Premiat la Gopo, „Comatogen” pune sub lupă ipocrizia umană. Regizorul Igor Cobileanski: „Aproape orice spectator va regăsi decizii de care ar fi capabil, dacă e sincer cu sine”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Igor Cobileanski revine în atenția publicului cu filmul „Comatogen”, o dramă româno-moldoveană premiată la Gopo 2026, care urmărește povestea Alinei, o asistentă medicală obligată să aleagă între moralitate și salvarea fiului ei dependent de jocuri de noroc. Într-un interviu Libertatea, regizorul vorbește despre cum a construit o poveste despre complexitatea naturii umane, dar și despre cum intenția filmului este să arate oamenilor lucruri pe care adesea refuză să le vadă la ei înșiși.
Cuprins:
Igor Cobileanski semnează regia (și scenariul alături de Alin Boeru) lui „Comatogen”, o coproducție România–Republica Moldova și un film care aduce în prim-plan o dramă despre etică și compromis, dar mai ales despre fragilitatea și ipocrizia umană.
TRAILER FILM - https://www.youtube.com/watch?v=GMB6BeqnA0k
Povestea o urmărește pe Alina, o asistentă modestă care-l întreține pe fiul ei de 22 de ani, Radu. Tânărul nu are un job și este dependent de jocuri de noroc, ceea ce va complica acțiunea, deoarece ajunge să fure 18.000 de euro din biroul lui Pavel, fostul iubit din liceu al Alinei și cel care se oferă să-i dea o șansă, la firma lui de imobiliare. Alina se vede într-o situație imposibilă - ea trebuie să facă rost de bani, altfel fiul ei va ajunge pe mâna poliției.
În plan paralel, în spitalul privat unde lucrează, ea are grijă de Klauss, un arhitect și colecționar de artă înstărit, care este ținut în viață doar de aparate. Fiica lui, Mihaela Klauss, o tânără care dorește să intre în posesia moștenirii mai repede, ajunge să-i propună asistentei o soluție pentru problemele ei. Așa cum era de așteptat, rezolvarea vine la pachet cu o serie de consecințe grave, ceea ce creează dilema morală în jurul căreia se desfășoară filmul.
„Povestea poate fi universală. Realismul, în cazul Comatogen, este doar suportul, platforma pe care se poate așeza o poveste despre complexitățile naturii umane”, spune Cobileanski pentru Libertatea. Cineastul, originar din Republica Moldova, recunoscut pentru seriale TV populare, cum ar fi „Umbre”, „Hackerville” sau „Plaha”, are un stil în care-și plasează personajele la granița dintre bine și rău, fără a le judeca sau caricaturiza, ci mai degrabă le pune față în față cu spectatorul, pentru a-l invita pe el însuși să-și pună întrebări despre propriile valori.
„Comatogen”, pe lângă faptul că a fost premiat în cadrul Premiilor Gopo pentru „Cea mai bună regie” și „Cel mai bun scenariu”, o aduce în prim-plan pe Daniela Nane (nominalizată la rândul ei în cadrul Gopo), care revine la film, după 20 de ani în care și-a dedicat cariera aproape în totalitate teatrului. Pe lângă ea, din distribuție mai fac parte actori valoroși precum Theodor Șoptelea, Ada Lupu, Andrei Aradits, Gheorghe Visu, Petronela Grigorescu, Vlad Brumaru, Ionuț Cornilă, Sergiu Costache, Silviu Mircescu și Gabriel Costin.
În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu regizorul despre diferențele dintre generațiile est-europene, modul în care și-a construit personajele care trăiesc într-o societate capitalistă, dominată de presiune și disperare, cât și despre întrebările incomode pe care filmul le adresează indirect publicului.
„Urmărim patru generații de est-europeni, fiecare purtătoare a unor traume”
Libertatea: Titlul filmului, așa cum apare notat în Dex, înseamnă „care produce o stare de comă”. Acțiunea ne arată atât condiția fizică, dar și o stare de comă socială și morală. Cum ați construit povestea în baza acestei idei?
Igor Cobileanski: Coma este metafora metatextuală pentru falimentul moral în care se regăsesc personajele principale (toate cele patru, prin perspectiva cărora urmărim narațiunea, fac alegeri i- sau a-morale). Iar din perspectivă narativă, coma este deopotrivă context și pretext; e evenimentul care aduce împreună personajele principale feminine și deciziile subsecvente pe care acestea le iau, cu impact major asupra celorlalte destine din poveste.
-„Comatogen” este o producție moldo-română. Cât de mult a contat structura noastră de indivizi est-europeni ca bază pentru inspirație pentru personajele prezente?
-Povestea este universală, acțiunea se putea petrece în orice societate în care ambiția personală, dorința de parvenire, urmărirea unui scop care scuză mijloacele și empatia atrofiată de beneficiul material sunt locuri comune. Adică aproape oriunde. Urmărim patru generații de est-europeni, fiecare purtătoare a unor traume, defecte și idiosincrazii în care, cu puțină sinceritate, publicul din Europa Centrală și de Est se poate regăsi ușor:
- Boomerii, cu mentalitate vetustă, obsedați de control, inclusiv asupra oamenilor din jur și de dihotomia „succes vs ratare;
- Gen X, cu tinerețea traumatizată a tranziției posttotalitare, guvernați de o ontologie „recuperatoare” a șanselor ratate din trecut și capabili de gesturi chestionabile moral în numele nevoii de supraviețuire sau propășire;
- Millenials, ambițioși și misecuveniști, egocentrici și capabili de aproape orice pentru a-și duce scopul până la succes, într-o lume pe care o văd gravitând în jurul lor;
- Gen Z, amorală și profund dezorientată în capitalismul târziu.
-Mai concret, dincolo de graniță, ce asemănări vedeți astăzi între cele două societăți (Moldova și România) la nivel uman și social, mai ales în contextul politic și economic actual?
-Cele două societăți sunt profund similare, fără a fi câtuși de puțin identice. Avem o combinație de pathos latin și ethos slav, desigur cu diferențe de nuanțe. În dezbaterea istorică și contextuală mai largă, există o convergență a Moldovei cu mersul României, potențată de puterile politice de la București și Chișinău și orientată spre viitor. La nivel de societate însă, prezentul și, mai ales, trecutul sunt vocile cele mai puternice, fiecare cu trăsăturile ei – de pildă, atitudinea paternalistă și adesea condescendentă a multor români, respectiv atașamentul, inerțial sau nu, de moștenirea sovietică a multor moldoveni. Însă aceste dinamici nu sunt reflectate în „Comatogen” și nu au legătură cu filmul.
Spectatorul, pus față în față cu el însuși
-Filmul nu este moralizator, deși vorbește despre diferențe sociale, putere, bani și disperare. Dacă „Comatogen” funcționează ca o oglindă pentru noi, ce credeți că scoate cel mai puternic la suprafață despre societatea în care trăim?
-Da, filmul nu este moralizator, tocmai pentru că aproape orice spectator va regăsi trăsături de caracter identice și decizii de care ar fi capabil, dacă e sincer cu sine. Morala însă, văzută ca sumă a alegerilor etice pe care le facem, este firul roșu care traversează povestea din film. Mantra unui personaj din film este „spune oamenilor ce vor să audă”. În opoziție, intenția filmului – desigur, prin îngroșarea unor contururi – este să arate oamenilor lucruri pe care adesea refuză să le vadă la ei înșiși.
-Fiecare personaj pare să trăiască în propriul adevăr și să își justifice propriile alegeri. V-a interesat ideea că oamenii nu sunt niciodată complet buni sau răi, ci mai degrabă produsul contextului și al fricilor lor?
-Dar asta nu e o idee, e un fapt, indiferent de lentila cu care privești natura umană. Din perspectivă iudeo-creștină, omul este purtător al păcatului originar, deci fundamentalmente rău, și trebuie să-și petreacă viața făcând bine, ca să spere la iertare în viața de apoi; din perspectivă liberal-iluministă, omul se naște nevinovat, deci fundamentalmente bun, iar mediul social și cultural îi alterează această inocență. Filmul spune altceva – că oameni normali și cu o perceptibilă fibră morală sunt, mai degrabă ușor decât dificil, capabili de alegeri i- sau amorale. Atât prin natura lor, cât și prin circumstanțele în care îi aduce viața.
„Filmul ridică dileme morale”
-Pe măsură ce povestea avansează, măștile cad, apar contradicțiile, interesele personale, empatia sau lipsa ei. A fost important pentru dvs. ca spectatorul să ajungă să-și pună întrebări incomode despre sine și despre propriile limite morale? Este asta una dintre mizele artei pe care o faceți?
-Arta există din nevoia de a reprezenta sau sublima complexitatea naturii umane. Omul și-a depășit condiția de animal prin reprezentare artistică. Evident că filmul ridică dileme morale și pune oglinzi – dacă spectatorul (se) recunoaște în vreun fel și ajunge să-și pună întrebări despre sine, ei bine, e doar alegerea sa.
-Filmul își ține publicul într-o zonă de disconfort și chiar ne face, uneori, să empatizăm cu oameni care fac lucruri discutabile. Credeți că acest disconfort este necesar pentru a deveni mai conștienți de noi și de lumea din jur?
-„Comatogen” e purtător indirect de pilde și zicale legate direct de distincția dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Spectatorii vor regăsi în film, nerostite, axiome precum „adevărul iese întotdeauna la iveală”, „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, „scopul scuză mijloacele” și alte câteva. Și empatia, și lașitatea sunt inerente naturii umane, ni le însușim sau luptăm cu ele toată viața. Dacă filmul poate ajuta spectatorii să iasă din zona de confort moral pentru o analiză mai lucidă sau o mai profundă înțelegere a naturii umane, inclusiv în ce-i privește pe ei înșiși, ei bine, aș fi mândru de asta.
„Un film moral, nu moralizator”
-În film, mulți oameni par paralizați interior, ca și cum ar trăi într-o oboseală emoțională permanentă. Credeți că această „comă sufletească” descrie și o parte din societatea de azi sau este o consecință a timpurilor pe care le trăim?
-Pe argumentație de spațiu și timp, răspunsul e undeva la mijloc, între universalitatea și atemporalitatea trăsăturilor umane reliefate în film și contextul social actual, care potențează (iar asta, cred, o simt cei mai mulți dintre noi) navigarea adesea riscantă a valorilor morale într-o lume amorală, condiționată material.
-Și dacă tot suntem aici, ce resurse credeți că avem pentru a ne „trezi” din această stare? E o necesitate la ora actuală?
-Nu am eu căderea să evaluez aceste resurse, mai ales în registrul colectiv-universal în care e formulată întrebarea. Să ținem cont de cele două dihotomii de care vorbeam mai devreme – adevăr vs minciună și bine vs rău – este, din nou, o alegere individuală. „Comatogen” este, cum bine ați remarcat mai devreme, un film moral, nu moralizator. Invitația la introspecție pe care am dorit să o lansez în film este, în sine, tot un gest moral și e izvorâtă din iubirea față de om. Că tot evocam proverbe mai sus, e un dicton latin care spune „Castigo te non quod odio habeam sed quod amem” – „Te pedepsesc nu pentru că te-aș urî, ci pentru că te iubesc”. Tough love, cum spun americanii, iar această „pedeapsă” din dragoste e necesară oricând, oriunde și pentru oricine.
„Mă sperie faptul că îmbătrânesc și procesul este ireversibil”
-Cum vă raportați personal, ca regizor și ca om, la lumea în care trăim acum? Ce vă sperie cel mai tare și ce vă mai dă speranță în legătură cu viitorul?
-Trăim timpuri fabuloase din perspectiva poveștilor de orice fel, mai ales dacă urmărim conflictele, problemele, greutățile oamenilor mici și neînsemnați în raport cu societatea care devine din ce în ce mai glaciară, emoțional vorbind. Mă sperie faptul că îmbătrânesc și procesul este ireversibil. Speranța e din povara utopică! Sper că omenirea va prinde la minte și va renunța la războaie.
-Una dintre întrebările pe care le lasă filmul în urmă pare să fie aceasta: justifică disperarea vreodată împingerea limitelor morale? Dvs. cum priviți această dilemă?
-Din nou, fac recurs la definiții și înțelepciune populară pentru a contura un răspuns. Un filozof, nu mai știu care, spunea că rolul filozofiei este de a ști să pună întrebări, nu de a furniza răspunsuri. Sunt atâtea situații în care deznădejdea împinge omul spre păcat, cum ar spune creștinul, și atâtea situații în care dorința de a nu face rău aproapelui face tranziția dintre disperare și sacrificiu, încât singurul răspuns posibil e să conștientizăm că avem această dilemă și să încercăm să trăim cu ea.
