universitatea din California de Sud, SUA. Cu toate astea, Alina Dolea n-a reușit să obțină un post de asistent universitar în România.
După ce s-a mutat în Marea Britanie, a continuat să lucreze la o cercetare despre imaginea de țară, urmărind legăturile diasporei cu România și felul în care imigranții își redefinesc identitatea. A organizat o serie de focus grupuri la Londra, la care au participat imigranți români din medii sociale variate, iar cea mai neașteptată concluzie a fost legată de costurile emoționale ale migrației. Toți cei care pleacă din țară trec printr-o pierdere, spune ea.
Am vizitat-o pe Alina Dolea în Bournemouth, UK, unde locuiește împreună cu soțul ei, Cristi, inginer la o companie de automotive technology din Farnham, și cu cei doi copii ai lor: Eliza, 6 ani, și Tudor, 11.
„Migranții buni” și „migranții răi”
Libertatea: - Ați criticat de multe ori felul în care diaspora e portretizată în spațiul public românesc. Ce este greșit la aceste reprezentări?
Alina Dolea: - Multă vreme s-a vorbit în presă despre „migranții buni”, cu care ne mândrim pentru că fac lucruri grozave, și migranții de care ne e rușine, pentru că comit infracțiuni. În ultimul timp a apărut și discursul disprețuitor la adresa „sclavilor”, „căpșunarilor” sau „badantelor care s-au dus să-i șteargă la cur pe alții”. Ca și cum li se neagă dreptul la demnitate pentru că au plecat să facă munci pe care italienii, englezii, spaniolii nu le fac.
În copilăria mea, în Piatra Neamț, acesta era discursul: „Și-au lăsat familiile, copiii - ce dacă nu se descurcau? Dar să te duci să-i ștergi la fund pe alții?”. Era considerat înjositor, degradant. (Cei care plecau) erau oameni din zona Moldovei care fusese industrializată, deci când s-au închis marile fabrici, marile combinate, ei au rămas pe dinafară. Unii și-au găsit de lucru la societăți nou-înființate, cum era Troleibuzul în Piatra Neamț, alții s-au apucat să facă comerț cu produse din Turcia.
- Ce consecințe negative a avut împărțirea diasporei românești în „migranții buni” și „migranții răi”?
- Consecința cea mai mare e lipsa de empatie: migrantul a devenit un „altul”. Migrația la noi pare să fie ca un divorț, asta mi se pare paralela cel mai ușor de făcut ca să înțelegem abordarea românilor care rămân față de cei care pleacă. E ca un divorț complicat, cu multe reproșuri și frustrări, și cu încercări de împăcare; o despărțire traumatică din ambele părți, pentru că până la urmă există o grămadă de motive pentru care oamenii pleacă. Poate să fie lipsa banilor sau poți să fii dintr-o minoritate și să te saturi să fii discriminat sau vrei ca ai tăi copii să meargă la o școală unde să nu facă teme până noaptea târziu sau vrei să ai alte oportunități ori un alt stil de viață.
Îmi povesteau la un moment dat participanții la focus grup că în România e o isterie generalizată: lumea se zbate, țipă, e foarte mult zgomot. Inclusiv asta e o motivație să migrezi.
„Trauma comunistă se vede inclusiv în raportarea la celălalt”
- Am observat, de când lucrăm la proiectul nostru, că românii educați din diaspora vor să se delimiteze de cei care au joburi precare în construcții, agricultură sau îngrijire. De unde vine această rușine?
- În UK există acest sistem în care tu poți aplica pentru „benefits” de la stat dacă nu câștigi o anumită sumă - un fel de venit minim garantat. În presa britanică au fost articole care spuneau că vin românii, ne iau joburile, aplică pentru „benefits” și comit infracțiuni.
Pe de altă parte, există în comunitatea românească - și se știe asta - oameni care abuzează de sistemul britanic, cum ar fi unii șoferi, care declară mai puțin decât câștigă, nu plătesc taxe și primesc „benefits”. Din cauza asta există un soi de râcă, de enervare.
În plus, suntem o nație de complexați, cu traume transgeneraționale, iar trauma comunistă se vede inclusiv în raportarea la celălalt. Alina Dolea, cercetătoare:
După Revoluție, a fost instrumentalizat la maximum complexul de inferioritate: „Uite, țările din jur au aderat mai repede la UE” sau „Uite ce urât vorbește presa străină despre noi”.
O altă frustrare vine din faptul că în România se vorbește doar despre „migranții buni” și „migranții răi”, iar viața românului obișnuit, care își face treaba, fără să fie erou sau infractor, nu ajunge în presă. Plus că presa românească vorbește despre migranți doar în anumite contexte electorale sau de scăderi demografice.
Presa face ca „normalul să fie neinteresant”
- Care sunt subiectele despre diaspora care lipsesc din presa românească?
- Lipsește normalizarea procesului de migrație. Cred că e o problemă cu modul de operare al presei în logica asta de clickbait, de șoc, de infotainment, care face ca normalul să fie neinteresant. Fie îl șochez pe cititor, fie îi storc lacrimi. Din cauza asta nu există povești alternative despre șoferul de taxi sau despre muncitorul în construcții.
- Cum își redefinesc migranții români noua lor identitate atunci când se stabilesc într-o altă țară - Marea Britanie, de exemplu? Ce păstrează din identitatea lor de români și ce preiau din societatea în care trăiesc?
- Sunt unii care vor să se integreze cu orice preț și nu mai vorbesc românește - între ei vorbesc în engleză, cu copiii vorbesc tot în engleză. Ei se identifică cu statutul de imigrant care vrea să devină de-al locului.
Apoi sunt cei de la polul opus: „Vin aici că n-am de ales, dar mie nu-mi place, nu mă adaptez. Îmi trebuie banii, acasă nu am unde să lucrez. Sunt școli mai bune, dar societatea asta e decăzută, le bagă prostii în cap copiilor și eu vreau să-i cresc români. Vorbim românește, mergem la biserică, citim în română”. Aceștia trăiesc în comunități, se izolează, au prieteni preponderent români.
Iar între aceste două extreme sunt foarte multe alte poziționări. Sunt unii care zic: „Eu sunt european; sunt și englez, sunt și român, îmi place aici, dar nu țin neapărat să iau cetățenie ca să fiu British”. Sunt unii cărora li se pare nefiresc să vorbească engleza în casă și vorbesc românește, iar copiii lor sunt bilingvi. Poți să treci prin mai multe faze, pentru că experiența de migrație te schimbă.
„Adevărul e că statul român nu știe ce să facă cu migranții”
- Devin o parte dintre români naționaliști după ce emigrează? Am observat că mulți români din diaspora își marchează identitatea etnică prin drapele, costume populare, mâncare, muzică, elemente care nu erau atât de importante pentru ei înainte de a pleca din țară.
- Toți migranții trec printr-o perioadă de redefinire identitară. Pe măsură ce experimentează viața în țara de rezidență, e posibil să apară schimbări, repoziționări, mai ales dacă contextul public de acolo e turbulent, cum a fost contextul Brexitului.
Pe de o parte, există un soi de naționalism OK: la școală (în Marea Britanie), copiii sunt încurajați să vorbească despre steagul lor, despre imn, despre sărbători și tradiții, pentru că se cultivă diversitatea și multiculturalismul.
Naționalismul poate să devină manifest dacă este zgândărit de unii cu o agendă. Și aici ai o plajă de emoții, pentru că ei (imigranții români) sunt dislocați și își recreează un nou acasă. Și unii alunecă pe panta asta: acasă sunt biserica, limba, comunitatea, steagul, muzica populară, filmele lui Sergiu Nicolaescu și egoul de învingător al poporului român, că nu poți să te regăsești într-o narațiune de învins.
Mulți idealizează niște chestii din trecutul lor, un acasă care poate nici nu mai există: „Mâncam numai pâine cu margarină, dar ce frumos era când mă jucam cu toți copiii de pe stradă”. Alina Dolea, cercetătoare:
- Cum se împacă naționalismul, care presupune o glorificare a nației tale, cu raportarea critică la țara ta de origine?
- Te raportezi critic nu la țară, ci la politicieni. Țara e frumoasă, minunată, dar o strică politicienii corupți, cărora nu le pasă de noi. Sunt unii români cu studii superioare care fac munci sub nivelul lor în străinătate. E o suferință acolo și de-asta apar partide antisistem - pentru că AUR asta pretinde că e -, care îți zic: „Tu ai suferit asta pentru că politicienii sunt corupți, sistemul e de vină”. Și ei confiscă valorile astea tradiționale, conservatoare: patria, familia, credința.
Așa procesează cetățeanul român abandonul pe care îl simte în raport cu statul. Adevărul e că statul român nu știe ce să facă cu migranții. Dincolo de „au rămas copiii și bătrânii acasă”, „scade populația țării” și „economia prosperă datorită remitențelor”, statul român nu are o politică pentru diaspora.
Statul român are un singur discurs: „Hai să-i aducem înapoi”. De ce să-i aduci înapoi? Ajută-i în țara în care trăiesc și apoi decid singuri să vină, pentru că a început statul să facă chestii.
„Trebuie să acceptăm că migrația e un fenomen contemporan, care nu se va termina nici azi, nici mâine”
- Ați criticat adesea modul în care politicienii s-au raportat la diaspora ca la o problemă ce trebuie rezolvată. Explicați-mi, vă rog, de ce e greșită abordarea asta.
- Și în diplomația publică statele se raportează la diaspora în același mod: diaspora generează probleme în statul din care pleacă, fără să fie o resursă. Dar atunci când vrei să faci politici publice, e problematic, pentru că un mod așa de unidimensional de a vedea lucrurile limitează înțelegerea instituțională a fenomenului. Pleci de la presupunerea că diaspora ar fi o categorie unitară, ceea ce nu e. Dacă crezi că ai o categorie unitară nu poți să faci programe specifice, că dacă toți sunt la fel, cum ai putea să identifici probleme și nevoi diferite?
- Ce înseamnă migrația circulatorie și de ce ar trebui statul român să înțeleagă acest fenomen înainte de a face politici pentru diaspora?
- Cercetătorii care studiază migrația numesc astfel fenomenul prin care migranții circulă dintr-o țară în alta, pentru că migrația nu înseamnă deplasarea din punctul A în punctul B. Migranții se duc în Italia, se mai întorc în România, se duc în Spania, se întorc în România. Reperele acestea despre migrație trebuie redefinite, pentru că unii pleacă pentru o perioadă scurtă, se întorc, pleacă din nou.
De asta e ridicol când îi auzi pe guvernanți că vor să-i aducă pe români acasă. Îi aduci o lună, două, un an și după aceea pleacă din nou. E pusă greșit problema, pentru că statul român ar trebui să se gândească cum poate să-i ajute pe români în țările de rezidență. Alina Dolea, cercetătoare:
Trebuie să acceptăm că migrația e un fenomen contemporan, care nu se va termina nici azi, nici mâine și modul acesta de raportare al autorităților, dar și al oamenilor care așteaptă să se termine e greșit.
- Migrația creează niște probleme sociale în România pe care nu le putem ignora.
- Sociologii care studiază politicile de „return migration” spun că, în general, acestea nu prea au rezultate. De asta aș renunța la discursul acesta: „Hai să-i aducem pe români acasă”. Până la urmă, facem strategii de întoarcere a diasporei din 2010 - bine că avem strategii.
