Din suferință și dezamăgire s-a născut o mare iubire

De la un timp, toate îmi mergeau prost. Credeam că nu se va mai sfârși perioada asta. Tensiunile își făcuseră apariția și la muncă. Firma mergea prost. Mă gândeam chiar că ar fi cazul să încep să-mi caut altceva. Voiam să vorbesc și cu Dima, iubitul meu, să văd ce părere are el. Aveam niște bani puși deoparte, dar ăia erau pentru nuntă, pentru că, știți, relația era destul de avansată și ne gândeam serios la căsătorie. M-am învoit de la serviciu, pretextând o durere de cap, și m-am dus la Dima acasă. Mă frământa prea tare ideea, ca să am răbdare până seara, când ar fi trebuit să treacă el pe la mine. Am sunat la ușă, dar nu-mi deschidea. îi văzusem mașina în fața blocului, trebuia să fie acasă. Poate era la baie și n-a auzit soneria. Am băgat cheia în ușă. Era lanțul pus, deci sigur era în casă. Am rămas cu degetul pe sonerie până când a apărut. Era roșu la față și cam fâstâcit.

— Ce-i cu tine la ora asta? m-a întrebat Dima.

— Dar tu ce făceai? Dormeai? Hai, deschide, ce aștepți?!

— Ăă, știi… Ai picat într-un moment cam prost.

— Lucrai? îmi pare rău că te deranjez, dar vreau să-ți spun ceva important și nu mai am răbdare până diseară.

Recomandări

EXCLUSIV. PNRR-ul avansează în ritm de melc. Zeci de restanțe ale Guvernului Ciolacu. România riscă să piardă miliarde de euro

— Ce s-a întâmplat?

— De ce mă ții la ușă? am zis, destul de intrigată de comportamentul lui.

în spatele lui Dima a apărut o siluetă. Am făcut ochii mari.

— Parcă aveai de lucru… Sau asta înseamnă în limbajul tău o aventură? Cine-i femeia aia? Ce caută la tine? De ce ai deschis atât de greu? Pentru că… De ce mi-ai făcut asta?

Dima a tăcut. De fapt, ce mai era de explicat?

— Te rog să nu faci o scenă, mi-a spus el în șoaptă, dându-se din ușă, ca să pot intra.

— De ce să mai intru? Pentru ce? Doamna făcea menajul? Se nimerise din întâmplare prin apartamentul tău și n-o cunoști? Hai să fim serioși! Tu mă înșeli! De ce ai făcut-o? Pentru că te iubeam prea mult și aveam încredere în tine? Pentru că îți făcea plăcere să-ți bați joc de sentimentele mele? Credeam că e ceva serios între noi.

— Păi, este. Ne căsătorim, ne iubim…

— Ești nebun?! Cu cine să mă căsătoresc? Cu tine? Dacă acum îmi faci asta, cine știe ce m-ar mai aștepta mai încolo?! Nici să nu te gândești! Nu vreau să mai am de-a face cu tine, ticălos ordinar ce ești!

Am plecat. M-am dus acasă și am plâns toată ziua. Era o lovitură grea și trebuia să-i fac față. De unde să știu că, în nici o săptămână, avea să vină una la fel de grea? Mi-am pierdut locul de muncă mai repede decât m-aș fi așteptat. E adevărat, mă bătuse gândul să plec, dar asta numai după ce mi-aș fi aranjat treburile. Doar nu eram nebună să las o slujbă pentru nimic!

Recomandări

România, între țările care vor pierde zile de vreme confortabilă în următorii ani. Balcanii, zona cea mai afectată din Europa de schimbările climatice

Am început imediat să-mi caut de lucru. Toată ziua eram pe internet. Dădeam telefoane, trimiteam CV-uri. Așteptarea era lungă și, adeseori, fără rezultat.

Mă loveam de tot felul de probleme: ba n-aveam studiile necesare, ba, dacă le aveam, îmi lipsea experiența, ba, și mai urât, eram trecută de treizeci de ani și ei căutau oameni tineri pe care să-i formeze etc etc.

Eram furioasă, eram neputincioasă. Ce să fac? Economiile mele se duceau într-un ritm îngrijorător. Eram din ce în ce mai disperată. Mă gândeam deja să renunț la pretenții. Poate că erau prea mari… Am apelat la vechi prieteni, cunoștințe, oameni pe care i-am ajutat atunci când am putut. Nu mi-a întins nimeni o mână de ajutor. și câtă nevoie aveam!

Într-o seară, Camelia, vecina mea, a bătut la ușă:

— Andreea, hai la terasă! E atât de mișto afară! într-un sfert de oră să fii gata, că venim să te luăm!

— De ce să merg? N-am bani de aruncat și, pe urmă, m-aș oftica să-i văd pe alții fericiți, mulțumiți de viața lor!

— Crezi că noi avem mulți bani? Avem de plătit la casă, rata e mare, copilul e pe drum și trebuie să ne pregătim… Tu stai mai bine ca noi!

— Ce vorbești? Am rămas singură, n-am serviciu, sunt muritoare de foame și stau mai bine ca voi?

Recomandări

Ionela Maria Ciolan, cercetătoare în politica de securitate a UE: „Europa nu mai este sigură. Trebuie să ne pregătim pentru o eră de competiție geopolitică acerbă”

— Ești sănătoasă, ai casa ta, o să vină și vremuri mai bune. Hai cu noi, că în casă și-așa n-o să rezolvi nimic! îți facem noi cinste și, când o să poți, o să fie rândul tău! Oricum, am descoperit o terasă superbă, intimă, chiar dacă e de cartier. Te-ai obișnuit cu alea simandicoase, dar o să vezi cât de bine e aici…

A venit cu bărbatu-său, Doru, și m-au luat. într-adevăr, era o atmosferă plăcută la terasă, lume puțină și de bun-simț. La un moment dat, nu știu cât să fi trecut, l-am auzit pe Doru spunând:

— Camelia, ăla de-acolo nu e Laurențiu? N-a așteptat confirmarea, că s-a ridicat și s-a îndreptat spre individ.

— Cine e? am întrebat-o pe Camelia. N-am chef de străini, nu sunt o companie prea plăcută…

— Laurențiu e un fost coleg de școală de-al nostru, un băiat nemaipomenit. Nu l-am mai văzut de mult…

Doru a revenit într-un minut.

— Laurențiu vine imediat, mai avea ceva de vorbit și pe

urmă e numai al nostru.

— Păi, atunci, eu plec. N-are sens să vă încurc, mai ales că nu-l cunosc, n-am nimic în comun cu el…

— Ai de gând să te călugărești? De ce să pleci? Nu te mănâncă!

Am rămas. Laurențiu a venit, am făcut cunoștință cu el și au început discuțiile. Așa am aflat că își făcuse o mică firmă, că partenerul cu care începuse îl lăsase baltă…

— Cine era partenerul, Laurențiu? Nu cumva fandosita de Ela? i-a aruncat zâmbind Camelia. Parcă se chema altfel, nu partener! Oare iubită?

— M-am înșelat asupra ei. Am investit cam mult și nu merita. Deci, dacă am investit, tot afacere se chema, nu?

— și îți merge?

— Sunt la început, lucrurile se mișcă greu, n-am decât un angajat…

— Ăla ești tu, nu?

— A, nu, în afară de mine. Nu mai făceam față singur. Apropo, aș avea nevoie de un șofer!

— Pentru ce? Tu aveai carnet.

— Bine spus, aveam. Acum nu mai am.

— Iar ai apăsat mai tare pe pedală? Când o să te înveți minte s-o lași mai moale?

— Dacă-mi place, ce să fac?

Tăceam și urmăream discuția dintre ei. Mă gândeam ce bine le mergea unora și cât de prost altora. Pe undeva, mă indispunea discuția. Mă simțeam neputincioasă. De ce unii aveau noroc și alții nu?

— Andreea, ce spui, îl ajuți pe Laurențiu?

— Poftim? Scuze, m-ați pierdut de câteva minute. Mă gândeam în altă parte.

— La Făt-Frumos? a întrebat Camelia.

— Ce Făt-Frumos? De asta îmi arde mie? Eu n-am serviciu, nu știu ce-mi aduce ziua de mâine și tu vorbești de iubire? Nici nu vreau să auddebărbați!

— Ce revoltată ești! Ce ți-au făcut bărbații? a intervenit Laurențiu.

— Bărbații… nimic.

Unul… a comentat Camelia.

— Camelia! Ce rost are să aduci vorba despre ceva dureros pentru Andreea? mi-a sărit în apărare Doru. Mai bine revenim la discuția noastră. Andreea, ești atentă, ca să nu mă mai repet? Laurențiu, aici de față, este un șofer nepriceput și are nevoie de un ajutor. Ce zici, poți s-o faci tu?

— Nu pricep ce treabă am eu cu asta!

— Omul are nevoie de șofer. Cineva care să-l ducă dintr-un loc în altul repede, dar nu atât de repede pe cât o făcea el.

— Păi, chestia asta nu intră în domeniul bărbaților? m-am mirat. 0 femeie n-are ce căuta la volan!

— Atunci de ce-ai mai făcut școala de șoferi? De ce ți-ai luat mașină?

— Probabil din masochism. îmi place cum mă înjură șoferii! N-am priceput niciodată ce se întâmplă în momentul în care ei ating volanul. Până și cei mai politicoși se transformă în fiare. Fir-ar să fie, iar m-am aprins din cauza asta! Despre ce e vorba? m-am întors către Laurențiu. Mai exact, ce-ar trebui să fac?

— Nu mare lucru. Doar conduci mașina. Nu trebuie să încarci nimic, nu trebuie să faci absolut nimic altceva. Cât am permisul ridicat, mașina va sta la tine, dar trebuie să vii să mă iei și să mă aduci acasă, să mă plimbi prin oraș sau în afară. Din păcate, nu-ți e ceva permanent.

— Sinceră să fiu, nici n-aș vrea să-mi fac o ocupație permanentă din asta. E ceva temporar, care să mă ajute să trec de impasul în care mă aflu. Poate că, în timpul ăsta, găsesc ceva convinenabil. Am însă o singură pretenție: dacă sunt chemată la un interviu, să mă lași să mă duc!

— Bineînțeles. Oricum, o să ai destul timp liber.

M-am aruncat în chestia asta. Laurențiu avusese dreptate, aveam și timp, îmi făcea și plăcere. Se ocupa cu decorațiunile interioare. Făcea legătura dintre producător și magazinele de distribuție.

— Andreea, săptămâna viitoare este o expoziție la Neptun. Poți veni?

— Nu plânge nimeni după mine, de ce să nu vin? Mai scot și eu nasul din București.

Petreceam destul de mult timp alături de el și îmi plăcea. Era drăguț, se purta frumos cu mine și cu cei cu care intra în contact. Aflasem multe despre el, îi povestisem și eu destule despre mine. Relația nu era ca de la patron la angajat, ci mai mult de amiciție.

Cele trei luni au trecut repede. îmi plăcea să fiu în preajma lui și aproape că uitasem că va veni ziua în care nu va mai avea nevoie de ajutorul meu. La un moment dat, Camelia m-a întrebat dacă am găsit ceva de muncă.

— Nu. De fapt, ca să fiu sinceră, nici n-am mai căutat.

— și ce te vei face când Laurențiu își va lua înapoi carnetul? Chiar, mai are mult?

Habar n-aveam. A doua zi l-am întrebat pe Laurențiu. A zâmbit și mi-a răspuns:

— Sunt două săptămâni de când mi-am recuperat carnetul.

— și de ce nu mi-ai spus? îți fac pagubă în buget.

— M-am obișnuit cu tine lângă mine și mi-ar părea rău să nu te mai văd…

— Asta nu înseamnă să profit de tine. De mâine nu mai vin.

— Dar…

— îmi pare rău, dar nu pot profita de amabilitatea ta.

Seara, după ce l-am lăsat acasă, i-am pus cheile de la mașină în cutia poștală și m-am dus la mine. Dimineața, m-a sunat.

— Te aștept de jumătate de oră. Ai pățit ceva?

— Scuză-mă, am uitat să-ți spun că ți-am lăsat cheile aseară.

— De ce?

— Ai fost mai mult decât bun cu mine… Dar gata, s-a terminat!

După câteva zile, m-am pomenit cu Camelia la ușă.

— Hai până la noi!

— S-a întâmplat ceva? Spune-mi!

— Vino! a spus și m-a luat de mână. La ea l-am găsit pe Laurențiu.

— Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. M-am gândit să-ți propun ceva.

— Laurențiu, de ce nu înțelegi că nu pot? M-ai ajutat și așa prea mult.

— Voiam să-ți propun să te ocupi de o parte din atribuțiile mele. Sunt cam multe și nu mai fac față. Hai, ai văzut că nu exagerez! Doar ai fost cu mine…

— E un lucru început de tine, nu pot!

— M-ai ajutat și tu…

E adevărat, de multe ori fusesem cu el și-mi dădusem și eu cu părerea, dar de aici și până la ce spunea el era cale lungă.

— Andreea, mi-a mai venit o idee și nu mă pot ocupa de ea lăsând baltă tot ce-am făcut până acum. și apelez la tine pentru că ai fost alături de mine, știi despre ce e vorba, am încredere în tine…

— și va continua până când te va convinge! a încheiat Camelia. Bă, spuneți mai bine că vă plăceți! Ce vă tot ascundeți pe după deget?

Remarca ei m-a lăsat fără glas. Da, era adevărat că-mi plăcea Laurențiu, că mă simțeam bine cu el, că mă durea să nu-l mai văd, dar asta nu însemna că și el îmi împărtășea sentimentele. Iar ca să-și dea seama Camelia, asta mi se părea și mai și. Credeam că mă ascunsesem destul de bine.

— Andreea, Laurențiu, de ce nu recunoașteți ce este evident pentru toată lumea?

Ne-am privit lung. Oare…

— Andreea, chiar am nevoie de tine! Suntem o șansă unul pentru altul! ți-o spun la cel mai serios mod. și, a continuat zâmbind, cu partea sentimentală… Dacă va ieși ceva, cred că nu se supără nimeni.

Am acceptat să muncesc alături de el, iar timpul și-a spus cuvântul, așa cum era de așteptat.

Am devenit un cuplu. împărțim aceleași preocupări, aceleași sentimente, împărțim aceeași lume… Ne completăm unul pe altul, ne iubim cu adevărat. Mi-a fost teamă să mă implic, dar la fel îi fusese și lui. Suferiserăm amândoi din dragoste și cred că ne-am învățat lecția.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News