Unde se află cea mai veche mănăstire din România

Cuprins:

Ce este o mănăstire

Termenul „mănăstire” provine din grecescul μοναστήριον (monastērion), care se traduce prin „locuință retrasă”. Acesta desemnează un așezământ religios în care viețuiește, potrivit unor rânduieli ascetice, o comunitate de călugări sau de călugărițe, care aleg să ducă o viață bazată pe înfrânare, sărăcie și ascultare deplină.

Din punct de vedere administrativ și canonic, mănăstirea se află în subordinea directă și exclusivă a unui chiriarh (arhiepiscop, mitropolit sau patriarh), care este conducătorul ei spiritual și legal. Înființarea unor noi mănăstiri se poate face doar cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea episcopului eparhiei respective. Inițiativa poate aparține fie unui monah, fie unei persoane particulare care se angajează să asigure resursele necesare pentru funcționarea așezământului și întreținerea personalului, fie unor asociații bisericești, care sunt dispuse să susțină material acest demers.

De asemenea, și desființarea unei mănăstiri se face tot cu acordul Sfântului Sinod, notează Wikipedia. În funcție de modul de organizare a vieții monahale, o mănăstire poate fi de două feluri: de sine sau de obște.

Mănăstirile ortodoxe în România

Multe mănăstiri au fost ridicate de Sfântul Nicodim de la Tismana, în timpul vieții sale, altele la scurtă vreme după trecerea sa la cele veșnice, în anul 1406, prin strădania ucenicilor săi. O parte dintre aceste așezăminte au fost construite pe temeliile unor lăcașuri de cult mai vechi, cum ar fi Vodița, Tismana, Vișina sau Prislop, unde Nicodim a intervenit fie prin restaurarea și extinderea bisericilor existente, fie prin înlocuirea celor din lemn cu unele din zid.

Alte mănăstiri sunt ctitorii ale voievozilor, care le-au ridicat pentru a avea loc de odihnă veșnică. Există și mănăstiri care au funcționat inițial ca metoace, adică vechi fundații boierești ce au fost ulterior închinate Mănăstirii Tismana, precum Gura Motrului, Cerneți, Topolnița sau Valea cu Apă. Unele mănăstiri din epoci mai apropiate de zilele noastre au fost ridicate de călugării care au părăsit comunitățile monahale și au căutat locuri izolate, propice sihăstriei. Așa au apărut chilii și schituri precum cele două Cioclovine, Ploștina Drăgoeștilor sau schitul Aninoasa.

Trebuie amintit și grupul de biserici și mănăstiri de pe traseul parcurs de Nicodim în căutarea locului sacru de la Tismana, drum consemnat de Ștefan Ieromonahul. În timp, grupul s-a mărit ajungând să includă multe lăcașuri de cult, de la Izverna și Ponoare până la vărsarea râului Tismana în Jiu, extinzându-se chiar și în Banat.

Mănăstirea Hodoș-Bodrog, cea mai veche mănăstire din România. Unde se află

Faptul că Sfântul Nicodim și discipolii săi au întemeiat atât de multe mănăstiri a făcut ca, în secolele următoare, numeroase așezăminte ridicate la două sau trei sute de ani după Tismana să-i atribuie acestuia rolul de ctitor sau să invoce tradiția potrivit căreia ar fi fost întemeiate de ucenici trimiși de el. Însă cu mult timp înainte de ctitoriile lui Nicodim, undeva în partea de vest a țării, pe teritoriul actualului județ Arad, exista deja un așezământ monahal.

Prima sa mențiune documentară datează din anul 1177 și apare într-un act emis de regele Bela al III-lea, prin care erau confirmate proprietățile mănăstirii și vecinătățile acesteia. Este vorba despre mănăstirea Hodoș-Bodrog, care impresionează nu doar prin vechimea sa, ci și prin continuitatea vieții monahale, care nu a fost întreruptă de-a lungul timpului. Actuala mănăstire este situată pe șoseaua Arad-Periam, la circa 15 km nord de municipiul Arad, în zona cursului inferior al râului Mureș. Potrivit tradiției, este considerată o continuare a unei vechi așezări monahale de la Cenad, datând de la începutul secolului al XI-lea. Cercetările arheologice din 1976 au scos la iveală în incinta mănăstirii mai multe vestigii care atestă existența unei comunități monahale aici de la începutul mileniului al II-lea.

Mănăstirea Hodoș-Bodrog ar fi chiar mai veche

Cu toate acestea, se pare că mănăstirea Hodoș-Bodrog ar avea o vechime mult mai mare. Aceasta ar fi fost ctitorită încă de la începutul secolului al XI-lea, de pe vremea ducelui Ahtum al Banatului – considerat de istorici un urmaș al lui Glad – când aici ar fi trăit în acea perioadă călugări greci de rit răsăritean. Un alt document, datat din anul 1216, menționează așezământul sub denumirea de „Mănăstirea Ciala”, fiind inclus printre mănăstirile de rit răsăritean afiliate sistemului monastic teodosian, cu centrul la Ierusalim.

Alte atestări apar în diverse documente datate în anii 1213, 1233, 1278 și 1293, în care se regăsesc diferite variante ale denumirii Hodoș. Începând cu anul 1446 s-a impus utilizarea numelui Bodrog, iar din 1784 cele două denumiri sunt folosite împreună, sub forma Hodoș-Bodrog. În secolul al XII-lea, mănăstirea dispunea de o biserică din lemn, în timp ce actuala biserică de zid datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Legenda taurului Hodoș

În legătură cu ridicarea acestui lăcaș de cult există mai multe legende, iar una dintre ele este asociată cu un taur care ar fi descoperit o icoană făcătoare de minuni. Se spune că, în vremuri îndepărtate, o cireadă de vite a unui păstor din zonă păștea liniștită pe meleagurile din zonă. Printre acestea se afla și un taur impunător, cunoscut de localnici sub numele de Hodoș.

Într-o bună zi, animalul s-a îndreptat spre malul unui pârâu din apropiere, unde a început să scormonească pământul cu coarnele. Seara, când cireada trebuia să se întoarcă acasă, doar o văcăriță reușea să-l mâne înapoi. După mai multe săptămâni în care Hodoș a continuat să sape în același loc, într-o seară, el nu a vrut sub nici o formă să părăsească locul respectiv. Încercând să-l alunge de acolo, văcărița l-a lovit, însă taurul s-a întors și a împuns-o cu coarnele, omorând-o. Furioși, oamenii au decis să-l ucidă pe Hodoș, dar curiozitatea i-a îndemnat să meargă și să cerceteze locul unde taurul săpase atât de insistent săptămâni întregi.

Ajunși la fața locului, ei au observat ceva care ieșea din pământ. Săpând cu grijă, și-au dat seama că este colțul unei icoane. Au continuat să sape și în cele din urmă au scos la iveală o icoană de mari dimensiuni, care îi înfățișa pe Fecioara Maria și pe Pruncul Iisus, relatează Creștinortodox.ro.

Cum a fost ridicată mănăstirea Hodoș-Bodrog

Pentru a confirma datele legendei, în prezent, la intrarea în mănăstire, deasupra altarului, se află icoana găsită de taurul Hodoș, iar alături de aceasta sunt păstrate și coarnele lui, care sunt considerate parte a tradiției locale. Lângă icoana făcătoare de minuni a fost descoperită o găleată plină cu galbeni de aur. Uluiți de ceea ce descoperiseră, oamenii au hotărât să folosească aurul pentru a ridica pe acel loc o mănăstire, pe care au numit-o Hodoș-Bodrog.

Se spune că galbenii din căldarea descoperită de taur s-au terminat înainte de finalizarea tencuielii zidului din spatele mănăstirii. Oamenii locului au încercat să continue lucrările folosind alte resurse, însă, potrivit legendei, orice material care era folosit nu stătea la locul lui în operă și cădea imediat.

Denumirea „Hodoș” amintește de taurul legendar și provine din slavonescul „hudus”, care are sensul de „solemn” sau „maiestuos”. De asemenea, „Bodrog” este interpretat ca făcând trimitere la lovitura de corn, „bod” însemnând „împunsătură”, iar „rog” corn. Unii spun că Bodrog face trimitere la amplasarea așezământului între ape, în zona dintre localitățile Bodrogul Vechi și Bodrogul Nou.

Hramul principal al mănăstirii Hodoș-Bodrog este Adormirea Maicii Domnului și se sărbătorește pe 15 august. Acesta este momentul în care mănăstirea primește cel mai mare număr de pelerini, evenimentul fiind marcat adesea prin procesiunea „Drumul Crucii”.

Când a avut loc prima restaurare a mănăstirii

Biserica mănăstirii își are originile în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și este realizată în stil bizantin triconc, un tip de arhitectură specific spațiului medieval românesc. Construită din piatră și cărămidă, aceasta reflectă influențele bizantine adaptate tradițiilor locale, prin planul său cu abside laterale și altar bine delimitat, care oferă echilibru și armonie spațiului liturgic. Interiorul se remarcă prin pictura „a fresco”, realizată în 1658 de pictorul Nicodim Diaconul. Această decorație murală a fost supusă de-a lungul timpului unor importante lucrări de restaurare.

Între 1938 și 1940, restaurările picturilor au fost făcute de pictorii A. Damian și C. Cenan, iar între 2009 și 2010, restauratorii Adriana Scărlătescu și Marius Oprea au contribuit decisiv la conservarea și refacerea patrimoniului artistic, conform orthodoxwiki.org. Un alt element important al interiorului îl constituie mobilierul bisericesc și iconostasul, care au fost sculptate în 1940 de către starețul Ieronim Balintoni.

La exterior, biserica este tencuită doar pe trei dintre laturi, în timp ce peretele nordic a fost păstrat în forma sa originală. Fațadele sunt decorate cu nișe, unele dintre ele fiind pictate „a fresco” în 1968 de către pictorul E. Profetă. Importanța istorică a lăcașului este susținută și de numeroasele inscripții păstrate pe zidurile sale. Una dintre acestea este mențiunea „Hodoș – egumen Mihail 1523”, care mai era vizibilă la sfârșit de secol XIX. Totodată, o inscripție aflată într-o firidă a peretelui sudic amintește de anul unei restaurări (1776).

Ancadramentul ușilor datează din 1766, iar pe două pietre din afara absidei drepte sunt două inscripții din 1742. Între 1790 și 1976, biserica a avut un pridvor închis, care a fost refăcut anul 2000. Din ansamblul monahal s-au mai păstrat turnul clopotniță, clădirea stăreției și o parte din zidul de incintă.