INTERVIU | Agresivitatea în România: 4 din 5 adolescenți din România au fost hărțuiți online. ”Violența psihologică poate lăsa urme la fel de adânci ca agresiunea fizică”

Cristina Voinea este doctor în filosofie al Universității din București, asistentă universitară la ASE și cercetătoare la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.

Ea a vorbit într-un interviu pentru publicul Libertatea despre ce înseamnă internetul, de ce este nevoie de educație online și despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi, utilizatorii. 

• Eurobarometrul asupra violenței de gen arată că 55% dintre români cred că violul este uneori justificat
• 26% cred că violența împotriva femeilor este cel mai adesea provocată de victime
• Patru din cinci adolescenți din România au fost hărțuiți online
• Autoritățile române închid ochii în fața abuzurilor online precum pornografia infantilă sau revenge porn

– De ce suntem așa de în urmă, ca țară, în ceea ce privește legislația pentru sancționarea violenței cibernetice?
– Luna trecută, Parlamentul României a adoptat un proiect de lege care incriminează, în sfârșit, violența cibernetică. Legea are destule lacune, poate cea mai importantă fiind că victima trebuie să fi avut o relație cu agresorul, toate celelalte cazuri rămânând neacoperite (de exemplu, când victima este hărțuită de prieteni, colegi, necunoscuți etc.). Autoritățile române se mișcă extraordinar de greu când vine vorba de combaterea și pedepsirea violenței de gen; până la urmă, și violența online este în principal direcționată împotriva femeilor. 

Însă nici cu adaptarea la lumea digitală nu stăm tocmai bine. Probabil că nu va surprinde pe nimeni că suntem pe ultimele locuri din Uniunea Europeană la capitolul percepției asupra violenței domestice și de gen, dar și în ceea ce privește digitalizarea.

Cristina Voinea:

România se situează pe locul 26 din cele 27 de state membre ale UE în ceea ce privește digitalizarea economiei și a serviciilor publice, deși mai bine de jumătate din populație este conectată la net, conform indicelui economiei și societății digitale (DESI) pe 2020.

Majoritatea românilor folosesc Internetul pentru divertisment și pentru a participa pe diverse platforme sociale (60%) și mult mai puțin pentru a se informa. Și mai relevant este faptul că, la nivel național, 75% din gospodării au acces la internet prin bandă largă, însă numai 72% au grup sanitar în casă.

Suntem în urmă pentru că, de fapt, suntem în plin paradox al modernizării: avem forma modernizării, nu însă și conținutul ei. Cu alte cuvinte, trăim cu noile tehnologii ca în secolul trecut. Iar vina este, în mare parte, a autorităților. 

La noi, educația sexuală este o rușine, violența împotriva femeilor și a copiilor, o normalitate, iar digitalizarea instituțiilor, un vis frumos.

Traumele provocate de agresiunile digitale pot persista mai mult decât rănile fizice

– Care este frecvența cu care amenințările din online se transformă în agresivitate în formă fizică?
– Există o continuitate între viața noastră de zi cu zi și cea de pe net. Lumea online și cea offline nu sunt rupte una de cealaltă, iar ce facem pe net nu este doar o ”joacă” sau un exercițiu lipsit de repercusiuni. De aceea, cred că nu este foarte relevant să urmărim dacă amenințările online chiar se concretizează în abuzuri fizice în viața de zi cu zi.

Multe studii arată că violența psihologică la care sunt supuse victimele abuzurilor online poate lăsa urme cel puțin la fel de adânci și, poate, de mai lungă durată, decât agresiunea fizică, directă.

Există o tendință dominantă ca abuzatorii online să își justifice acțiunile prin a invoca faptul că ”au făcut doar o glumă proastă” (așa cum face vloggerul Colo). Pentru ei și fanii lor, e greu de crezut că o glumă proastă poate avea consecințe reale și directe în viața de zi cu zi, însă, din păcate, chiar așa stau lucrurile.

Online și offline, ”glumele proaste” se acumulează și duc la crearea unor climate toxice, în care reputația și, uneori, viața victimelor sunt distruse. Cred că problema provine din felul în care înțelegem răul: în general, credem că numai monștrii, psihopații pot face rău, așa cum vedem în toate serialele cu polițiști de pe Netflix.

”E important să demistificăm răul”

Vloggeri care fac ”glume proaste” pe net despre femei sau adolescenții care le șantajează pe colegele lor cu poze nud nu sunt monștri, sunt doar inconștienți, fac ”doar glume proaste”. Însă această viziune romanțată asupra răului poate conduce la catastrofe.

De aceea e important să demistificăm răul: să învățăm încă de mici că răul nu este făcut doar de ”monștri” sau persoane malefice, ca Hannibal din Tăcerea Mieilor. Fiecare dintre noi le poate face rău celorlalți, uneori chiar și fără intenție.

De exemplu, fiecare dintre noi caută, într-un fel sau altul, aprobarea socială a celorlalți; puțini s-ar descurca în lipsa ei. Astfel, de multe ori, încercăm să evităm riscul excluderii sociale prin replicarea anumitor atitudini și credințe predominante în grupul din care facem parte. Poate că noi avem impresia că pur și simplu postăm un comentariu mai răutăcios la adresa cuiva, până la urmă nu suntem nici primii și nici ultimii care o fac.

Acumularea mai multor remarci umilitoare sau discriminatoare pot face un rău iremediabil victimelor, așa cum arată numeroasele exemple de bullying și hărțuire online, și pot crea o atmosferă opresivă.

Dar cum răul apare în urma acțiunii colective, e foarte ușor ca acțiunile individuale să fie trecute cu vederea, adică responsabilitatea individuală se pierde în mulțime.

Pe internet, scandalul devine un mod preferat de căutare a faimei  

– Unii dintre vloggeri și fanii lor tind să justifice un comportament agresiv în online prin faptul că exagerarea unor comportamente generează clickbait și, implicit, bani. Ce e de făcut pentru ca această industrie să rămână sustenabilă, fără însă a periclita siguranța altor persoane și a nu ieși din legalitate?
– Unii dintre vloggeri nu își dau seama că nimic nu este mai trecător decât faima pe net. Deși, în același timp, internetul nu uită, iar greșelile te vor urma toată viața. Nu cred că există o industrie unitară a vloggingului, tocmai pentru că fiecare vlogger are propriul lui mod de a face lucrurile și de a-și înțelege treaba.

“Există vloggeri care explică diverse lucruri mai bine ca unii profesori și există vloggeri toxici”

Într-adevăr, platformele sociale prioritizează conținutul care scandalizează, pentru că acesta îi ține cel mai mult pe utilizatori pe platformă, ceea ce înseamnă mai multe date personale colectate, deci mai multe reclame personalizate livrate cu succes. Din această perspectivă, avem toate stimulentele pentru a crea conținuturi cât mai scandaloase, dacă căutăm numai faima. 

– Ce putem face?
– Din păcate, este destul de greu să schimbăm modelul de business al acestor platforme. Însă nu este deloc greu să încercăm să fim mai responsabili în ceea ce facem pe net, să ne gândim de două ori la ceea ce spunem.

La fel de important este ca părinții și profesorii să vorbească cu copiii despre pericolele care îi pândesc online și să le explice de ce este nevoie să își protejeze sfera privată.

S-ar putea introduce în programele școlare cursuri de educație digitală, în care să vorbim despre probleme precum hărțuire și bullying online, pornografie și revenge porn, sferă privată și așa mai departe.

La noi nici măcar educație sexuală nu se face în școli, așa că am impresia că nu o să vedem la scară largă prea curând nici cursurile despre care vorbeam mai sus (există în curriculum la decizia școlii cursul de ”competență în mass-media”, dar nu acoperă problemele reale cu care se confruntă mai ales adolescenții în mediul online).

Suntem niște retrograzi, preferăm să ascundem mizeria sub preș, mai degrabă decât să facem curat. Nu ar trebui să ne mire că într-o astfel de societate, în care e ”rușine” să vorbești despre sex și sexualitate în școli, violența împotriva femeilor, atât online, cât și offline, continuă să fie o problemă des întâlnită.

Toți cei care fac lobby împotriva introducerii unor astfel de cursuri în școli și care, de curând, au cerut chiar interzicerea discursurilor referitoare la gen în mediul școlar și academic, sunt direct vinovați pentru situația înfricoșătoare în care încă se află România. 

– De partea cealaltă, au existat voci pentru scoaterea unor vloggeri de pe internet. Nu ar fi o atingere adusă libertății de exprimare?
– Nu îmi e clar ce înseamnă să scoți pe cineva de pe internet, tocmai pentru că internetul este un mănunchi de tehnologii, o grămadă de aplicații și fluxuri imense de informații fără un punct central. Fiecare platformă de social media și fiecare serviciu digital își au propriile reguli de gestionare a conținutului. Facebook poate decide că acest articol încalcă regulile comunității sale, însă pentru Twitter lucrurile pot sta cu totul altfel. Nici la RDS sau Vodafone nu putem apela pentru a scoate pe cineva de pe net.

Și e bine că internetul e descentralizat, o colecție de rețele și comunități, care nu ne permite să exilăm utilizatori grotești sau doar incomozi.

Bineînțeles, incitarea la ură și la violență sunt discursuri care trebuie sancționate, indiferent că apar pe Internet, la radio, TV sau pe panouri publicitare. Există dezbateri imense în spațiul online despre ”cultura anulării” (cancel culture) sau pericolele cenzurării diverselor mesaje care instigă la ură sau la violență.

Argumentele celor care contestă eliminarea limbajului urii

Oamenii se tem că dacă dăm jos un clip în care un băiat urmărit de 850.000 de adolescenți instigă la violență împotriva femeilor, urmează apoi să dăm jos criticile la adresa puterii și așa mai departe până hop, ajungem la restricționare libertăților oamenilor și, implicit, la dictatură.

Același tip de argument îl regăsim și în discursurile celor care se opun purtării măștilor (azi ne obligați să purtăm mască, mâine ne obligați să ne luăm zilnic temperatura, poimâine ne luați toate libertățile și uite-așa ne întoarcem în dictatură). Acest tip de argumente se bazează pe ideea ”pantei alunecoase” și, de cele mai multe ori, ele sunt rezultatul unor erori de argumentare.

Libertățile noastre nu sunt absolute, nu sunt nici un scop final, unic, deconectat de restul vieții. Ele există pentru a ne putea permite să ne urmăm propriul bine, în propriile feluri, atât timp cât nu îi împiedicăm pe ceilalți să facă același lucru. Asta înseamnă că libertățile noastre pot fi limitate atunci când pun în pericol viața și exercitarea drepturilor celorlalți. 

Pe scurt, ești liber să faci ce vrei, atât timp cât nu le faci rău altora. Când acțiunile noastre (cum ar fi refuzul de a purta mască) sau vorbele noastre (cum ar fi incitarea la violență) periclitează bunăstarea sau chiar viața celorlalți, atunci e justificat să fim trași la răspundere și chiar penalizați.

– Cum putem transforma internetul într-un spațiu mai sigur?
– Nu cred că Internetul trebuie schimbat. Noi trebuie să ne schimbăm. A trecut epoca în care Internetul era un spațiu destinat câtorva pasionați de tehnologie care credeau în cunoaștere, sharing, comunitate și colaborare. Acum, internetul este dominat de o mână de companii care impun regulile jocului și care funcționează pe ideea că mai multă participare, adică mai multă conectare este binele suprem pe care îl pot face omenirii.

Problema este că acum începem să realizăm că Facebook nu-i conectează doar pe iubitorii de democrație, cunoaștere și bine. Poate aduce laolaltă, la fel de ușor, comunități de misogini, pedofili, rasiști sau xenofobi.

Un Facebook mai lent și mai responsabil

– Sunt și alte exemple…
– La fel cum platformele sociale au fost un instrument util pentru organizare în cazul Primăverii Arabe, la fel de utile pot fi și în organizarea extremiștilor și conspiraționiștilor de tot felul.

Cred că e din ce în ce mai clar că libertatea de exprimare nu este singura valoare democratică ce trebuie protejată. De fapt, libertatea de exprimare este una dintre metodele prin care putem atinge alte idealuri sociale, cum ar fi un public informat sau o sferă publică rațională. Acestea sunt singurele metode prin care putem trage ”puterea” la răspundere și o putem sancționa, ceea ce, din nou, ne poate ajuta să construim sau păstrăm societăți libere și democratice.

Astăzi, însă, libertatea de exprimare este văzută ca un scop în sine și nu ca un mijloc pentru a ne apropia cât mai mult de o societate a bunăstării. De aceea, cred că primul lucru pe care am putea să îl facem pentru a face internetul un spațiu mai sigur ar fi să reflectăm asupra tipului de comunități din care (vrem să) facem parte și, implicit, asupra modului în care ne putem folosi de Internet pentru a le actualiza.

Bineînțeles, și platformele sociale mai pot contribui la asta: ar putea descuraja postarea instantanee (cum ar fi să ne ia 5 minute să urcăm ceva pe Facebook?), să nu mai prioritizeze engagement-ul, să nu ne mai supravegheze, să nu ne mai instrumentalizeze părtinirile și slăbiciunile cognitive ș.a.m.d.

Cel mai important, cred, este să ne dăm seama că ce face fiecare dintre noi contează într-un fel sau altul, pentru unii sau alții. Nu degeaba Facebook, Twitter & co. se numesc rețele sociale, ele creează noduri, legături între noi, deci posibilitatea de a-i influența pe ceilalți. 

Continuarea interviului, în Libertatea de mâine.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro