Născuți în România, fugiți din calea războiului. Copiii care își trăiesc primele zile din viață ca refugiați: „Se vor întoarce într-o Ucraină liberă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De 1 iunie, Ziua Copilului, Libertatea vă spune povestea venirii pe lume a patru copii purtați de mamele lor peste graniță, în fuga din calea bombardamentelor. Născuți în România, mamele le pregătesc copiilor botezul aici și speră ca ziua în care se vor reuni cu familia de acasă să vină cât mai repede.
Cuprins:
- Refugiată din Harkov a născut prematur la Botoșani
- Taras, două luni și jumătate, născut în Sighetu Marmației. Mama din Kiev
- „M-am simțit vinovată că eram în siguranță”
- Viața temporară de la Cluj
- „Nu ne facem planuri de viață, doar așteptăm”
- Amelia, 3 luni, născută în Suceava. Mama e din Cernăuți
- Moașă fără să vrea
- „Le mulțumesc tuturor românilor”
- „The Night Watcher” și nașă de botez
- Roman, născut la Suceava. „Numele lui îmi va aminti mereu de România”
O estimare a Organizației Națiunilor Unite (ONU) arăta că, la începutul războiului, peste 80.000 de ucrainence urmau să devină mame într-un orizont de timp de trei luni. Multe dintre ele au ales calea refugiului pentru a-și aduce copiii pe lume departe de război. S-au despărțit de soți la graniță și au plecat în călătorii riscante pentru sănătatea lor și a copiilor.
Refugiată din Harkov a născut prematur la Botoșani
„Gândiți-vă și numai că, dacă vrei să te urci în avion în ultimele luni de sarcină, ai nevoie de hârtie de la medic. Și doar faptul că pleci de lângă medicul care ți-a urmărit sarcina e deja un stres pentru că, în ultimele luni, gravida trebuie monitorizată mai des. Sigur că în condiții de stres extrem riscul de a naște prematur este mai mare și pot apărea perturbări asupra fătului”, spune Carmen Zaboloteanu, șefa secției de Neonatologie din cadrul Spitalului de Urgență Mavromati din Botoșani, pentru Libertatea.
O refugiată din Harkov, aflată în tranzit spre Germania, a avut parte de o naștere cu complicații la Botoșani, iar copilul și-a petrecut primele zile de viață la Terapie Intensivă.
„N-a fost o naștere ușoară, dar totul s-a terminat cu bine. E emoționant când vezi copii care-și trăiesc primele zile pe fugă. Am întâlnit o fetiță care se născuse în ziua în care a debutat războiul la Kiev. Mama a venit pe traseul ei de refugiat la maternitatea din Botoșani să facă ultimul vaccin pe care nu reușise să-l mai facă acasă. În toată fuga asta a lor spre Vest s-au oprit să facă un vaccin la noi. N-aveau nici măcar hăinuțe, nimic pregătit, plecaseră în grabă, dar nu uitaseră de această responsabilitate. Și, deși erau în niște situații speciale, nu uitaseră de niște gesturi simple. Învățaseră să spună mulțumesc în limba română”, povestește medicul.
Peste o mie de nașteri ale unor copii de refugiați au fost înregistrate în aceste luni numai în Polonia și România.
<strong>Ministerul Familiei și Ministrul Sănătății nu cunosc însă numărul copiilor născuți în țară din mame ucrainene care s-au refugiat aici. </strong>
Deși sute de mii de refugiați din Ucraina au tranzitat România de la începutul invaziei din 24 februarie, în jur de 80.000 au ales să rămână în țară. Cei mai mulți fiind femei și copii.
Alții sunt acum micii ucraineni cu certificate de naștere românești.
Taras, două luni și jumătate, născut în Sighetu Marmației. Mama din Kiev
Taras s-a născut pe 16 martie la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației. „Soțul e născut pe 15. Aproape că i-am oferit un cadou de ziua lui. Primul nostru copil s-a născut pe 14 octombrie, chiar de ziua mea”, se amuză Anastasia, mama micuțului Taras.
A rămas în spital pentru aproape o săptămână, iar Taras a primit un certificat de naștere românesc.
„M-am simțit vinovată că eram în siguranță”
Anastasia, mama lui Taras, este o artistă ceramistă din Kiev, care era însărcinată în 36 de săptămâni când și-a luat rămas bun de la soțul ei la frontiera cu România. A trecut pe la Sighet, pe 26 februarie, alături de fiul lor de 5 ani, de cumnata ei și de cei doi copii ai acesteia.
O vreme s-a simțit vinovată că a ales să părăsească Ucraina, în timp ce oamenii dragi ei erau prinși în mijlocul unui „război absurd”. Apoi s-a simțit vinovată că au reușit să închirieze o casă în orașul din nordul României și să le ofere copiilor sentimentul că se află în siguranță, în vreme ce mulți dintre compatrioții ei pierduseră tot și n-aveau nicio soluție pe termen scurt.
„Era această senzație stânjenitoare de care nu scăpam, că eu și cumnata mea am reușit să ne punem la adăpost, în timp ce alți ucraineni treceau prin momente cumplite. Eram furioasă pentru că a trebuit să mă despart de soțul meu, nu mă gândisem niciodată că voi naște departe de casă. Vecinii noștri din Sighet ne aduceau mâncare, jucării pentru copii, ba chiar le permiteau să se joace în curtea lor, iar eu mă simțeam vinovată că am parte de tot acest ajutor”, spune Anastasia.
Viața temporară de la Cluj
Între timp, Anastasia, cumnata ei și cei patru copii s-au mutat la Cluj. Numărul membrilor familiei aflați în refugiu a crescut, odată cu venirea mamei și a fratelui Anastasiei în România. Femeia și-a propus să învețe limba română, ca un semn de prețuire pentru voluntarii care au ajutat-o. Participă, alături de copii, la toate cursurile organizate de aceștia.
„Am primit și continuăm să primim foarte mult ajutor și afecțiune din partea românilor. Am participat recent la un târg caritabil, unde am gătit alături de mama mea. Încasările s-au dus spre organizații caritabile din Ucraina”, spune Anastasia.
Sunt mici bucurii care o fac să mai uite de imaginile cu atrocitățile de la Bucha sau Irpin. Nu se poate împăca însă cu gândul că, în multe dintre orașele din Ucraina rușii au lăsat în urmă gropi comune. „Ceea ce trăim noi în România nu se poate compara cu suferința ucrainenilor care au rămas în țară. Femeilor și copiilor li se întâmplă lucruri teribile în Ucraina. E cutremurător și de neimaginat pentru specia umană să abuzezi copii în fața mamelor lor. Sper ca armata noastră să-i alunge pe acești porci cât mai repede”, spune revoltată Anastasia.
„Nu ne facem planuri de viață, doar așteptăm”
Înainte de război, viața Anastasiei era predictibilă. Găsise o stabilitate profesională. Primea regulat comenzi pentru vasele pe care le făcea, participa la expoziții de ceramică și-și construise un cuptor ceramic pe lemne. Acum, trăiește un soi de așteptare fără un orizont precis. Nu știe dacă războiul va mai dura trei luni, șase luni sau un an.
„Nu-mi pot imagina viața într-o altă țară, pentru că iubesc Ucraina foarte mult. Așteptăm doar să se termine războiul. Nu ne facem planuri de viață, doar așteptăm. Vorbesc cu soțul meu zilnic. E în Kiev și ajută migranți și persoane mai în vârstă și muncește ca să ne asigure nouă viața în România”, povestește Anastasia.
Își dorește să se întoarcă acasă, la un împreună pe care războiul l-a rupt fără milă.
„Ce fel de lume ne dorim pentru copiii noștri? E clar că vrem ca ei să trăiască într-o Ucraină liberă. Cu toții ne-am dorit ca acest război să nu fi început niciodată, e unul total lipsit de sens. Aș vrea ca armata noastră să primească armament cât mai repede și să-i alunge pe invadatori. Atunci mă voi putea întoarce în țara mea, să ne reîntregim familia și să trăim împreună acasă”.
Amelia, 3 luni, născută în Suceava. Mama e din Cernăuți
Amelia doarme liniștită în cărucior, în părculețul de lângă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Suceava. E vegheată de două fete tinere, aproape copile la rândul lor, care chicotesc când povestesc cum a avut loc nașterea micuței din fața noastră.
Tetiana, mama Ameliei, a împlinit 17 ani exact în ziua în care a început războiul. Era în ultimul an de liceu și urma ca în mai puțin de o lună să aducă pe lume un copil. Încerca să anticipeze momentul în care va deveni mamă și se gândea că e oarecum pregătită, doar ajutase mult și la creșterea fraților ei mai mici, într-o familie cu șase copii.
Când sirenele au început să răsune și la Cernăuți, s-a hotărât să plece și să încerce să ajungă în Polonia, unde trăiește sora ei mai mare. Data estimată a nașterii era 12 martie. Și-a spus că are timp suficient să ajungă în țara vecină și să nască în siguranță. În dimineața zilei de 2 martie și-a făcut bagajul și le-a însoțit pe cele două mătuși care încercau să ajungă la aceeași destinație. Până atunci, nu ieșise niciodată din Ucraina.
Moașă fără să vrea
Planul era să înnopteze la Suceava, în România, și de acolo să ia un autocar spre Polonia. Au fost preluate de voluntari din vama Siret și conduse în adăpostul pentru refugiați, improvizat într-un hotel din Suceava. În dimineața următoare, cu o oră înainte să meargă spre autogară, a intrat în travaliu.
În ambulanța care a dus-o la spital a urcat și Dora Guzun, o voluntară de 21 de ani născută în Ucraina, dar care a făcut facultatea și s-a stabilit la Suceava. Nu dormise de 24 de ore și urma să asiste o naștere. I-a tradus Tetianei toate indicațiile medicilor și i-a mai alungat din stresul provocat de faptul că nu înțelegea nicio boabă din ce se vorbea în jurul ei.
„Țipau medicii la mine, îmi spuneau ce trebuie să fac, eu nu înțelegeam nimic. Apoi ai venit tu și într-un fel asta m-a calmat”, spune Tetiana, care se află acum în grija statului român și va locui în Centrul Maternal până la anul, când va împlini 18 ani.
Dora a fost involuntar un fel de moașă pentru tânăra mamă. Astăzi o vizitează cât de des poate.
„Le mulțumesc tuturor românilor”
„Știți, sunt foarte recunoscătoare pentru munca voluntarilor români. De multe ori e foarte greu să le pui altora la dispoziție ceva din timpul tău, nu toată lumea are această posibilitate și tot au sărit să ajute. Le mulțumesc tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în România și mai ales Dorei, că ea a fost cu mine”, transmite Tetiana.
În certificatul de naștere al micuței Amelia, în dreptul numelui tatălui apare o liniuță. Tetiana nu ține legătura cu el.
Dar azi nu-și mai poate imagina viața fără Amelia. „Până acum nu-mi puteam imagina cum e să fii mamă, acum mă gândesc tot timpul la copil. Și dacă plec până la bucătărie și lipsesc două minute, mă gândesc dacă nu cumva s-a trezit și plânge”, spune Tetiana.
„The Night Watcher” și nașă de botez
În prezent Dora, care se declară „româncă născută în Ucraina”, lucrează ca translator în fiecare noapte în vama Siret. S-a dus acolo încă din primele zile ale războiului, când a aflat că e mare nevoie de traducători. Acum e un fel de Night Watcher: tura ei ține de la 8 seara până dimineață.
Lucrurile s-au schimbat în comparație cu luna martie, când „500-600 de oameni treceau granița pe oră”. Azi, numărul ucrainenilor care se întorc în zonele mai puțin afectate de bombardamente îl depășește pe cel al refugiaților, dar „vin în continuare foarte mulți oameni necăjiți”. Oamenii se întorc acasă.
Tetiana va rămâne însă până în februarie în Centrul Maternal din Suceava, în grija statului român. Va încerca să termine liceul, astfel că asistă la cursurile online ținute de profesorii de la școala ei din Cernăuți. Până atunci se gândește să organizeze botezul copilului ei. Dora i-ar putea fi nașă.
Roman, născut la Suceava. „Numele lui îmi va aminti mereu de România”
Tot la Suceava au născut două surori din Mariupol, Olena, 30 de ani, și Inna, 37 de ani. Când Putin a decis să invadeze Ucraina, cele două decorau camerele copiilor. S-au ascuns în adăposturi o vreme, dar când a fost bombardată maternitatea în care urmau să nască, au decis să plece din țară.
Și-au aruncat câteva bagaje în mașină și au plecat spre frontiera cu Republica Moldova împreună cu mama lor. Pe 12 martie erau la graniță, în viscol și zăpadă. „Un ocean de oameni care voiau să părăsească țara pe jos”, își amintește Inna într-un răspuns transmis ziarului prin Salvați Copiii, ONG-ul care le-a ajutat pe surori în România.
A fost îngrozitor, nu ne-am fi putut închipui că în secolul XXI se mai poate întâmpla așa ceva.Inna, 37 de ani, refugiată din Mariupol:
De la Chișinău cele două au mers în Suceava, de unde au fost preluate de organizația Salvați Copiii și incluse într-un program de sprijin. Copiii lor s-au născut la o diferență de patru zile la Spitalul Județean de Urgență Sfântul Ioan cel Nou.
Olena a născut o fetiță, iar Inna a adus pe lume un băiețel pe care-l va boteza Roman.
„Numele lui o să-mi amintească mereu de România. Am fost foarte surprinse de așa o atenție și bunătate a românilor”, spune Inna.
Aici nu ne simțim nici străini, nici părăsiți. Dar ne dorim să ne întoarcem acasă, ne dorim ca tații copiilor noștri să își vadă pruncii, să îi sărute și să îi țină în brațe.Inna, mamă din Mariupol, refugiată la Suceava:
