O nouă provocare marca Radu Jude: „Kontinental ’25”, câștigător al Ursului de Argint 2025 pentru cel mai bun scenariu, un film despre o crimă colectivă, comisă prin indiferență

Filmat în 11 zile cu un iPhone

Radu Jude rămâne o voce care provoacă și care scoate la iveală realități mai puțin sublime ale societății românești. Cel mai recent film al său stă drept dovadă. Vag inspirat de „Europa 51”, filmul regizat de Roberto Rossellini în 1952, unde Ingrid Bergman, o damă din înalta societate, după sinuciderea fiului său, pornește într-un drum al milosteniei și implicării sociale, „Kontinental 25” ne poartă de data asta la Cluj-Napoca, unul dintre cele mai scumpe orașe ale țării, unde piața imobiliară este în creștere. Aici, o executoare judecătorească se confruntă cu urmările dramatice ale unei evacuări care o răvășește profund. 

Filmată în doar 11 zile, cu ajutorul unui iPhone, și bazată pe o poveste reală, producția se concentrează pe reacțiile individuale la teme sistemice precum inegalitatea socială, criza imobiliară, clasismul sau dispariția spațiului public. Scenariul a fost premiat cu Ursul de Argint la Berlinală, dar a primit critici elogioase și din partea presei internaționale. 

„Ne poartă într-un fel de tur arhitectural al stării de rău din România – de data aceasta în Cluj – în care ne arată rasismul, naționalismul și obsesia fără sens a claselor conducătoare din țară pentru imobiliare și dezvoltare urbană, ca un fel de aspirație universală”, notează The Guardian, în timp ce Variety scrie „Totuși, nimic nu e ușor în „Kontinental 25”: de la furia sa tăioasă la comentariul politic și istoric multistratificat, până la o anume scenă de disperare umană atât de abjectă, încât bântuie spectatorul la fel de mult cum îl bântuie pe protagonistul măcinat de vină”. Screen Daily susține că „filmul îi va mulțumi pe fanii lui Jude, dar îi va liniști și pe cei care se temeau că cinematografia de artă europeană și-a pierdut spiritul combativ”, în timp de Hollywood Reporter atrage atenția asupra temelor prezente în film, de la războaiele în curs din Gaza și Ucraina, dar și la liderul despotic al Ungariei, Viktor Orbán – „format din dialoguri lungi, filmate într-o singură secvență, ce gravitează în jurul politicii, economiei, rasismului, religiei și justiției sociale, nu este un film ușor de urmărit dacă ești în căutarea unei narațiuni pline de suspans”.

În comunicatul lansării, regizorul spune că este „un film despre o crimă colectivă, comisă prin indiferență”. Așadar, dincolo de stilul său recognoscibil – cadre fixe, umor absurd, referințe culturale explicite – Jude pare că ridică o întrebare tulburătoare: cât din ceea ce numim normalitate este, de fapt, o formă de violență structurată?

Sinopsis-ul oficial notează că Orsolya (Eszter Tompa), o executoare judecătorească, trebuie să evacueze un om fără adăpost (Gabriel Spahiu) din subsolul unui imobil. Ceea ce pare o simplă formalitate administrativă devine catalizatorul unei crize de conștiință, într-un oraș unde compasiunea se lovește de proceduri. „Kontinental 25” mizează pe o estetică brută și pe o observație socială lucidă, în timp ce Jude construiește un portret emoționant și ironic al unei femei care încearcă să împace ceea ce este legal cu ceea ce e moral.

Succesul de la Berlin de anul ăsta, vine după ce, în 2021, Jude a luat Ursul de Aur pentru „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, iar în 2023, odată cu lansarea „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, a primit premiul special al juriului, în cadrul Festivalului de Film de la Locarno.

Cinemaul, funcția de cunoaște pe care o are și modul în care se poate transforma

-Radu, ți-ai propus conștient să pui publicul într-o zonă inconfortabilă? Filmul tău nu oferă vinovați simpli, dar nici soluții. Ce te interesează mai mult: să arăți complexitatea umană sau să forțezi spectatorul să se întrebe unde s-ar plasa el într-o astfel de situație?
-Radu Jude: Nu cred că pot defini atît de precis ce mă interesează, filmul însuși e un răspuns la o serie de interogații la care nu știu dacă pot răspunde altfel. Nu știu dacă cinemaul – sau cel puțin așa cum îl practic eu – e bun pentru astfel de răspunsuri, cred mai degrabă că are o funcție de cunoaștere: să arate lucrurile din lume folosindu-se de instrumentarul propriu. Și asta poate fi valabil pentru orice tip de cinema, documentar, de ficțiune, comercial sau nu, de avangardă sau tradițional. 

Recent, un critic turc mi-a adus la cunoștință un proiect unde sînt adunate filmulețe făcute pe TikTok de muncitori din Turcia și sînt acolo cîteva absolut uluitoare: https://tiktokunemeksinemasi.karsi.com. De exemplu, acel început de furtună pe cîmpul cu cartofi din primul clip este de o frumusețe cinematografică incredibilă, e o scenă poetică și documentară în același timp. 

La fel, criticul de film Andrei Rus face proiecții cu filme de pe TikTok și descoperim cît talent există printre oameni care nu sînt cineaști profesioniști. Chestia asta ne pune în criză, dacă luăm cinemaul în serios, dar poate că această criză va duce la forme mai interesante, mai complexe, mai inteligente.

-Filmele tale, chiar și cele serioase, au un umor tăios. De ce alegi să folosești acest gen de umor? Este o armă împotriva prostiei, o modalitate de a digera realitatea dură sau o încercare de a ne face să privim mai critic la noi înșine?
-Cehov observa că toate situațiile prin care trecem au (și) o latură comică, amuzantă, ridicolă, și mă regăsesc în ce spune el – în primul rind, în propria viață. Există o latură ridicolă în ce facem și mă interesează ca această latură să existe în filmele pe care le fac, dacă sînt capabil să o găsesc și să o exprim.

„M-am întors la o formă așa-zis primitivă de cinema”

-Ai filmat totul cu un iPhone, fără echipamente sofisticate. De ce ai ales exact acest stil? Ce schimbă asta în modul în care înțelegem povestea sau o simțim?
-Cinemaul a fost dintotdeauna strâns legat de tehnologie, iar această relație a jucat un rol definitoriu încă de la începuturile sale. Legătura dintre cinema și tehnologie a fost una tensionată, vizibilă în toate etapele: de la producție la difuzare, la fel și în ceea ce privește conservarea. 

Criza conservării este una majoră în epoca digitală – nu există soluții clare pentru păstrarea pe termen lung a materialelor digitale, iar riscul de a pierde întreaga producție cinematografică, și nu numai, a ultimelor decenii este real. 

Pe de altă parte, persistă o tensiune între ceea ce numim profesionalism și ceea ce este etichetat drept amatorism în cinema, o distincție vizibilă mai ales la nivelul echipamentelor: camerele performante, cu rezoluții mari și obiective scumpe, sunt considerate apanajul profesioniștilor, în timp ce filmarea cu telefonul este văzută ca un gest de amator. 

Personal, nu cred în aceste delimitări rigide. Așa cum un pictor poate crea cu orice – vezi colajele lui Rauschenberg făcute cu lucruri găsite pe stradă – și un regizor poate lucra cu orice mijloc are la îndemână. Esențial este să adapteze ceea ce vrea să exprime la instrumentele de care dispune. 

Dar nu știu dacă filmarea cu telefonul schimbă multe, de fapt am folosit telefonul ca pe o cameră oarecare. E, într-un fel, eu m-am întors la o formă așa-zis primitivă de cinema – mă atrage tot mai mult începutul cinematografiei, filmele fraților Lumière, ale lui Edison, ale lui Méliès și ale altor pionieri. 

Cred că acest pas înapoi e și o recunoaștere a unei limite personale: dacă nu simt că pot aduce ceva cu adevărat inovator, prefer să mă întorc în spate, la începuturi, unde mă simt mai confortabil. Câți mai urmăresc cu atenție, azi, un film de Griffith sau de Germaine Dulac? Eu, totuși, cred cu încăpățânare că vechiul cinema are multe de oferit, fie și ca potențialitate – de fapt, clipurile de pe TikTok sînt foarte apropiate, ca formă, de filmele de la începuturile cinematografului. 

De aici și opțiunea pentru imagini simple, cu clădiri, care intră într-un dialog tăcut cu povestea filmului. Tot filmul are o mizanscenă elementară, aproape rudimentară, amatoricească. Dar și asta e pentru mine tot o formă de întoarcere la esențial – la mizanscena primitivă din Le repas de bébé sau din Intrarea unui tren în gară ale fraților Lumière.

-Ai fost adesea întrebat despre imaginea României în filmele tale. Dar dincolo de imagine, simți că România – ca societate – se schimbă în vreun fel după ce e pusă în fața oglinzii?
-Nu am impresia că un film poate schimba cu adevărat ceva la un nivel atît de complex, ar însemna să ne mințim crezînd asta. De exemplu, există sute de filme israeliene făcute în spirit propalestinian și nici unul din acestea nu a oprit nici masacrul de pe 7 octombrie, nici răspunsul Israelului care e tot mai mult considerat un adevărat genocid. 

Cred că rolul filmului e mult mai modest, să ne arate, cum spuneam, viața, lumea în care trăim, oamenii, plantele, animalele, obiectele, norii etc. Pentru mine e de ajuns. Dar, evident, alții pot încerca altfel de lucruri cu cinemaul, inclusiv să schimbe societatea.

„Se pot găsi încă noi modalități de a face cinema, cinemaul e încă la început”

-De fapt, simți că filmul și arta, în general, au o responsabilitate să pună pe masă probleme sociale, să provoace discuții sau chiar să ne trezească o anumită conștiință? Până unde merge această responsabilitate?
-Filmele se pot face în mii de feluri și e foarte bine să se facă așa, cred chiar că se pot găsi încă noi modalități de a face cinema, cinemaul e încă la început. Și da, există un tip de artă, deci și un tip de cinema, care poate oferi și o formă de discurs critic. „Se fac filme și de artă, se fac filme cu Decebal, se compensează. 

O cultură are nevoie de spirit critic”, îi spunea Lucian Pintilie unui politruc atunci cînd De ce trag clopotele, Mitică? a fost interzis. Dar nu știu dacă se poate norma o astfel de obligație sau chiar o responsabilitate, cum sugerați. Personal, mă interesează filmele care reușesc să fie inconfortabile arătînd aspecte ale lumii în feluri noi, nemaivăzute, și cred că asta încerc să fac, atît cît mă duce capul.

-După atâtea povești spuse, atâtea personaje aduse la viață și atâtea realități explorate, cum vezi tu esența umanității în ziua de azi? Ce crezi tu că ne face să fim umani, cu adevărat, în contextul lumii contemporane, marcată de atâtea provocări și transformări?

-Cum habar n-am ce înseamnă „esență”, iar „uman” bănuiesc că e definit destul de precis în biologie, am întrebat ChatGPT: „A fi cu adevărat umani, în lumea de azi, înseamnă să ne păstrăm empatia, conștiința de sine și capacitatea de a iubi, chiar și în fața incertitudinii. 

Ne definește puterea de a crea sens, de a visa și de a acționa etic, asumându-ne responsabilitatea față de ceilalți. Umanitatea noastră se vede în curajul de a rămâne sensibili într-o lume care ne cere tot mai des să fim eficienți.” Cam penibil, dar asta e. No comment.

-Dacă te-ai uita la Kontinental 25 fără să-l fi făcut tu, ce te-ar mișca cel mai tare? Ce crezi că rămâne în mintea ta?
-Nu m-aș uita, dar aș aprecia de la distanță că cineastul și echipa lui au reușit să îl facă cu atît de puține resurse și în atît de puțin timp.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro