Florin Irimia debutează în literatura pentru copii cu o carte care nu ascunde adevărul societății: „România este cercul șapte al Infernului lui Dante, cercul violenței”

Lecțiile de viață din „Povestea unei nopți de iarnă”

Florin Irimia este scriitor și cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, recunoscut pentru romanele – „Defekt” (apărut în 2011), laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, 2013, „O fereastră întunecată” (2012) şi „Câteva lucruri despre tine” (2014). În 2017, autorul a scos volumul de proză scurtă „Misterul maşinuţelor chinezeşti”, urmat de „Bărbatul din spatele ceţii” (2021) și „Nu spune asta” (2023), nominalizat, în 2024, la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT. 

În 2025, el se pregătește să lanseze prima lui carte pentru copii, „Povestea unei nopți de iarnă” (Humanitas Junior). Într-un interviu acordat Libertatea, scriitorul mărturisește că și-a dorit de multă vreme să scoată o astfel de carte, dar tot amâna și-i era oarecum teamă să înceapă. S-a pus efectiv pe treabă, după cum zice, după ce a citit „Trei zile nemaipomenite”, semnată de Ioana Pârvulescu. „[…] ceva din cartea asta, povestea, dar și ilustrațiile Ancăi Smărăndache care mi-au plăcut foarte mult, m-a făcut să mă apuc și eu de treabă. Și odată ce m-am apucat, nu m-am mai oprit până ce nu a fost gata.”

Într-o noapte magică de decembrie, așa cum apare notat în descrierea cărții, pisica Ursula trăieşte o spaimă cumplită: cei doi pisoi ai săi, Zgâtia şi Şnur, sunt luaţi de lângă ea şi abandonaţi cine ştie unde. Deşi totul pare pierdut, animalele din cartier împreună cu un băiat curajos fac tot posibilul s-o ajute. 

Paginile poveștii (ilustrate superb de Anca Smărăndache) te vor purta într-o aventură asemănătoare unui film, încărcată de emoție, unde binele și răul dansează împreună, unde realitatea cruntă a celor neajutorați este vizibilă, dacă cei din jur au ochi să o vadă, dar mai ales unde se naște o prietenie cu adevărat specială între animale și oameni. 

„Povestea unei nopți de iarnă” nu-și ferește cititorii de lumea reală în care trăim, dar o înconjoară în speranță și blândețe, în timp ce ne arată cât de multe beneficii am avea dacă am fi mai buni unii cu alții. „[…] cred că avem nevoie ca de aer de educație civică, de valori morale, etice, de empatie, de reacție când anumite lucruri nedrepte se-ntâmplă, așa încât ele să nu continue să se-ntâmple la nesfârșit. Cel mai ușor e să rămâi indiferent. Dar nu e cel mai bine. Nici pentru victimă, evident, dar nici măcar pentru tine”, spune autorul. 

„Răul, Urâtul, Reprobabilul nu-și iau pauză de sărbători”

Libertatea: Datorită personajelor din carte și a poveștilor lor de viață, am simțit și o solidaritate, și o reziliență în rândul celor vulnerabili – pe lângă grija și omenia pe care ar fi bine să le arătăm animalelor, ar fi o lecție și despre cum ar fi bine să ne întoarcem privirea și la cei din jur?
Florin Irimia: O solidaritate între cei mărunți și vulnerabili este adesea prezentă în filmele și cărțile de acest gen. Din păcate, tot ce am scris am văzut întâmplându-se. Plus altele și mai rele. De când avem rețelele sociale (urăsc termenul ăsta, e de-o falsitate cruntă!), vedem și mai multe, suntem expuși la tot ce poate ființa umană să facă mai rău. Altor ființe umane, dar și animalelor. 

Aflăm de indivizi care se filmează torturând pisici, aflăm de alții care își omoară caii în bătaie, care își lovesc de șaisprezece ori câinele cu pumnul în cap, care își împușcă câinii pentru că nu latră sau pentru că au fost mușcați, dar mușcați tot ca reacție la un gest violent, la un act de cruzime. Am văzut scene cu câini legați de căruță care trebuie să alerge tot timpul, pentru că altfel ar fi strangulați, am văzut șoferi accelerând ca să poată lovi câinele sau pisica traversând o stradă, nu mai zic de abandonuri, pui lăsați pe marginea șoselei ca să fie loviți de mașină, România este cercul șapte al Infernului lui Dante, cercul violenței. Și, din păcate, oamenii nu mai reacționează, nu li se mai pare nimic strident, oroarea a ajuns normă, s-a banalizat.

-Apropo de faptul că acțiunea are loc de Crăciun (timp în care suntem încurajați să fim mai buni) și „o putem vedea” dacă suntem atenți la ce se întâmplă afară – e o invitație pentru cititori (și adulți, și copii) să-și „iasă” din propriile case și să fie atenți și la un context mai larg în care se află?
-Cred că ce-am vrut să sugerez, dincolo de faptul că îmi place acest cadru de iarnă, este că Răul, Urâtul, Reprobabilul nu-și iau pauză de sărbători, ba dimpotrivă, la adăpostul întunericului, dar și al unei impresii generalizate (și false) de pace, tihnă și armonie, ei continuă să acționeze, să-și facă de cap. Asta, pe de-o parte. 

Pe de altă parte, avem lumea aproape invizibilă a câinilor și pisicilor fără stăpân, sau care își pierd stăpânii, și de care nimănui sau aproape nimănui nu-i pasă, căci sunt prea insignifianți ca și cineva să-și mai bată capul și cu ei. 

-Personajele umane din carte – iubitul violent al Almei, Andrei, băiatul care trăiește singur, părinții plecați în străinătate – introduc un strat social dur, prezent deja în literatura dvs. pentru adulți. În ce măsură credeți că literatura pentru copii poate (sau trebuie) să atingă aceste adevăruri sociale?
-Cred că și poate, și trebuie să atingă aceste adevăruri, sunt parte din realitatea românească, deși, din ce-am auzit, din ce mi s-a mai spus, înțeleg că, în general, abordarea părinților din România este mai degrabă să nu discute franc despre asta cu copiii lor. Voi vedea în curând cum va fi receptată cartea, deocamdată ea nu a intrat în librării, dar aștept cu interes primele întâlniri cu noii mei cititori. 

„Suntem cu toții pe un Titanic uriaș”

-Mi s-a părut important că Alma, stăpâna pisicii, iese dintr-o relație aparent abuzivă, când își pierde animăluțul. Având în vederea realitatea românească, abuzurile asupra femeilor și femicidele, a fost aici un gând și cu referire la asta, poate chiar la puterea feminină?
-Din experiența mea, femeile tind să fie de multe ori mai rezistente decât bărbații, mai pricepute la a face față urâciunilor vieții. Am impresia că de multe ori atitudinea paternalistă, sexistă, misogină a bărbaților vine mai degrabă din invidie și nesiguranță. Deși Alma nu este protagonista cărții, prezența ei este importantă în carte. 

Bineînțeles că aș putea acum să zic, am vrut să-i creez Ursulei o companioană pe măsură, o luptătoare, o femeie care își asumă faptul că a făcut alegeri greșite și caută să și le corecteze, să-și îndrepte viața într-o direcție mai bună. Că acesta este adevărul, absolut, fără nici o îndoială. Dar aș spune că, de fapt, Alma s-a cam scris singură. Nici măcar numele ei nu este rodul unor căutări. Alma a vrut să se numească Alma și să fie cea care este. Eu doar i-am respectat dorința. 

-Ați mărturisit într-un interviu că literatura s-a banalizat și nu mai înseamnă mare lucru pentru publicul larg, ceea ce vă doare, mai ales din poziția de scriitor. Ce ați vrut să spuneți prin asta și de ce credeți că am ajuns aici?
-Cu excepția, poate, a Americii de Sud, literatura nu pare să mai sucite nicăieri în lume interesul pe care îl suscita cândva. Cel puțin nu la categorii mari din populație, așa niște grupuri fidele rămân, dar sunt puține. Nu știu care sunt cauzele, probabil prea multă „socializare” virtuală, prea multă fragmentare și disipare în micro activități cronofage diminuarea atenției, scăderea puterii de concentrare, a dorinței de a-ți petrece timp în acele lumi care ți se deschid în față în momentul deschiderii cărții, și care sunt, de fapt, mai reale decât orice film sau joc video, pentru că tu contribui direct la facerea lor. 

E atât de trist să vezi cum lucrurile astea chiar se-ntâmplă, cum lumea se cufundă în marasm sub ochii tăi și nimeni nu reacționează, suntem cu toții pe un Titanic uriaș pe puntea căruia marea orchestră tehnologică cântă și cântă, din ce în ce mai tare, și din ce în ce mai obscen și toți au impresia că e un cântec de leagăn, când, de fapt, e un marș funerar. Azi, cu mici excepții, chiar și autorii care se vând bine, nu mai sunt autorii de literatură serioasă, de calitate, ci cei de romane ușoare, „de consum”, cum se spune, deși pe toți îi consumăm atunci când începem să-i citim. 

„Literatură de unică folosință”, am putea să-i zicem, acele cărți pe care le citim doar o dată în viață, fără să rămânem cu nimic după ele. Dar impresia mea este că această reașezare, această reorientare dinspre cuvânt spre video ne-a surprins pe noi, românii, într-o poziție mult mai șubredă, mai vulnerabilă decât i-a surprins pe alții, unde căderea a fost oricum mai grea, mai de durată pentru că au avut de unde cădea. Și poate nu-i nici măcar asta, cine vrea, presupun că ar putea până la urmă găsi un echilibru între cuvântul tipărit și „imaginea mișcătoare”, doar că să citești presupune atâta efort, pe când să privești, să privești e atât de ușor, atât de desfătător, uite cum se mișcă, dansează, aleargă, se-nvârte, ce drăguț, ce simpluț! 

„Literatura nu mai face parte din viața celor mai mulți studenți”

-Predați de ani buni la universitate. Cum vedeți generația actuală de tineri și ce credeți că-i preocupă sau neliniștește? 
-În siajul răspunsului la întrebarea anterioară, este clar că literatura nu mai face parte din viața celor mai mulți studenți. Și aici mă refer la studenții de la Facultatea de Litere! Citesc, dacă trebuie, dar inima lor nu mai e acolo, cum spun englezii. Pot să înțeleg că tot ce e obligatoriu tinde să devină mai puțin atrăgător, dar nu e vorba că nu citesc cu plăcere autorii victorieni sau pe moderniști, în schimb sunt „fierți” pe literatura postmodernă sau au autorii lor preferați pe care îi citesc cu sfințenie. 

Literatura nu mai figurează pe agenda lor, pur și simplu. Cât despre ce-i preocupă, ce-i neliniștește, depinde, pe unii notele, pe alții că nu se descurcă cu banii, pe alții ce vor face în viață, cum se vor așeza în matca viitorului lor. Mulți studenți lucrează în ziua de azi, unii noaptea, pentru firme americane, alții pe tir (nu glumesc!), facultatea nu mai este, cum era pentru generația mea, singurul lucru cu adevărat important în viață la momentul acela. Ceea ce nu e o scuză, spun doar că lucrurile arată altfel în ziua de azi, sunt mult mai complicate. Viața în România e de așa natură încât invită mereu la complicații.

-Și dacă tot suntem aici, din poziția de profesor, credeți că e important să țineți pasul cu tinerii și să vă preocupe cum îi atrageți de „partea studiului”? 
-Ca să fiu sincer, nicio generație nu poate ține pasul cu următoarea. Eu devin în fiecare an din ce în ce mai bătrân, ei sunt din ce în ce mai tineri. Decalajul crește, nu se micșorează și nu ai, de fapt, cum să ții pasul. 

Eu le vorbesc cu pasiune despre scriitori și literatură, încerc să le arăt frumusețea găsirii unui sens, a unei explicații care stă ascunsă într-o metaforă, într-o referință, chiar și în folosirea unui anumit cuvânt în detrimentul altuia, le vorbesc despre mentalități, poziționări, atitudini, prejudecăți, nedreptăți, despre natura umană și cât de perfidă, de volatilă e ea, dar pentru unii tot ecranul telefonului e mai important. 

Acolo lucrurile se prezintă mult mai simplu, acolo e lumea în care trăiesc, pe care o cunosc cel mai bine.  Asta când nu joacă cărți. Am avut acum un an la un curs practic un grup de patru studenți care jucau cărți în oră. N-am avut inspirația să-i întreb ce anume jucau.

„Nu văd să se întâmple ceva spectaculos în următorii ani”

-Poziția scriitorului contemporan, cel puțin în România, este o temă frecventă în scrierile dvs. Cum vedeți la ora actuală statutul scriitorului român și ce v-ar plăcea să se schimbe, astfel încât lucrurile să fie mai line pentru el?
-Statutul la ora actuală este, în linii mari, cel pe care îl știm de o bună bucată de vreme încoace. Personal, nu m-am simțit niciodată valorificat suficient, exploatat, în sensul bun al cuvântului. Apatia a fost atitudinea de rigoare mult timp, întreruptă din când în când de mici evenimente, participări la câteva târguri de carte, o dată sau de două ori la FILIT. 

Traducerile, câte sunt, au venit greu, și de fiecare dată ca urmare a eforturilor proprii. Cu editurile am colaborat în general bine, și cu orice instituție culturală, ICR, Ministerul Culturii, unde am avut norocul să interacționez cu oameni de calitate. Problema a fost mereu publicul, dar cum ajungi la public? Printr-un marketing agresiv, prin reclame, prin promovare. Nu prea au existat. Mă tem că e prea târziu să se mai schimbe acum ceva. 

Pentru cei mai mulți dintre noi, oameni de 40-50 de ani la momentul de față, cam asta a fost tot. Nu văd să se întâmple ceva spectaculos în următorii ani. Bineînțeles că s-ar putea face multe lucruri, dar toată lumea știe că nu sunt bani. Nu sunt. Acum câțiva ani, de exemplu, când erau bani, în tramvaiele din Iași s-a derulat o campanie de promovare a literaturii spaniole! Deci nu a literaturii române, sau chiar ieșene, ci a literaturii spaniole! Cred că a fost și la București un astfel de program. 

Deci literatura unei limbi cu aproximativ 600 de milioane de vorbitori în toată lumea a considerat că ar fi o idee bună să-și facă reclamă într-un oraș din estul estului Uniunii Europene. Întrebare: România în tramvaiele din ce oraș european își promovează literatura? 

-Și, dacă ar apărea azi un tânăr scriitor care v-ar cere un sfat, ce i-ați spune ca să își găsească vocea sau cel puțin un loc în domeniu? E greu ca un tânăr scriitor să iasă în evidență azi?
-Sincer, nu-mi place să dau sfaturi, deși, paradoxal, mi-ar fi plăcut să primesc mai multe când eram tânăr și aveam nevoie de ele. Problema în a fi scriitor în România nu este că nu poți ieși în evidență, problema este că nu se întâmplă mai nimic din momentul în care ieși. Ce i-aș spune este că dacă are intenții serioase, dacă vrea să simtă că nu scrie chiar degeaba, ar face bine să se mute într-o altă țară și să scrie într-o altă limbă. Sunt atâtea exemple de scriitori care au procedat așa, de la Conrad la Aleksandar Hemon, trecând prin Cioran și Kundera. Bineînțeles, doar asta nu e suficient, dar ar fi un prim pas.

„Singura dată când am văzut România cu un dram de speranță a fost după Revoluție”

-Ați spus de multe ori că sunteți un pesimist. Vă alimentează asta forța creativă? Și este pesimismul nativ sau o consecință a dezamăgirilor întâmpinate?
-Nu știu dacă sunt neapărat un pesimist, deși la prima vedere așa s-ar zice. Dar un pesimist nu ar crede că Ucraina va ieși dacă nu învingătoare, măcar cu capul sus din războiul ăsta, un pesimist nu ar crede că până la urmă America se va întoarce în matca ei democratică și era Trump, cu tot cu președintele ei delabrat, scelerat, va ajunge să fie privită ca o aberație a istoriei, chiar și că România va ajunge la un moment dat țara aceea în care și-a imaginat demult că va trăi. Mai degrabă aș zice că nativă este o mare doză de naivitate, de ne-realism, care provoacă, bineînțeles, dezamăgire. Când vezi că naivitățile tale nu se transformă în realitate, suferi și te acrești. 

-Realitatea socială/politică din România este, de asemenea, o tematică în ceea ce scrieți. Cum vedeți dvs. țara noastră la ora actuală, cu mai mult pesimism sau și cu un dram de speranță?
-Cu un dram de speranță? Tocmai acum când suntem din nou în plină criză? Când ne-am afundat din nou în noroi? Singura dată când am văzut România cu un dram de speranță, de fapt cu mult mai mult decât cu un dram, a fost după Revoluție, dar atunci eram copil, și după aderarea la UE. Credeam atunci, în 2007, că nu va mai dura mult și vom avea autostrăzi, trenuri, spitale, că ne vom civiliza accelerat, că vom intra în zona Euro și în Schengen rapid, că în douăzeci de ani toate aceste lucruri vor deveni realități. Și au devenit, dar nu pentru noi. 

-E optimismul un lux pentru români în 2025, cum vedeți lucrurile?
-Acum vreo doi ani, circula un clasament al celor mai optimiste națiuni din Europa în care românii erau parcă pe locul doi. De unde reiese că optimismul e adesea o stare de spirit care nu prea are legătura cu realitatea. Vorba lui Cohen, „am luat o grămadă de Prozac, Paxcil, Wellbutrin, Effexor, Ritalin, Focalin, am studiat în profunzime filozofiile și religiile lumii, dar de fiecare dată veselia reușea să iasă la suprafață.” Așa și cu românii. 

Am trăit sub trei imperii, am fost mereu săraci, asupriți, discriminați, am trecut prin fascism, comunism, tranziție, suntem țara cu cele mai mari prețuri la practic orice, corupția e în floare, suveranismul putinist așișderea, TVA-ul a crescut, inflația e de 10%, taxele vor continua să crească și ele, dar noi rămânem fericiți, optimiști, încrezători în viitor. E drept, am văzut un clasament și cu cele mai mari consumatoare de alcool din Europa și România era pe locul I. Deci poate trebuie făcută o legătură.

-Și chiar dacă suntem pe ultimul loc la capitolul citit, este literatura un mijloc salvator în fața greutăților vieții? 
-Poate fi, dar pentru asta trebuie să-ți placă literatura, trebuie să găsești o bucurie în a citi. De exemplu, dacă tot bem așa de mult, de ce să nu deschidem și o carte după ce-am deschis berea sau sticla de vin? Nordicii așa ar face.

Foto: Nicoleta Irimia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.