Blocul sino-african față în față cu Occidentul. Și ce ar putea face România în această bătălie a giganților geopolitici
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când vine vorba despre Africa, am o cunoaștere directă, dar superficială, însă punctuală și limitată la programul unor scurte vizite oficiale. Nu era greu de abordat Africa de Nord (arabă) cu pilonii săi civilizați (Egiptul și Marocul) numai buni pentru a flanca uriașa Libia, cu anarhia triburilor beduine, cartagineza Tunisie și post-otomanele pustiuri algeriene, pline cu rezerve de gaz. Așa-numitul Maghreb este celălalt chei al Mediteranei și a făcut parte din lumea romană, apoi bizantină și ulterior franco-britanică, așa că ne este familiar sub raport cultural, dincolo de tensiunile între noi și lumea arabo-musulmană (de la cruciade, până la, să spunem, crudul război franco-algerian).
Mai greu ajungem, ca europeni, în Africa „subsahariană” sau „neagră”, care dă pe fond tonul civilizațional și destinul imensului continent. Am poposit în Senegal, Africa de Sud și Kenya, făcând experiența seducției acelor zone „primordiale” pentru viața umană. Când pășești sub un crepuscul gigantic pe solul roșu (din care e „făcută” și Peninsula iberică), simți că poți contempla facerea lumii. Și poate viitorul ei cel mai de seamă. Dar ce mă interesează cu precădere în articolul de astăzi privește nu atât relația dintre noi și africani – cu marcajul ei (postcolonial) – cât relația dintre China și Africa: o realitate care va modela fizionomia geopolitică a secolului al XXI-lea (deși eurocentrismul nostru continuă să o cam ignore).
Știm că primele contacte comerciale sino-africane urcă spre secolele IX-XV și au fost mijlocite de navigatorii arabi (ceramică chineză din epoca Song și Yuan, mirodenii indiene, fildeș și aur african). E posibil ca și Bizanțul să fi intrat în această ecuație, chiar mai înainte. Oricum, pentru etapa „1001 de nopți”, vârful a fost atins de faimosul amiral chinez (de confesiune musulmană) Zeng He, care (între 1405 și 1433) a debarcat în diverse puncte ale Africii răsăritene, de la Malindi (Kenya) până la Sofala (Mozambic). A devenit un loc comun că acea proto-globalizare (ulterior îndeplinită de flotele hispanice și lusitane) a fost avortată din pricina unor împărați chinezi izolaționiști, care au sistat finanțarea marilor expediții maritime.
Frăția sino-africană a fost proclamată ideologic pe vremea lui Mao (1955-1978) în contextul solidarității dintre statele „lumii a treia”. URSS și SUA se luptau mai ales în Africa pentru impunerea propriului sistem politic, așa că „oferta” chineză oferea o alternativă mai puțin confruntațională. În acele decenii, chinezii au ridicat un spital la Mogadiscio, au antrenat trupele lui Mugabe contra regimului Smith din Rhodesia și au construit calea ferată dintre Tanzania și Zambia. Nu știu ca vreun dictator african din Războiul Rece (când și Ceaușescu căuta astfel de „înfrățiri”) să fi adoptat literal dogmatica maoismului, dar e cert că atunci s-au pus bazele unor conlucrări care au devenit exponențiale abia odată cu reformele lui Deng Xiaoping (post-1978). În 2000 s-a lansat Forumul pentru Cooperarea Sino-Africană (cu summituri trianuale), cuplat în 2013 cu Belt and Road Initiative. Zece ani mai târziu, volumul comerțului sino-african depășea 300 de miliarde de dolari.
De neocolit, ca să înțelegem strategia africană a Chinei, sunt achizițiile de resurse geologice, mai ales petrol, cupru și, după 2015, minereuri critice pentru tranziția energetică (mai ales cobalt, litiu, grafit). Cu sacoșa de bani lăsată prin birouri guvernamentale sau orice alte forme de persuasiune, China a investit zeci de miliarde de dolari în acest minerit strategic, devenind practic proprietara resurselor care-i asigură predominanța mondială: ea controlează peste jumătate din producția globală de minereuri rare și circa 87% din procesare și rafinare. Pentru noi, cu proaspete lecturi din Emile Zola și prejudecata că economia viitorului e strict terțiară, trenul acesta e pur și simplu pierdut: nu ne-am murdărit manșetele în mineritul pe care China îl are acum la picioare, dimpreună cu dezvoltarea înaltelor tehnologii.
Mai mult, așa cum citeam într-un articol recent din The Economist, China își mută propria manufactură globală tocmai în Africa (atenție: Continentul Negru e de trei ori mai întins decât Europa și va avea 2,5 miliarde de locuitori în 2050). Salariile medii din China nu mai sunt atractive, dar Africa are încă mână de lucru ieftină și tot mai calificată. Taxele vamale americane pot fi ocolite dacă în loc de „Made in China” va scrie „Made in Africa”. Prin investiții chineze, Etiopia a devenit, bunăoară, o mare producătoare de pantofi premium.
Banca Mondială apreciază că dacă doar 1% din producția de haine s-ar muta în Africa, producția și exporturile africane de textile ar crește cu 47%. Nu-i greu să capeți vertij dacă faci astfel de exerciții pe cote de transfer industrial mai însemnate. Sigur, Africa nu va deveni noul atelier mondial peste noapte. Mai ales că China nu prea relochează, ci mai curând își extinde industriile. Găsești întregi parcuri industriale chineze în Rwanda, Maroc, Egipt, Nigeria, Africa de Sud, Algeria, Kenya.
Replica europeană la riscul ca Beijingul să ne sufle de sub nas Africa (Global Gateway, lansat în 2021) încearcă să concureze BRI. Și aici (ca și în competiția cu SUA) avem idei bune și standarde înalte, dar prea puțini bani (UE vizează investiții de numai 300 miliarde de euro până în 2027). Ne penalizează și lecțiile de virtute despre dezvoltarea durabilă, când China operează cu știutul ei pragmatism poluant. Dacă chinezii golesc subsolul african și lasă dezastre ecologice în urmă, presiunea migratorie spre Europa va crește catastrofal. Păstrăm un avantaj în soft power și teme fine (energie, sănătate, educație), dar chinezii o fac pe frații năpăstuiți, care le trasează bulevardul emancipării, pe când europenii sunt încă asociați narativului colonialist. Ghinion!
Nu mai detaliez aici capitolul românesc al dosarului. Notez doar că, deși am format o bună parte din elitele africane dintre 1960 și 1989, comerțul cu țări africane reprezintă numai 1% din comerțul exterior românesc. Ar fi cazul să exportăm mai mult experiența tranziției spre democrație. Și să dezvoltăm o diplomație eclezială (în Africa nu doar islamul, ci și creștinismul continuă să crească vertiginos). Nu ne-ar strica nici o revigorare a relațiilor româno-africane pe linia francofoniei, mai ales dacă Dacian Cioloș va fi ales SG al OIF.