Ce poți face tu ca stat când oamenii pleacă din cauza salariilor mici, a șomajului, a corupției? Eu aș încerca să fac programe pentru copiii care au rămas acasă, să ajut comunitățile de migranți, să îi informez în legătură cu pensiile, ca să mă asigur că li se recunoaște vechimea în țările în care muncesc. Poți crește rețeaua consulară, poți să înăsprești legea și să obligi firmele care au ca obiect intermedierea de muncă în străinătate să îi informeze pe oameni înainte să plece ce drepturi au și să le ofere 10 cursuri de limbă.
Poți să definești categorii vulnerabile - persoane de o anumită vârstă, femei, tineri care n-au niciun fel de experiență de muncă - și să faci programe pentru ei.
„Există o componentă istorică a imaginii negative a României în UK”
- De când lucrăm la proiectul nostru, am observat că de multe ori discriminarea cu care se confruntă migranții români e mai degrabă o discriminare de clasă decât una etnică. La ce concluzie ați ajuns dumneavoastră în urma focus grupurilor?
- Participanții au fost foarte diferiți - muncitori în construcții, la Amazon, în depozite, doctoranzi - și, la întrebarea dacă au fost discriminați, ei au răspuns „Mai degrabă nu”. Se simt discriminați din cauza raportării presei (britanice) la comunitatea românească și a etichetelor din spațiul public, dar ei zic că în viața de zi cu zi nu se simt discriminați.
Acum există și aici niște nuanțe: „N-au vrut să ne închirieze casa. Nu pot să zic că nu mi-au închiriat-o pentru că sunt român, dar m-am confruntat cu asta”. Sau „Uite ce bine vorbești engleza” - substratul e „pentru un străin”. Situații în care interlocutorul te pune pe tine într-o postură inferioară.
Jurnalista britanică Tessa Dunlop scrie în lucrarea ei de doctorat că imaginea României în Marea Britanie este, de fapt, istoric cea a unei țări sărace. Regina Maria, când a fost la Conferința de Pace de la Paris, a promovat o imagine despre o Românie săracă, înapoiată, care are nevoie de sprijin britanic. Există o componentă istorică a imaginii negative a României în UK.
- Ce imagine are diaspora românească în presa din Marea Britanie?
- Nu e suficient să spunem că presa britanică discriminează românii, trebuie să vedem de unde se trage.
Când a fost Ceaușescu la Londra în 1978, regina a fost avertizată de fostul președinte al Franței să ascundă obiectele de valoare. Cu câteva luni înainte, românii din stafful lui Ceaușescu furaseră din locuințele de protocol de la Paris tot felul de obiecte. Încă o dată, povestea asta a arătat ce sărăntoci sunt românii, care fură.
După ce a căzut Ceaușescu, în UK era în vogă emisiunea Challenge Anneka. Era un reality show și Anneka a primit provocarea să renoveze un orfelinat românesc. Și a fost un fenomen aici (în Marea Britanie), pentru că oamenii au văzut condițiile groaznice în care trăiesc copiii români. Imaginile erau din nou: sărăcie, țară înapoiată.
În zilele noastre, Tessa Dunlop spune că grupurile parlamentare britanice o invită să vorbească despre România ca fiind țara aia săracă și să facă strângeri de fonduri. Imaginea României de țară primitoare de charity (caritate) e și acum prezentă. Acesta e substratul peste care vin campaniile de ponegrire a migranților, în particular a românilor, care vin să fure joburile și beneficiile sociale englezilor.
Românii din UK au fost dispuși să muncească și în pandemie
- Cum îi afectează aceste stereotipuri pe românii din Marea Britanie?
- Pe mine mă afectează când mă întreabă electricianul: „De unde sunteți?”. „Din România”. „Eu nu am nimic cu ăștia ca voi, pe mine mă deranjează ăia care vin aici să îmi ia beneficiile și să nu muncească”.
Acesta e un exemplu manifest, dar există și exemple latente și e posibil ca discriminările subtile să nu le sesizezi. Dacă se miră ce bine vorbești engleza e posibil să te bucuri că ți-a făcut un compliment.
România nu are capital simbolic, motiv pentru care atunci când zic că sunt din România, asocierile pe care le face un britanic sunt cu Anneka, orfelinate, sărăcie, imigranți care vin să ne ia joburile.
Ce s-a schimbat în pandemie a fost legat de românii din NHS (sistemul public de sănătate britanic, medici, asistente etc. n.red.), care are o presă bună, pentru că are grijă de noi. NHS a făcut o campanie în timpul pandemiei, iar pe panourile din Londra a apărut o româncă. Asta zice multe despre câți români lucrează în NHS.
Senzația mea e că acum românii au o imagine mai bună, pentru că au continuat să muncească în pandemie. Și la focus grupuri românii îmi ziceau că au o imagine bună la serviciu pentru etica muncii. Alina Dolea, cercetătoare:
Rolul instituțiilor în integrarea românilor
- Cum se poate îmbunătăți imaginea românilor în Marea Britanie?
- Narațiunile pozitive despre România trebuie să înceapă de la români, iar pentru asta trebuie să le creezi niște experiențe pozitive.
Ambasada trebuie să aibă o abordare diferită în raport cu comunitatea. Cultural, în România e o distanță mare între stat și cetățean, în timp ce românul din UK trăiește într-o distanță mică între stat și cetățean: funcționarul de la ghișeu știe că-l servește, ceea se schimbă dinamica relației. În același timp, românul se duce umil în fața Ambasadei sau a Consulatului României.
Statul român are această distanță și în raport cu comunitatea, ceea ce înseamnă că nu deschidem ușile. Am făcut focus grupurile la Institutul Cultural Român (ICR) și doar unul sau doi dintre cei 39 de români (pe care i-am intervievat) fuseseră înainte acolo. Percepția e că orice instituție românească e inaccesibilă pentru cetățeanul de rând. Deci primul pas e schimbarea raportării la comunitate.
Al doilea e înțelegerea faptului că migranții români sunt diferiți și au o varietate de nevoi. Pentru o parte din comunitate sunt relevante Ziua Iei și Ziua Limbii Române, pentru alții festivalul de film românesc, iar pentru alții Ziua Națională și micii. Unii vor să știe ce drepturi au și la ce instituție să se ducă în caz de abuz, iar alții, cum să-și înscrie copilul la școală.
Ambasada poate să ajute asociațiile românești din UK să se profesionalizeze și să aplice la linii de finanțare ale guvernului britanic - în comunitate există resurse care pot fi folosite, oameni care vor să se implice.
Instituțiile românești din străinătate nu au rol de liant între stat și comunitate. ICR-ul spune că rolul instituției e să promoveze cultura română, dar asta e o abordare limitată. Până la urmă, cei mai buni ambasadori sunt românii: ei le povestesc prietenilor, colegilor despre festivalul de film românesc, ei pot promova un eveniment pe rețelele de socializare, mai bine decât comunicarea clasică a ICR-ului.
- Ați spus că toți cei care pleacă din țară trec printr-o pierdere. Care a fost pierderea dumneavoastră?
- Îmi lipsește să-i las pe copii la bunici și să plecăm la plimbare. Îmi lipsesc prietenii, locurile familiare.
Prietenii și rudele s-au raportat la plecarea noastră ca la o despărțire, de asta zic că migrația e un fel de divorț. Am remarcat la mulți prieteni de-ai noștri că se comportă ca și cum i-am părăsit pe ei: „Ce vă mai pasă vouă ce ni se întâmplă nouă?”. Te delegitimează în raport cu țara de origine. Și acesta e un argument care apare și în discursul public: „De ce să voteze migranții?”. Votez că poate vreau să mă întorc peste cinci ani.
Eu n-am făcut o cercetare despre emoții, nu i-am întrebat pe oameni cum s-au simțit, doar am povestit despre migrație. Dar mi-am dat seama că toată raportarea la țara de origine și la țara de rezidență se face prin filtrul ăsta emoțional - emoțiile mediază construcția identitară. Migranții trăiesc între aici și acolo, ceea ce e, până la urmă, o însingurare.
