Povestea unei mame ucrainene în vârstă de 35 de ani, care s-a stabilit din 2022 în România cu cei doi copii: „Vreau să le dau o viață normală, fără frică de bombe și alarme”

În 24 februarie 2022, Rusia a declanșat invazia la scară largă în Ucraina, iar sirenele de raid aerian au devenit parte din zgomotul zilnic în multe orașe. Pentru unii, decizia de a pleca a venit după zile, săptămâni sau luni de teamă. Pentru alții, a fost o hotărâre luată într-o singură noapte.

Potrivit celui mai recent raport realizat de UNHCR (United Nations High Commissioner for Refugees) aproximativ 5,7 milioane de ucraineni au părăsit țara, dintre care aproximativ 200.000 s-au stabilit în România.  

Din Ismail la București. Începutul unei vieți de la zero

Printre cei care au ajuns în România în valul de refugiați din 2022 se află și Khrystyna Shatrovska, o mamă eroină în vârstă de 35 de ani. Născută în satul Ozerne, din regiunea Odesa, în sudul Ucrainei, aproape de Ismail și de granița cu România, Khrystyna a crescut într-o familie în care, pe lângă ucraineană, se vorbea și limba română. Juristă la bază și mamă a doi copii, ea a plecat din Ucraina la câteva săptămâni după ce și-a născut fetița. A intrat în București, oraș care-i era total necunoscut, cu o valiză mică, convinsă că la scurt timp lucrurile se vor îndrepta și se va putea întoarce acasă. 

De atunci, fiecare zi a fost o încercare de a-și reconstrui viața. Încă din primele zile, munca a devenit soluția ei de supraviețuire și de adaptare. Joburi după joburi, respingeri, dar și acceptări, oameni înțelegători și oameni intruzivi. 

Viața în primele momente ale războiului

Final de februarie 2022, Ismail, regiunea Odesa. „Nimeni nu credea că războiul va începe cu adevărat”, spune Khrystyna Shatrovska, care atunci avea 31 de ani și era însărcinată în luna a cincea cu Eleonora, fetița care astăzi are trei ani și jumătate. 

Alături de ea era Matei, băiețelul de cinci ani și jumătate, prea mic să înțeleagă ce înseamnă sunetul sirenelor care aveau să îi trimită zi de zi în subsolul blocului. Era singură, cu un copil în pântec și unul de mână, întrucât soțul ei, de meserie marinar, era plecat pe vas încă din toamna anului precedent. Astăzi nu mai navighează, dar tot pe vas lucrează, ca alpinist utilitar.

„În primele zile în care au început atacurile, eram înspăimântați și nu știam: cade la noi drona sau nu? Alarma era îngrozitoare, pentru că aveai senzația că acum vine drona. Și noi cumva stăteam la subsol, ne ascundeam și ne gândeam că dacă cumva cade tot blocul ăla de 5 etaje peste noi… nu mai ieșim. Era îngrozitoare alarma, pentru că se auzea foarte tare și cumva îmi era frică. Mergea un timp anume, 5-10  minute, dar se auzea foarte tare și nu erai pregătit pentru așa tip de alarmă. Nu știai ce să faci, cum să faci”, a mărturisit Khrystyna.

Spune că starea de panică era continuă, iar faptul că era însărcinată amplifica și mai mult ceea ce simțea, întrucât în acea perioadă „ești un pic mai altfel și mai sensibilă la tot ce se întâmplă”. A ales să rămână acolo până după naștere, considerând că este prea riscant să plece într-o țară necunoscută, fără ajutor și cu un copil mic pe care nu avea cu cine să-l lase. „Nu poți să mergi la maternitate cu copilul mare, adică e exclus, și nu aveam pe nimeni alături.”

„A trebuit să aleg să hrănesc copilul sau să mănânc eu”

Unul dintre cele mai grele momente a venit chiar la începutul războiului. Îl ține minte clar, ca pe o rană care nu s-a închis nici acum. „În februarie a început războiul și în martie a fost o chestie cu banca, nu știu exact, legată că nu au intrat banii în țară, în Ucraina. Și prima săptămână sau chiar și două din luna martie, n-am avut ce mânca.” Spune că atunci „a trebuit să aleg să hrănesc copilul sau să mănânc eu”.

Mergea la magazin, iar Matei îi cerea dulciuri. „Mama, vreau să iau niște bomboane sau vreau să iau ceva.”, iar ea, cu sufletul îndoit, era nevoită să îi explice că „nu avem de unde”. Povestește că „a trebuit să inventez mâncare din ce aveam și cum aveam, ca să supraviețuim perioada asta până când s-a rezolvat treaba și au început să intre banii”.  Având chirie și credite la bancă de plătit, spune că a achitat tot ce avea de dat și a rămas fără niciun ban. Iar când s-a dus să-și ridice banii pe care îi aștepta, a aflat că nu intraseră în cont.

Însărcinată în cinci luni, nu mai putea să se angajeze. „Aș fi vrut să mă angajez, dar nu puteam, eram însărcinată. Și în luna a cincea nu mă mai lua nimeni, se vedea burtica destul de bine. Iar cu copilul, n-ai nicio șansă să faci niște bani undeva.” Spune că frica de atunci nu a dispărut nici azi, motiv pentru care are mai multe joburi odată. „A rămas frica până acum. Când văd că se termină banii sau înțeleg că nu mai am bani, se activează chestia asta. Dacă nu mai am bani, nu pot să pun ceva pe masă.”

Cum a trecut granița în România

Pe 28 iulie 2022 era deja în România, la fix o lună și 11 zile de la naștere. Decizia de a veni aici a fost luată împreună cu soțul ei, pentru că era prima țară în care se putea descurca. Ea a ajuns prima, cu cei doi copii, iar la 4 ore a venit și soțul ei.

A trecut granița cu bacul pe la Isaccea,  iar de acolo spune că au așteptat foarte mult să vină autocarul care mergea spre București. Călătoria spre Capitală a durat 5 ore și jumătate, timp în care i-a fost frică să nu răcească fetița. „În autocar, aerul condiționat era foarte tare dat, îmi era frică să nu răcească fetița, am stat cu ea în brațe și m-a salvat că o alăptam, dar a fost destul de greu.” A fost însoțită de mama ei, care s-a întors apoi în Ucraina, nevoită să revină la serviciu.

A ajuns singură, cu doi copii și un singur bagaj.  În el pusese strictul necesar: mulți pamperși, lucruri pentru bebeluși și câteva haine pentru copilul mai mare, întrucât credea că vor sta o perioadă scurtă. „Încă ziceam că mă întorc în august și ne-am luat o valiză micuță, cu ce e mai necesar pentru copii, iar eu am venit cu un tricou și cu pantaloni scurți sau cu blugi, nu mai știu, adică mi-am luat două, trei haine maximum. Era vară și nu era nevoie de geci, de ceva mai gros.” 

Lăsase în urmă apartamentul închiriat din Ismail cu gândul că va reveni curând. Planul era temporar, însă „nu m-am mai întors. Am sunat proprietarul și am spus că, din păcate, nu mă mai întorc. În momentul ăla am înțeles că încerc să construiesc viața aici.” 

Cum i-a fost viața până să vină în România

Înainte de război, Khrystyna Shatrovska absolvise Facultatea de Drept și lucrase aproape cinci ani ca jurist. Avea o viață stabilă în Ismail, un loc de muncă în domeniul juridic și planuri obișnuite pentru viitor. Războiul a întrerupt însă totul. „Am fost juristă, am făcut facultate de juridică. Am lucrat ca juristă aproape 5 ani. Eram o femeie căsătorită, cu un copil de 5 ani și încă unul pe drum.”, spune aceasta. Când a decis să plece, totul s-a schimbat brusc. „În momentul când am luat decizia să venim aici, practic, am început totul de la zero, pentru că nu știam unde ne ducem.”

Își amintește drumurile cu metroul, cu landoul mare pentru bebeluși, greu de urcat și coborât, și cu o valiză plină de haine după ea. Mergea spre sectorul 3 fără să știe exact unde este apartamentul găsit pe internet. „Nu știam unde e apartamentul pe care l-am găsit. În poze era frumos, două camere, în sectorul 3. Am zis, bine, ne ducem. Dar unde? Dacă nu ne primesc? Dacă rămânem afară? Eram cu doi copii și soțul încă nu ajunsese aici.” Teama a dispărut abia când a ajuns la adresă. „Ne-au întâmpinat oameni OK, ne-au condus spre apartament, am intrat, am văzut că e tot bine, totul real. Ne-au prezentat apartamentul, am întâlnit părinții proprietarilor și m-am liniștit.” 

Prima lună de adaptare

Prima lună în București a fost, spune ea, una dintre cele mai grele perioade. „S-a început prima lună de adaptare, care era supergrea. Nu înțelegi cum să te deplasezi, nu înțelegi cum funcționează metroul, nu înțelegi absolut nimic cum funcționează în orașul ăsta mare.” 

Simțea și privirile vecinilor, care se uitau și se întrebau „cine sunt oamenii ăștia? Eu am înțeles că știau că suntem ucraineni.” Spune că administratorul blocului era foarte insistent și punea întrebări personale. „Mă întreba lucruri personale, iar când m-a întrebat de salariul pe care îl primesc, a fost prea mult.” Atunci era sinceră și răspundea tuturor întrebărilor, dar în timp a învățat că nu e obligată să explice nimic, nimănui.  

Au locuit aproape doi ani în primul apartament, apoi s-au mutat în altul mai mare, după ce a venit și tatăl ei în România. „Tata plecase în toamnă, la fel ca și bărbatul meu. Plecaseră înainte de începutul războiului.” Pas cu pas, familia s-a reîntregit, iar viața a început să capete un pic de stabilitate. În noua casă a apărut și un membru mult dorit de cei mici, un bichon maltez.

Fiind alpinist utilitar pe vas, soțul Khrystynei este nevoit să plece în continuare la muncă în străinătate, la fel cum o face și tatăl ei.

Angajată la Romexpo ca traducător

La sfârșitul lunii iulie, Khrystyna era la centrul pentru refugiați de la Romexpo, la coadă, cu soțul și copiii. La un moment dat, s-a dus și a întrebat dacă este nevoie de voluntari. „Știu limba română și aș vrea să vă ajut.” I-au spus că da, dar întrebarea care a venit imediat a fost: ce face cu bebelușul? „Era în brațele mele sau în căruț. Avea o lună și jumătate când am intrat cu ea în țară. Copilul mai mare avea cinci ani și jumătate și nu vorbea deloc română.”

A primit o șansă la Romexpo, unde au făcut inițial câteva probe, apoi au angajat-o la program de patru ore. Făcea naveta din sectorul 3 până în sectorul 1 și pierdea ore bune pe drum, iar într-un final le-a spus că „fac patru ore pe drum, dus-întors. Dacă se poate să mă angajați la 8 ore, să lucrez o zi întreagă.” I s-a acceptat cererea. Din 30 august a început să muncească, cu fetița mică în marsupiu și a rămas acolo până pe 30 aprilie 2023.

„A fost un contract după contract. A fost o posibilitate”, spune ea. Din mai 2023 până în decembrie 2024 a lucrat la Salvați Copiii, ca traducător. A fost angajată tot cu copilul în brațe, însă i s-a pus condiția ca într-o jumătate de an să găsească o creșă unde să lase fetița. „Cei de la Salvați m-au înțeles, dar au aplicat condiția ca peste o jumătate de an să rezolv cu creșa, pentru că nu se mai putea să lucrez la recepție cu copilul. Acolo eram și traducător, și supraveghetoare de copii, și, în același timp, la recepție. Nu se putea să ai grijă și de al tău, fiind copil mic, nu puteai să faci nici treaba cum se face. Mi-au spus clar: ori găsești creșă și rezolvi, ori te concediem.”

A fost nevoită să o ducă pe cea mică la creșă de la un an și o lună, deși în Ucraina, copiii merg la grădiniță de la trei ani. „A fost o perioadă grea pentru mine. Era foarte mică fetița.” Mărturisește că a fost dificil să știe că stă toată ziua fără ea, dar a avut noroc. Eleonora a fost primită într-un centru al Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București, unde personalul a fost foarte atent și grijuliu. „Ne-au ajutat foarte mult, s-a adaptat destul de bine. Au fost momente și mai ușoare, și mai grele, dar ne-am descurcat și pe perioada asta.” 

Eleonora, „copilașul Romexpo”

Legătura dintre ea și Eleonora este una specială. În primul an, aproape tot ce a făcut a făcut cu fetița în marsupiu. „Cu ea a fost o experiență, aș zice, grozavă, pentru că am făcut ceea ce n-am făcut niciodată. Am făcut cu ea multe lucruri. Prima oară, primele probe, primele greșeli, primele… tot! Adică o viață de la zero cu doi copii, unul care nu știe limba, celălalt care e nou-născut. Era ceva grozav. Și interesant, și greu, și necunoscut.”

Eleonora a crescut printre birouri, holuri aglomerate și oameni veniți după ajutor, motiv pentru care a ajuns să fie numită „copilașul Romexpo”. Acolo a făcut primii pași, în timp ce mama ei traducea și organiza fluxuri de oameni. „A fost cu mine peste tot”, spune Khrystyna. 

Așa a ajuns și la un eveniment, chemată să traducă pe loc pentru o trupă ucraineană din Lviv, într-o sală de teatru, plină de public românesc. Cu Eleonora în marsupiu, a început să traducă în timp real. La un moment dat, fetița s-a trezit și a început să plângă, iar ea a ieșit din sală, lăsând o colegă să încheie momentul. „A fost extraordinar, dar și greu”, recunoaște ea. Au fost ea și Eleonora care a crescut odată cu viața nouă pe care au început-o aici. 

În prezent, Khrystyna spune zâmbind că „Eleonora e româncă după tot comportamentul, după tot. A prins accentul și purtarea e ca la o româncă completă. Dacă zice că nu, e nu. Are o personalitate excelentă.”

1 ianuarie 2025, fără loc de muncă

După ce s-a încheiat contractul de la Salvați Copiii, pe 30 decembrie 2024, Khrystyna destăinuie că pe 1 ianuarie era într-o situație îngrozitoare în care „n-am job, n-am bani, am un credit pe care trebuie să-l plătesc, am chirie pe care trebuie să o plătesc, utilități pe care trebuie să le achit și am nevoie de un salariu care trebuie să acopere tot și nu acoperă.”

Spune că atunci a început cea mai interesantă perioadă din viața ei, pentru că a fost nevoită să-și caute un loc de muncă în care să meargă și să fie plătită pe loc. „Am experiență cu copii, am susținut cursul de prim ajutor, adică știu ce să fac cu copiii și pentru mine asta e cea mai ușoară treabă, pentru că am experiență destul de mare.”

Astfel, a început să meargă la agenții și a pus anunțuri pe grupuri online în care a menționat că își caută un job. Întrucât era ianuarie, explică faptul că nimeni nu angaja și a fost foarte complicat, unicul job pe care l-a găsit fiind de menajera, într-un loc în care primea 200 de lei.  „A fost primul care se mișca și ne aducea acum bani”, explică Khrystyna. 

De la jurist în Ucraina la bonă și menajeră în România

Mai departe, și-a făcut profil pe platforma helpers.ro, unde sunt anunțuri pentru menajere și bone. Spune că acolo poți vedea familiile, îți poți alege singur programul, part-time, full-time, în weekend, cum vrei tu. „Îți găsești familiile respective, îți găsești copiii pe care îi dorești sau familia te contactează pe tine.”

La început a fost mai greu, pentru că profilul ei era nou și nu o știa nimeni. A trecut printr-un proces de verificare și un interviu cu echipa platformei. După ce a primit confirmarea, lucrurile au început să se miște mai ușor, iar în februarie și-a găsit prima familie cu care a colaborat. 

Spune că a lucrat și ca bonă, și ca menajeră pentru această familie, pe care o descrie ca fiind „super ok din toate punctele de vedere”. Familia a înțeles-o și a apreciat-o pentru felul în care muncea, iar pentru asta, spune ea, a fost plătită corect. 

După această colaborare, lucrurile au început să meargă tot mai bine. „Au venit și alte familii la care am fost bonă, menajeră, bonă, menajeră. Îmi făcusem programul, practic, 5 din 5 sau chiar 7 din 7. La cineva mergeam o dată pe săptămână, la altcineva mergeam de două ori pe săptămână.” Pas cu pas, veniturile au început să se adune și a reușit să își acopere cheltuielile, până când și-a găsit ceva mai stabil și mai bine plătit.

Experiențe neplăcute la locul de muncă

A avut și experiențe neplăcute ca menajeră. În perioada în care avea urgent nevoie de bani, a văzut un anunț pe Facebook: 200 de lei pentru curățenia unui apartament cu trei camere din zona Unirii, pentru o adolescentă de 16 ani. Când a ajuns acolo, și-a dat seama că suma era mult prea mică pentru volumul de muncă. A lucrat opt ore continuu.

Mai greu decât munca în sine a fost însă atitudinea proprietarilor. La a doua întâlnire, după ce a terminat curățenia și se pregătea să plece, mama fetei i-a spus să aștepte să vină adolescenta și să verifice dacă totul este făcut „cum trebuie”. Fata a controlat frigiderul, plita și aragazul, apoi i-a reproșat că nu sunt curățate cum trebuie și că în chiuvetă era o farfurie murdară, în condițiile în care mama ei își gătise înainte ca ea să vină. 

După mai multe remarci care au deranjat-o, Khrystyna a decis să renunțe. Spune că a muncit mult și că nu a simțit că merită acel tratament. A fost a doua și ultima zi în acel apartament. „Am spus nu, mă scuzați, dar eu nu vreau să am o așa atitudine față de voi și la cât de mult am muncit aici, nu merit o așa atitudine față de mine.” 

Apoi a găsit o familie în altă zonă, de avocați, de oameni educați și înțelegători, care apreciau ceea ce făcea.  „De asta contează foarte mult să existe respect. Poți să fii o menajeră, dar asta nu înseamnă că nu ești om cu studii sau că ești mai prejos de cineva. Eu am studii superioare. Dacă am făcut menaj, am făcut pentru că am avut o perioadă grea și am rezolvat situația financiară în modul ăsta. Este o muncă cinstită, o muncă pe care o fac bine, o fac calitativ, o fac repede”, a explicat Khrystyna. 

Angajată ca agent imobiliar la o firmă ucraineană

Oportunitatea de a lucra ca agent imobiliar a apărut în perioada în care lucra la Salvați Copiii. Acolo s-a cunoscut cu o doamnă din Ucraina, șefa agenției, cu care a început să discute întrucât „eu nu sunt persoana care așteaptă acum și începe mâine să caute. Eu deja îmi căutam ceva ca să merg direct la alt job”, spune ea.

Doamna respectivă i-a spus că dânsa caută agenți imobiliari și dacă dorește, o poate contacta. Khrystyna i-a cerut o carte de vizită, iar în luna martie a sunat-o: „Sunt gata să fiu agentă imobiliară. Ce să fac?” Răspunsul a fost simplu: „Ai toate rețelele sociale, ai Storia, ai OLX, găsește chirii.”

A început fără experiență, într-o o sferă total necunoscută și mergea la vizionări chiar și cu copiii, combinând imobiliarele cu munca de bonă și menajeră. „Dacă făceam menajul până la 17:00, închiriam după 17:00.” Spune că, treptat, a prins ritmul și că lucrează în domeniu de un an de zile. „Sunt angajată ca agent imobiliar pe contract oficial, plătesc taxele, plătesc asigurarea.” Activează în cadrul agenției Zo Estate, „agenție imobiliară ucraineană” înființată de patru ani, unde toți colegii sunt ucraineni și spune că e mândră să reprezinte, atât cetățenii moldoveni, cât și pe cei din Ucraina. 

Adaugă însă că domeniul cere și pregătire, și că are în plan să urmeze cursurile necesare pentru a deveni agent imobiliar acreditat, pentru a fi înscrisă în registrul agenților imobiliari. „Pe imobiliar e nevoie să faci niște cursuri, să fii agent imobiliar acreditat”, explică ea.

Munca a ajutat-o să nu se gândească excesiv la tragediile din Ucraina

Din februarie 2025 până în prezent, Khrystyna și-a propus să vadă câte joburi poate să aibă odată. „Mi-am îndeplinit condiția, pot să duc maxim cinci.” 

Crede că a ajutat-o enorm faptul că a muncit mult și a avut mintea ocupată, fără să se gândească excesiv la ce se întâmplă în Ucraina. „Prima perioadă am avut un job și mă gândeam mereu la ce se întâmplă acolo și dacă mai sunt noutăți. A fost perioada în care ieșeau la iveala tragediile care se făceau în jur, față de femei și copii. Sigur îți ieși din minți dacă stai, nu faci nimic și ai mult timp liber. Eu n-am timp deloc, o cafea e fericire dacă am timp să beau.” 

A întâlnit mai mulți oameni buni decât răi

Khrystyna povestește că a întâlnit mai mulți oameni buni decât răi, însă episoadele de discriminare nu au lipsit. „Din 20 de apeluri pe care le fac pentru închirieri, zece îmi zic: «Nu, nu. Ucrainenilor niciodată» sau «Voi sunteți mai răi ca țiganii».” Un alt moment dificil a fost când a mers cu copiii la un examen important într-un alt oraș și i s-a spus că nu este primită cu ei. „Nu te primim cu copiii. Copiii tăi sunt problema ta. Trebuia să vii singură.” Le-a explicat că este mamă singură și că nu îi poate lăsa acasă, dar a simțit că este pusă într-o situație umilitoare în fața celorlalți candidați care au asistat la toată scena. „Copiii mei sunt mai importanți decât examenul pe care îl susțin”, a spus ea, insistând până când s-a găsit o soluție.

În aceeași zi, în tren, a fost mustrată pentru că nu putea strânge căruciorul în care dormea Eleonora. „De ce nu strângi căruțul? Ne-ai închis spațiul”, i-au reproșat câțiva călători. „Copiii nu sunt probleme, copiii sunt copiii”, spune ea, explicând că uneori are senzația că simpla prezență a copiilor o transformă, în ochii unora, într-o încurcătură. „Într-o zi, am avut foarte multe momente complicate, grele pentru mine ca mamă, pentru că tu ești considerată încurcătură pentru toți. Dar am explicat că eu sunt mamă cu copil și el nu e de vină cu nimic.”

Cu toate astea, mărturisește că în București a fost ajutată, chiar dacă este un oraș mare și aglomerat. A mers peste tot cu fetița, prin tot Bucureștiul și prin Ilfov, iar oamenii i-au întins mâna de fiecare dată. Cineva o ajuta să coboare căruciorul, altcineva îi ținea ușa sau o ajuta cu ce avea nevoie. „Nu am avut momente de atâta neglijență, în care copilul meu să fie o problemă”, spune ea.

La începutul anului 2026 a fost în Ucraina

Cu toate că a încercat să se rupă de tragediile care se întâmplă în Ucraina, Khrystyna spune că e la curent cu tot, întrucât vorbește des cu bunica și mama care au rămas acolo. „Știu ce e acolo exact și știu că situația e foarte rea din toate punctele de vedere. E nesiguranță maximă, adică nu poți să trăiești, trăiești fără căldură, fără lumină, fără nicio condiție normală omenească de trai. Nu!”

Mai mult decât atât, la începutul acestui an a trecut granița, întrucât avea o problemă de familie și mărturisește că încă de la vamă a trecut prin niște stări de spaimă îngrozitoare. „La ambele vămi, și dus și întors, mai mult la vămile ucrainene, am fost petrecută cu o armă foarte aproape de mine, cu soldați care te plimbau ca pe niște gâște, cu arma în față și cu arma în spate, ca să te duci în stânga și-n dreapta. Arma e aici, lângă tine, tu o vezi. Aceștia spun: «Arată buzunarele, prezintă buzunarele, ce ai în buzunare, ce ai în geacă, ce ai în sacoșe, în poșete, ce ai în hainele personale. Arată tot.»”

Khrystyna mărturisește că, în cei patru ani de când a plecat, s-a mai întors în Ucraina doar o singură dată, în afară de această ultimă vizită, „pe chestii familiale, nu de plăcere”.

Zona în care locuia a fost atacată cu drone

Satul în care a copilărit, Ozerne, este situat pe brațul Chilia al Dunării și, deși, este foarte aproape de granița cu România, Khrystyna spune că dronele au ajuns și acolo.  „În sătuc micuț ajung dronele ca și în Ismail, ca și în zonele de lângă Ismail. Zona a fost atacată cu drone. De linia frontului e departe, dar a fost atacată cu drone.”

Bunica ei a rămas în sat, la aproape 87 de ani, având grijă de casă. La început nu credea că războiul va ajunge până la ei. „Hai, mamă, lasă să termine, care război, războiul nu se aude”, îi spunea. Dar într-o zi, liniștea s-a rupt. Casa s-a zguduit, geamurile au început să tremure, iar bătrâna a simțit direct atacul cu dronă. „Mamă, credeam că e cutremur… nu știam ce să fac. Unde să mă duc? Cum să salvez casa?”, i-a spus bunica, Khrystynei. Departe de linia frontului, dar nu și de pericol, satul a înțeles atunci că războiul poate ajunge oriunde.

Unde locuiau ei cu chirie, în Ismail, viața nu mai este la fel. Orașul din regiunea Odesa a fost lovit în repetate rânduri. „A fost atacat cu drone. A fost și încă este portul Ismail atacat. Orașul încă există, dar nu mai e nimic cum a fost”, spune ea.

Viața celor rămași acolo nu mai seamănă cu normalitatea. Copiii învață când online, când deloc. „Stau fără căldură, fără lumină… au câteva ore lumină, dar mai mult stau fără.. Fără condiții normale de trai.” Spune că lipsurile au devenit rutină: pene de curent, apartamente înghețate, blocuri fără utilități. „Practic, toată țara, chiar și Kiev nu are lumină câte o zi jumătate.  Nu au nimic la blocuri, adică stau și îngheață.” Astfel, pentru cei de acolo, traiul de zi cu zi a devenit o luptă pentru supraviețuire.

Acestea sunt și motivele pentru care au ales să plece. Spune că mulți oameni au rămas, deși viața a devenit tot mai grea. „Bărbații nu pot să plece, e și foarte scump, iar femeile nu pleacă sau pleacă. Nu știu… eu am luat decizia că vreau să le dau o viață normală.” Pentru ea, acesta a fost punctul decisiv. Nu a vrut ca copiii să simtă teama zilei de mâine și să aibă o copilărie traumatizantă. „Vreau să le dau o viață normală, fără frică, fără drone, fără alarme, fără nimic.”

În România, Matei acum în vârstă de 9 ani a început și el de la zero. A învățat limba română, a trecut prin clasa 0 și I, iar acum este în clasa a II-a, urmând doar școala românească. Nu a făcut nicio zi de școală în limba ucraineană, deși când au ajuns în București nu cunoștea limba deloc.

Despre război, Khrystyna spune că nu mai întreabă. „Nu mai pune întrebări. Deja are mediul lui aici.” Are prieteni, merge la jiu-jitsu, a făcut kickboxing și a ajuns chiar și la Cupa României. Acum învață tabla înmulțirii, citește bine, scrie corect, mai sunt cuvinte pe care nu le înțelege, dar „e nevoie de timp să le învețe pe toate, iar în rest se descurcă, are rezultate foarte bune”.

„Mulți au rămas fără mâini, fără picioare”

Khrystyna a povestit cu vocea tremurând despre prietenii și cunoștințele care au fost luați și trimiși pe front. „Băieți tineri, băieți de seama mea au murit. Au murit și au lăsat în urmă soții și copii. Părinții au rămas fără copii și fără nimic.”

Spune că un bărbat pe care îl cunoaște „s-a dus cu mințile”, iar acum divorțează și apoi se întoarce pe câmpul de luptă. „Altul a murit. Și mulți au rămas fără mâini, fără picioare”, a adăugat, explicând cât de nedrept e tot ceea ce trăiesc acești oameni. „N-au niciun ajutor din partea statului. În jur de 30 de euro le plătește statul, pentru că și-au pierdut un ochi, o mână, un picior și nu mai sunt apți de muncă.”

Spune că deși viața a continuat pentru cei rămași acolo, tot ce ține de partea economică s-a prăbușit. „Viața a continuat pentru mulți, dar nu mai sunt plătiți. Un salariu minim acum ar fi, să zicem, 150 de euro maxim, un salariu minim. Înainte era tot așa, numai că acum grivna e mai ieftină, înainte era mai scumpă.”

Întrebată dacă a avut un moment în care a vrut să se rupă complet de tot ce înseamnă război, spune că exact asta a făcut când a plecat. „Am vrut să nu mai aud nimic, să nu mai fiu în capcana asta de noutăți, de spaimă, de război. Acum se termină, nu se termină, murim, nu murim, ne ucid, nu ne ucid, alarmă, drone, tot, tot, tot.” Decizia de a veni în România a fost și o încercare de a-și proteja mintea. „M-am rupt de tot și am plecat aici.”

Acum spune că trăiește „o viață normală, ca la oricare alt om”. Accentul încă o trădează uneori, iar unii îi spun că „nu ești român”, dar ea răspunde zâmbind: „Stați un pic, urmează.”

Conform unui raport al misiunii ONU de supraveghere a drepturilor omului în Ucraina publicat pe 16 februarie, peste 15.000 de civili ucraineni au fost uciși de la începutul invaziei ruse în februarie 2022 până în februarie 2026, iar peste 41.000 au fost răniți.

Mai mult decât atât, președintele Volodimir Zelenski a declarat că aproximativ 55.000 de soldați ucraineni au fost uciși pe câmpul de luptă până la începutul acestui an, relatează BBC.

Nu vrea să plece din București niciodată

Pentru a-și atinge toate scopurile trebuie să investească mult timp și efort și spune că nimic nu se obține ușor. „Tot ce am făcut până în momentul de față a necesitat foarte mult efort. Fără efort nu faci nimic. Dacă nu te duci și bați de zece ori la ușa aia, nu ți-o deschide nimeni niciodată.” 

Și, în ciuda tuturor obstacolelor, Khrystyna zice clar și răspicat că „Mă văd cetățeană a României. Mă văd să prezint în sfârșit actul de identitate și spunând că eu sunt româncă cu drepturi depline, cu carte de identitate. Asta îmi doresc foarte mult.”

De asemenea, îi place agitația, zgomotul și ritmul alert al Capitalei. „Mereu trebuie să fugi, să alergi, să vorbești, dar îmi place. Mă simt folositoare când sunt aici. Îmi place în București. Nu vreau să plec din București niciodată”, a spus ea, povestind că a fost două zile în Constanța și a simțit că „înnebunește de liniște”.

Pașii pentru a primi cetățenia

Khrystyna a depus în urmă cu un an dosarul pentru redobândirea cetățeniei române. Procedura este însă de durată. „După doi ani poți să mergi în judecată să urgentezi treaba”, zice ea, explicând că între timp trebuie să prezinte și certificatul de cunoaștere a limbii române pe care l-a obținut recent. 

Cea mai mare teamă a ei ține de permisul de ședere, valabil până în martie 2027. Atunci ar trebui să meargă în instanță pentru urgentarea dosarului cu cetățenia, însă nu știe ce se va întâmpla dacă permisul nu va mai putea fi prelungit. „Adică eu și copiii rămânem iarăși în nesiguranță. Când acolo nu se întoarce nimeni, iar aici rămânem ilegal.” 

Spune că, deși este angajată oficial ca agent imobiliar, plătește taxe și asigurări, situația rămâne fragilă și ia în calcul obținerea unui permis de ședere pe bază de muncă, pentru a câștiga timp până la finalizarea procedurii.  „Să dea Dumnezeu să obțin cetățenia”, adaugă plină de  speranță.

În paralel, trebuie să obțină recunoașterea documentelor de școală și studii superioare. „E luptă și acolo. Nu se dă nimic ușor”, spune ea, convinsă că și această etapă va fi grea, dar este pregătită să o ducă până la capăt.

Copiii vor fi și ei cetățeni români

În ceea ce îi privește pe Matei și Eleonora, spune că aceștia vor primi cetățenia odată cu ea. Situația soțului este însă mai complicată. „La el e altă procedură”, explică. El merge pe permis de muncă și trebuie să urmeze pașii legali: cinci ani de ședere, apoi examen de limbă și în final  „se alătură familiei lui de cetățeni români”.

Până atunci însă, Khrystyna zâmbește și spune „Așa va fi el căsătorit cu o cetățeană română, dar el fiind ucrainean”.

Explică cum actele le influențează fiecare aspect al vieții. „Sper să reușim, că avem foarte puțin timp și toate sunt legate de actele astea: școala, grădinița, asigurările, conturile bancare, chiar și contractul de chirie. E îngrijorător faptul ăsta. Eu, ca om, sunt în priză pentru că înțeleg că au rămas 10-11 luni și se termină permisul de ședere și nu știu ce se întâmplă după. E stresant, dar așa e o parte a vieții. Sunt convinsă că o să fie bine.”

O mamă eroină pentru copiii ei

De-a lungul celor patru ani, Khrystyna Shatrovska spune că a înțeles că „pot tot și pot mult mai mult decât puteam în Ucraina”. Mărturisește că în România a avut parte de multe oportunități prin care a reușit să se realizeze ca persoană, ca femeie și ca mamă. A fost să nevoită să o ia de la zero, dar și-a demonstrat cât e de puternică. „Le-am învățat într-o perioadă destul de grea, dar m-au ajutat.”

Spune că a descoperit la ea nu o simplă putere, ci „o supraputere” prin care a putut să le ducă pe toate.  „Puterea mea e că dacă astăzi sunt complet obosită și nu mai pot, pot să plâng dacă e nevoie. Pot să fiu supărată, pot să fiu ca orice om, în orice stare, dar știu că ziua de mâine vine și trebuie să încep de la capăt și oricum aș fi trebuie să fac.”

Pentru ea, a te opri, înseamnă a stagna și nu își dorește acest lucru. „Nu vreau să stagnez, nu vreau să stau și să mă gândesc la ce aș putea să fac, dar să-mi spun «cred că mi-e frică», «cred că nu pot», «cred că nu am să pot realiza». Nu, la mine nu există așa ceva. La mine există: văd problema, trebuie să găsesc varianta să o rezolv. Nu știu cum? Trebuie să mă descurc și să găsesc o soluție.”

Poate că, spune ea, dacă ar avea un apartament al ei și un act de identitate valabil pe viață, ar fi mai relaxată. Până atunci, însă, fiecare zi înseamnă muncă și organizare. „Timpul nostru costă foarte mult în ziua de astăzi. Trebuie să respectăm timpul și trebuie să-l vindem cât mai mult și mai scump.”

În final spune că nu își dorește să fie un exemplu pentru lume. Vrea să fie un exemplu pentru copiii ei și speră ca, într-o zi, să audă de la ei „mami, ai fost pentru noi un om complicat. Uneori nervos, uneori țipai la noi că nu făceam ce voiai tu. Voiai să ne ordonezi, să ne aranjezi și noi nu voiam, dar mulțumim că ai fost și ne-ai arătat că se poate.”

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro