Reabilitarea mareșalului Ion Antonescu, pe masa judecătorilor în 2026. Cererea de exonerare a dictatorului pentru crime de război a fost depusă de o entitate recent constituită

Ultima tentativă de a-l exonera pe aliatul lui Adolf Hitler pentru crime de război datează din 2006, prin cererea depusă atunci de Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei Gheorghe Alexianu.

Reabilitat parțial în 2006

Cea mai recentă cerere de reabilitare a mareșalului Ion Antonescu a fost depusă de o entitate nou-constituită, numită Asociația Neguvernamentală Veterani pentru Pace, Dreptate și Bunăstare, reprezentată de Nicolae Dumitru.

Potrivit portalului instanțelor de judecată, prima și singura acțiune juridică depusă de această asociație este cererea de reabilitare a mareșalului Ion Antonescu, în dosarul 623/2/2026.

Pe data de 11 martie 2026, Curtea de Apel București a respins cererea, însă apelul va fi judecat la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ultimul proces în care s-a pus problema reabilitării mareșalului Ion Antonescu s-a desfășurat între anii 2006 și 2008, acțiunea fiind deschisă în 1998 de către Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu.

Acțiunea avea ca scop desființarea Sentinței penale nr. 17/17.05.1946 pronunțată de Tribunalul Poporului, prin care au fost condamnați la moarte mareșalul Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, șeful Jandarmeriei, generalul Constantin Vasiliu, și guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu.

• În 2006, Curtea de Apel București l-a reabilitat parțial pe mareșalul Ion Antonescu, dar nu pentru crime împotriva umanității, ci doar pentru „crime împotriva păcii”, mai exact agresiunea contra URSS, considerând că România a dus un război legitim de recuperare a teritoriilor, cu motivarea pe care o vom prezenta pe larg.
• În 2008, Înalta Curte a desființat hotărârea instanței ierarhic inferioare și a respins cererea de reabilitare, argumentând că, în ceea ce privește regimul lui Ion Antonescu și intrarea României în război alături de Germania nazistă, deciziile politice nu pot fi separate de cele militare și nici scopul de rezultat.

În cadrul respectivului proces, Șerban Alexianu nu urmărea neapărat reabilitarea mareșalului Ion Antonescu, ci exonerarea tatălui său, Gheorghe Alexianu, de acuzațiile aduse militarilor.

Șerban Alexianu a arătat la proces că tatăl său a fost guvernator civil, numit în fruntea administrației române pe teritoriul Transnistriei, astfel că nu ar fi participat la crime de război sau împotriva umanității și nici nu avea puterea de a le opri, însă documentele istorice arătau contrariul.

Instanța: Reabilitarea post-mortem poate fi cerută doar de urmași

De data asta, în procesul deschis în 2026 pe rolul Curții de Apel București de Asociația Neguvernamentală Veterani pentru Pace, Dreptate și Bunăstare, instanța n-a mai luat în discuție argumentele istorice, deoarece petentul nu îndeplinește condițiile juridice pentru a depune cererea de reabilitare, așa cum reiese din Hotărârea nr. 46/2026 consultată de Libertatea:

• „La data de 03.02.2026, pe rolul Curții de Apel București s-a înregistrat sub nr. 623/2/2026, cererea de reabilitare post-mortem cu privire la condamnarea cu pedeapsa cu moartea, definitivă și pusă în executare a generalului (Antonescu Ion – n.r.), prin care cere anularea sentinței numărul 17 din 17 mai 1946, prin care Tribunalul poporului de atunci îl condamna la moarte pe (Ion Antonescu – n.r.) pentru dezastrul țării și pentru crimele de război.
• În fapt, în esență arată că în mai 1946 a avut loc procesul lui (Ion Antonescu – n.r.), fiind judecat de Tribunalul Poporului și că sentința a fost rostită la 17 mai 1946, prin care (Ion Antonescu – n.r.) a fost condamnat la moarte pentru crime de război, sentința fiind executată pe 1 iunie 1946, la penitenciarul din Jilava.
• Mai arată că, ulterior acelui moment, familia sa, soția și cei doi copii, o fată și un băiat, au locuit în condiții extrem de grele și modeste, la limita subzistenței și nici după Revoluția din Decembrie 1989, când s-a schimbat regimul în (România – n.r.), consideră că nu i s-a făcut dreptate și nu i s-au recunoscut meritele, serviciile reale aduse poporului român și țării.
• Apreciază că se impune din nou cercetarea aspectelor învederate.
• În drept, a invocat dispozițiile art. 530 și următoarele Cod procedură penală și art. 166 și următoarele Cod penal.
• Analizând cu prioritate admisibilitatea cererii de reabilitare formulată în cauză, în raport de dispozițiile art. 530 alin. 1 Cod procedură penală, Curtea reține următoarele:
• Potrivit art. 530 alin. 1 Cod procedură penală cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia, de soț, sau de rudele apropiate. Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
• În ceea ce privește titularii dreptului de a formula cererea de reabilitare judecătorească, aceasta se poate formula doar de condamnat în timpul cât este în viață, personal, prin avocat ori mandatar cu mandat special.
• După moartea condamnatului, cererea de reabilitare poate fi formulată sau continuată de soț sau de rudele apropiate care vor acționa în calitate de substituiți procesuali, urmând a formula cererea de reabilitare în nume propriu pentru condamnatul decedat.
• Deoarece Codul penal în vigoare nu mai definește noțiunea de rude apropiate, se are în vedere sensul obișnuit al expresiei, respectiv ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude.
• În cazul în care cererea este formulată de o altă persoană decât condamnatul (când acesta se află în viață) ori soțul sau o rudă apropiată (după decesul condamnatului) cererea de reabilitare va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.
• În cauză, nu se poate reține că asociația poate fi substituit procesual și, ca urmare, (…) va respinge ca inadmisibilă cererea de reabilitare formulată de Asociația Neguvernamentală Veterani pentru Pace, Dreptate și Bunăstare, prin reprezentant legal Dumitru Nicolae”, se arată în Hotărârea nr. 46/2026.

De ce e considerat criminal de război mareșalul Ion Antonescu

Mareșalul Ion Antonescu a fost șeful statului român între perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944. Deși România îl avea ca suveran pe regele Mihai I (18 ani) după abdicarea regelui Carol al II-lea, rolul acestuia era mai degrabă unul formal, în timp ce mareșalul avea controlul asupra Guvernului și asupra Armatei.

Pentru a înțelege de ce Înalta Curte a respins în 2008 reabilitarea „lotului Antonescu” este necesară o cronologie a acțiunilor întreprinse în perioada războiului de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

• 4 septembrie 1940: Generalul Ion Antonescu este numit președinte al Consiliului de Miniștri cu puteri depline, poziție din care suspendă Constituția și instaurează un regim dictatorial.
• 14 septembrie 1940: România este declarată Stat Național-Legionar, iar Ion Antonescu guvernează împreună cu Mișcarea Legionară. Încep persecuțiile sistematice împotriva oponenților politici și a evreilor.
• 23 noiembrie 1940: Ministrul de externe Mihai Antonescu semnează aderarea României la Pactul Tripartit, astfel că țara noastră devine aliata Germaniei naziste și a Italiei fasciste. Resursele României sunt puse la dispoziția lui Adolf Hitler, care avea nevoie de ele pe Frontul de Est, pentru invadarea Uniunii Sovietice.
• 21-23 ianuarie 1941: Are loc Rebeliunea Legionară, în contextul unor disensiuni între Garda de Fier condusă de Horia Sima și guvernul antonescian. Are loc Pogromul de la București: sute de evrei sunt luați de pe stradă de legionari și sunt bătuți, torturați și uciși. Sunt vandalizate zeci de sinagogi și mii de imobile (locuințe ale evreilor, magazine sau instituții). Zeci de evrei sunt duși în zonele limitrofe (pădurile Băneasa și Jilava), unde sunt dezbrăcați și împușcați de grupuri de legionari.
• 22 iunie 1941: România intră în război de partea Germaniei naziste contra URSS. Mareșalul Ion Antonescu dă celebrul ordin: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”.
• 28-30 iunie 1941: Are loc Pogromul de la Iași, sub pretextul că evreii ar fi colaborat cu sovieticii, anume că i-ar fi anunțat cu privire la operațiunea militară de eliberare a Basarabiei. Pe 29 iunie, aproximativ 3.000 de evrei sunt împușcați la Iași în sediul Chesturii, fiind strânși de pe străzi sau ridicați din casele lor de către soldați, polițiști sau jandarmi. La operațiune au participat și trupe ale Wehrmacht-ului sau ale SS-ului. Supraviețuitorii au fost exterminați în „trenurile morții”, pe model german: evreii au fost înghesuiți în vagoane de marfă, iar garniturile au rătăcit fără o destinație anume, cu unicul scop ca aceștia să moară din cauza lipsei apei sau asfixiați. Bilanțul total al evreilor uciși ajunge la 13.000.
• Iulie-august 1941: Armata română trece Prutul și alături de trupele SS (Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf) participă la „curățarea terenului”, justificată rasial de Mihai Antonescu. Aproximativ 3.000 de evrei sunt executați pe loc în localitățile Sculeni, Bălți și Cernăuți, iar restul au fost duși în lagărele de tranzit de la Vertujeni (23.000), Mărculești (10.377) și Edineț (12.000).
• August-septembrie 1941: După masacrele punctuale încep „marșurile morții”, organizate de generalul Constantin Vasiliu, adică deportarea evreilor din Basarabia și Bucovina în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug, al cărui guvernator este numit Gheorghe Alexianu).
• Octombrie 1941: La șase zile după ce soldații români ocupaseră Odesa, sediul Comandamentului Militar Român este aruncat în aer de către sovietici. Sunt uciși un general, 16 ofițeri români, 4 ofițeri germani și numeroși soldați. Mareșalul Ion Antonescu ordonă represalii, mai exact ca pentru fiecare ofițer român sau german să fie executați câte 200 de comuniști, iar pentru fiecare soldat câte 100 de comuniști. Cum militarii nu au găsit sute de partizani sovietici sau agenți ai NKVD (strămoșul KGB-ului), represaliile s-au răsfrânt asupra populației evreiești.
• 23-25 octombrie 1941: Are loc masacrul de la Odesa, în urma căruia sunt uciși 20.000 de oameni, majoritatea evrei. Într-o primă fază ei sunt executați pe loc în oraș prin împușcare și prin spânzurarea de balcoanele sau stâlpi de iluminat, apoi sunt duși la periferia orașului, spre Dalnic, unde sunt închiși în magazii de cereale. Soldații români au incendiat magaziile și i-au ucis cu mitralierele pe cei care încercau să scape de acolo, iar una dintre clădiri a fost pur și simplu aruncată în aer. Evreii prinși în zilele următoare au fost trimiși în lagărele din regiunea Berezovka.
• Decembrie 1941: Guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, semnează Ordonanța nr. 23 prin care instituie ghetoul de la periferia Odesei. Evreilor li se confiscă averile și sunt „despăgubiți” cu mărci RKKS, niște bilete fără valoare reală, emise de naziști pentru teritoriile ocupate. Aproximativ 40.000 de oameni cu vârste cuprinse între 14 și 60 de ani sunt obligați să trăiască în ruine sau sub cerul liber și să presteze munci grele pentru care erau „plătiți” tot cu mărci RKKS. Ordonanța lui Alexianu îi priva pe evrei de condițiile minime de supraviețuire, astfel că majoritatea au murit fie împușcați, fie din cauza frigului sau a condițiilor inumane. În același fel sunt exterminați evreii escortați de jandarmii generalului Constantin Vasiliu în lagărele de la Bogdanovca, Domanevca și Ahmetcetca, astfel că bilanțul ajunge la 100.000 de morți.
• 1942-1943: Execuțiile prin împușcare din lagărele aflate sub administrația lui Gheorghe Alexianu au scăzut în intensitate, evreii fiind decimați „natural” de boli și foamete. În septembrie 1942 trupele române ajung la Stalingrad, alături de cele germane, maghiare și italiene. În lunile următoare, noiembrie și decembrie, Armata Roșie atacă sectoarele asigurate de soldații români, cel mai slab dotați dintre toți militarii Axei, astfel că germanii se trezesc încercuiți de sovietici și capitulează în februarie 1943.
• 1943-1944: După înfrângerea de la Stalingrad, mareșalul Ion Antonescu rămâne fidel lui Adolf Hitler pentru a evita ocuparea țării de către naziști, dar realizează că Germania nu poate câștiga războiul, astfel că se confruntă și cu perspectiva invaziei sovietice. Antonescu se teme să părăsească alianța cu Hitler și amână o decizie până în august 1944. Armata Roșie intrase deja pe teritoriul țării, spărgând apărarea româno-germană, ocupând Iașiul.
• Pe 23 august 1944 Ion Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I și predat sovieticilor alături de Mihai Antonescu. Pe 31 august 1944, Armata Roșie ocupă Bucureștiul, pe care avea să îl părăsească abia în 1958.

Procesul și execuția „Lotului Antonescu”

Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu au stat în arestul NKVD cu sediul din Lubianka, Moscova, fiind repatriați din ordinul lui Stalin pentru procesul hotărât a avea loc la București. Cei patru au ajuns la Penitenciarul Jilava în aprilie 1946.

Între timp, regele Mihai I se confrunta ocupația sovietică și Guvernul Petru Groza.

Un Tribunal al Poporului constituit pe model sovietic i-a condamnat la moarte pe cei patru pe 17 mai 1946, execuția având loc pe 1 iunie 1946 la închisoarea Jilava.

Procesul a fost, într-adevăr, unul politic, însă dincolo de procedură, vinovăția acuzaților a fost stabilită pe baza ordinelor pe care ei înșiși le-au emis cu privire la masacrele și deportările evreilor, iar mărturiile supraviețuitorilor fuseseră documentate fără putință de tăgadă. 

Ulterior, pe data 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej l-au forțat pe regele Mihai I să abdice și să plece în exil, marcând astfel începutul regimului comunist în România.

Cum a motivat instanța „reabilitarea parțială” din 2006

În 2006, Curtea de Apel București l-a reabilitat parțial pe Ion Antonescu și a reținut că intrarea României în război în vara anului 1941 a fost justificată recuperarea teritoriilor pierdute în favoarea URSS în 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov.

Șerban Alexianu a susținut în fața instanței, ca argument pentru admisibilitatea cererii de revizuire, că Tribunalul Poporului din 1946 nu cunoștea protocolul secret din pactul de neagresiune încheiat pe 23 august 1939 între reprezentanții Germaniei și ai URSS, care prevedea împărțirea Europei Centrale de Est în „sfere de influență”. Conform punctelor 1 și 2 din respectivul document, nemții erau interesați de țările baltice, Polonia era împărțită pe din două, iar punctul 3 plasa Basarabia în zona rușilor.

Judecătorul fondului a împărțit în două campania militară a trupelor române: una legitimă (până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei) una ilegitimă (dincolo de Nistru, până la Stalingrad).

Iată ce a reținut Curtea de Apel București în Hotărârea din 5 decembrie 2006:

„Rejudecă cauza de fond, însă numai în raport de conținutul dezvăluit al Protocolului secret nr. 3 din Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939  între Germania nazistă și Uniunea Sovietică bolșevică, ce relevă împrejurări noi, necunoscute de Tribunalul Poporului la data soluționării cauzei.

Legat de crimele contra păcii:

În ceea ce privește constituționalitatea D-L 312/1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război, în raport de Constituția română din 1923:

1. Constantă că dispozițiile art. 1 lit. a și b, precum și ale art. 2 lit. a din Decretul-Lege nr. 312/1945 ce reglementează crimele contra păcii sunt constituționale numai în măsura în care nu exclud drept cauză legitimă justificativă apărarea preventivă a statului român aflat în stare de necesitate.

2. Respinge celelalte excepții de neconstituționalitate invocate de revizuent (…).

Anulează în parte Hotărârea nr. 17/1946, în sensul că:

3. Constată că Protocolul secret nr. 3 al Pactului Ribbentrop-Molotov, prin sferele de influență stabilite, a stat la baza gravelor agresiuni teritoriale suferite de România în anul 1940. A încălcat prin acesta normele imperative ale dreptului internațional de la acea dată, cu privire la integritatea națională a statelor, respectiv art.10 din Pactul Societății Națiunilor, fiind prin urmare nul.

În ceea ce privește Colaborarea militară dintre România și Germania, în cadrul Alianței Tripartite:

4. Achită parțial pe condamnatul Alexianu Gheorghe pentru crima contra păcii prevăzută de art.1 lit. b din D-L 312/1945, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală numai în raport de Uniunea Sovietică bolșevică, întrucât această putere, împreună cu Germania național-socialistă și-a delimitat sfera de influență în Europa prin pătrunderea trupelor germane în Europa de Est prin pactul de neagresiune.

Asigurarea securității României prin pătrunderea trupelor germane în România nu putea prin urmare să constituie o amenințare la adresa Uniunii Sovietice, militarea la asemenea fapte neîntrunind elementele constitutive ale acestei crime de agresiune.

5. Extinde efectele revizuirii în mod corespunzător prin aplicarea art. 406 alin. 2 Cod procedură penală și cu privire la ceilalți condamnați din cauza revizuită care au fost condamnați tot pentru crima prevăzută de art. 1 lit. b, dispunând achitarea acestora, pentru același motiv.

Este cazul condamnaților Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Horia Sima, Pantazi Constantin, Vasiliu Constantin, Dobre Gheorghe, Ion Marinescu, Traian Brăileanu, Dumitru Popescu, Petrovicescu Constantin, Danulescu Constantin, Bușilă Constantin, Mareș Nicolae, Petre Tomescu, Dimitriuc Vasile, Sturza Mihail, Protopopescu Ioan, Georgescu Corneliu, Papanace Constantin și Iasinschi Vasile.

6. Pentru identitate de rațiune cu cele de mai sus, nici permiterea de către autoritățile române a pătrunderii trupelor hitleriste în România, în condițiile Pactului Ribbentrop-Molotov, nu întrunește elementele constitutive ale crimei contra păcii prev. de art. 1 lit. a din D-L 312/1945, numai în raport de Uniunea Sovietică bolșevică.

Curtea dispune prin urmare achitarea parțială, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. 2 Cod procedură penală, a condamnaților Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Horia Sima, Pantazi Constantin, Dobre Gheorghe, Ion Marinescu, Traian Brăileanu, Dumitru Popescu, Petrovicescu Constantin, Mareș Nicolae, Dimitriuc Vasile, Sturza Mihail, Georgescu Corneliu, Papanace Constantin și Iasinschi Vasile.

7. Constată că prin permiterea de către autoritățile române a pătrunderii armatei hitleriste pe teritoriul României a fost sprijinită indirect agresiunea Germaniei naziste din 6 aprilie 1941 față de state balcanice situate în afara garanțiilor de securitate ale Pactului Tripartit sau Uniunii Sovietice (Iugoslavia și Grecia), în raport de aceste state inculpații fiind corect condamnați pentru crimele de agresiune prev. de art. 1 lit. a și b din D-L 312/1945.

8. Constată că România, prin regimul Ion Antonescu, a colaborat militar cu Puterile Axei în cadrul Pactului Tripartit fără încheierea unui tratat militar și și-a păstrat o relativă autonomie decizională, care a atras responsabilități proprii alături de cele ale Alianței. Astfel:

În ceea ce privește Războiul declanșat de Alianța Pactului Tripartit împotriva Uniunii Sovietice și Națiunilor Unite (în care România a acordat Alianței ajutor militar):

9. Constată că după 12 iunie 1941, prin acceptarea planului de operații militare Barbarossa, de cuceriri teritoriale, România s-a angajat în cadrul Alianței Pactului Tripartit într-un război de agresiune împotriva Uniunii Sovietice și Națiunilor Unite, fiind corectă condamnarea inculpaților sub acest aspect, pentru crimă prev. de art. 2 lit. a din D-L 312/1945.

Războiul Germaniei naziste a fost caracterizat ca agresiv, cu autoritate de lucru judecat de către Tribunalul de la Nürnberg în 1946.

În ceea ce privește Războiul declanșat de România (în care a primit ajutor militar german) împotriva Uniunii Sovietice, de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei, înglobate de R.S.F.S. Rusă în componența R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Ucraineană:

10. Achită parțial pe condamnatul Alexianu Gheorghe pentru crimă contra păcii prev. de art. 2 lit. 2 din D-L 312/1945, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit e Cod procedură penală și art. 131 din Codul penal Carol al II-lea, întrucât războiul României împotriva Uniunii Sovietice (început la 22 iunie 1941 și purtat până la înlăturarea iminenței pericolului militar sovietic) a fost legitim, fiind desfășurat în stare de necesitate, ca război de apărare preventivă, împotriva amenințărilor armate ce au continuat la frontiera de est a României.

11. Extinde efectele revizuirii, în mod corespunzător, prin aplicarea art. 406 alin. 2 lit. a, dispunând achitarea acestora pentru același motiv. Este cazul condamnaților Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Pantazi Constantin, Vasiliu Constantin, Titus Dragoş, Dobre Gheorghe, Ion Marinescu, Dumitru Popescu, Dănulescu Constantin, Bușilă Constantin și Petre Tomescu.

Legat de crimele de război și contra umanității:

12. Stabileşte că Pactul Ribbentrop-Molotov nu putea justifica comiterea crimelor de război și contra umanității prevăzute de D-L 312-/1945, cererea de revizuire fiind sub acest aspect neîntemeiată.

13. Constată că în ceea ce privește aceste crime, revizuentul nu a putut dovedi fapte sau împrejurări noi necunoscute Tribunalului Poporului, care să impună revizuirea cauzei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Cu drept de recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 5.12.2006”, se arată în documentul citat.

Pe data de 6 mai 2008, Înalta Curte a respins acțiunea lui Șerban Alexianu, arătând că participarea României alături de Germania pe Frontul de Est trebuie privită ca un tot unitar, Antonescu neputând fi achitat pentru prima parte a campaniei militare și condamnat pentru a doua.

În plus, crimele împotriva umanității, care au avut loc pe inclusiv în prima parte a războiului, nu pot fi justificate de recuperarea teritoriilor.   

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro