Interviu cu poetul Claudiu Komartin: „Se consumă atâta hârtie pentru toate neroziile contemporanilor noștri...”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Seria de dialoguri pornită de Vasile Ernu cu scriitorii români, intitulată „Literatura la zi”, continuă astăzi cu poetul Claudiu Komartin. În interviul pentru Libertatea, Komartin vorbește despre copilăria și adolescența sa într-un cartier din București, imediat după Revoluție, atunci când lumea se schimba, despre refuzul de a scrie proză în fața valului de maculatură din lumea literară, dar și suferințe și transformări personale reflectate apoi în poezie.
Cuprins:
În 2003, Claudiu Komartin publica primul său volum, „Păpușarul și alte insomnii”. De atunci a scris împreună cu Mitoș Micleușanu, Răzvan Țupa și Adina Zorzini textele care stau la baza piesei Deformații, montată în anul 2008 la București, la Teatrul Luni de la Green Hours, a devenit redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max Blecher și a scris scenariul Trișez cu viața, după un atelier de trei zile cu persoanele private de libertate de la Penitenciarul Bistrița. A alcătuit, alături de criticul literar sibian Radu Vancu, antologiile Cele mai frumoase poeme din 2010, Cele mai frumoase poeme din 2011 și Cele mai frumoase poeme din 2012, publicând și în mai multe reviste culturale.
Este autorul mai multor volume de poezie - „Maestrul unei arte muribunde”, „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine”, „Cobalt”, „Un anotimp în Berceni”, „Circul domestic”. Cea mai nouă carte a sa, apărută în acest an la Casa de editură Max Blecher - „Autoportret în flama de sudură” - este dedicată tatălui său care s-a stins.
Libertatea: Dragă Claudiu Komartin, cred că ești unul dintre puținii poeți pe care-i cunosc ceva mai bine care e din București. Cum arăta copilăria unui copil de București din anii ’80? Ce amintiri ai?
Claudiu Komartin: Din anii ’80, amintirile mele sunt împăienjenite și dispersate, cum e mereu ce se păstrează în memorie din copilăria mică – încă nu împlinisem șapte ani la Revoluție, sau ce o fi fost învălmășeala aia sfârșită atât de tragic pentru câteva mii de oameni cărora le ajunsese de ceaușism (pentru ca sacrificiul lor să fie apoi confiscat de o mână de nemernici și de profitori). Așa că nu pot vorbi despre complexitățile acelei Românii, care evident că îmi scăpau la vârsta pe care-o aveam în 1987-1990.
Îmi amintesc niște meciuri de fotbal ale Stelei la care tata și bunicul se uitau în timp ce eu mă jucam pe sub masă (în special un 4-0 cu Galatasaray și acel 0-4 din finala cu Milan), Teleenciclopedia, Telecinemateca, frate-miu învățându-mă să citesc și să scriu, jocurile, trântele și copacii în care mă cățăram prin Parcul Tineretului, Castelul din Moghioroș, plimbările cu mamaie în Piața Norilor sau la Favorit, uitatul cu jind la bananele verzi care nu se mai coceau odată, „luatul curentului” și spaimele pe care le încercam în acele seri nesuferite, frigul și încercările alor mei de a mai încălzi camera cu un radiator de o fantastică urâțenie (șemineul apartamentului de bloc în comunismul terminal).
Îmi amintesc despre computerul alcătuit din niște dulapuri enorme care ocupau câteva încăperi în Centrul de Calcul unde lucra mama, apoi confuzia trăită în decembrie 1989, când nu l-am văzut pe tata – și nu am știut nimic de el – câteva zile, fiindcă fusese încartiruit în unitatea lui militară...
- Cred că te-am mai întrebat o dată dacă ai conștiința momentului în care poți spune că aici s-a terminat copilăria și începe adolescența sau maturitatea. Eu tot am încercat să o identific la mine și e destul de neclar...
- Nu cred că poți pune degetul pe momentul acela, nu e un punct precis pe harta afectivă sau în parcursul tău, cât mai curând un șir de episoade și transformări vag conștientizate. Cred că prin 1995-1996 au început să se petreacă niște lucruri, atât fizic, cât și mental, care vesteau ieșirea din copilărie – și începutul încâlcelilor și forfotei amețitoare ale pubertății. Interesul meu a început să se deplaseze dinspre fotbal și SF către alte zone, am început să dezvolt o conștiință a lucrurilor care mă pun în mișcare emoțional și intelectual, devenind deosebit de interesat de istorie și chiar de politică.
O să râzi, cum râd și eu acum când îmi aduc aminte, dar după alegerile din ’96 țineam în camera mea un mic portret, decupat dintr-un ziar, al noului președinte (Emil Constantinescu, n.red.), să-mi explorez tot mai înverșunat sexualitatea, să citesc „beletristică” (cum spunea tare nemulțumit și destul de disprețuitor tata), să mă preocup de lucruri care se întâmplă prin lumea largă.
Parcă în ’95 am început să scriu, cu multă ingenuitate, niște texte la care migăleam electrizat și care amestecau istoria cu intuiții poetice, filozofări infantile, observații personale despre știrile venite din toate părțile (accidente aviatice, asasinate politice, cutremure și masacre) și tot felul de scăpărări ale imaginației mele tot mai efervescente.
Viața în Berceni, printre oamenii care se băteau pe locuri de parcare și grătare în fața blocului
- Adolescența ta e legată de Berceni parcă. I-ai dedicat și versuri: un anotimp în Berceni. Sună cumva acest enunț. Cum a fost adolescența ta care te-a prins în durii ani ’90?
- La iarnă se fac douăzeci și cinci de ani de când stau în Berceni, cartier pe care-l știu pe de rost. Când ne-am mutat aici am trăit un șoc și o mică traumă – era cu totul altceva și decât Drumul Taberei, și decât perimetrul dintre Timpuri Noi și Tineretului: un cartier mai cenușiu, cu oameni mai nervoși și mai zgomotoși, întrucâtva pitoresc, dar și turbulent și, așa cum am aflat pe pielea mea, destul de nesigur.
Eram un copil timid și destul de fragil, adaptarea la viața de pe străzile dintre Big, Apărătorii Patriei și Metalurgiei a fost dificilă, dar m-a și călit.
Educația, psihologia și ocupațiile oamenilor nu încetau să mă buimăcească. Pe-aici oamenii se băteau în stradă pe locuri de parcare și simpatii sportive antagonice, câteodată se mai înjunghiau, se făceau grătare în fața blocului, manelele erau la putere, izbucnind din blocuri deodată cu zbieretele și mirosurile de prăjeli incerte... În liceu nu eram deloc mândru că locuiesc lângă „Spitalul 9” și încercam să navighez printre tot felul de întâmplări care-mi deșirau sensibilitatea. Dar am ieșit teafăr din toate, iar cartierul s-a schimbat considerabil în ultimul deceniu și jumătate.
- Ai o amintire legat de ce te-a făcut pe tine să te apuci de scris? De poezie? Când și de ce a venit această pasiune peste tine?
- Simt că aș minți și ar fi o impostură să dau aici un răspuns deștept și livresc. Pur și simplu s-a întâmplat. Ceva mă atrăgea spre asta. Și, cu cât citeam mai mult și descopeream mai multe meridiane literare, cu atât era mai puternică dorința de a scrie eu însumi.
Scrisul mă scotea din banal și din tern, îmi punea la încercare mintea și spiritul. Sigur că imitam și eram monstruos de naiv, dar aveam un sentiment că înaintez pe un drum. Dar nu am scris nimic menționabil decât începând de pe la 17-18 ani, iar la 19, lucrurile erau deja clare: asta aveam să fac, cu orice preț.
Claudiu Komartin, poet
- Mă uitam pe biografia ta când mă documentam pentru interviu: știu multe despre tine, dar așa se face. Mai descoperi lucruri. Mă uitam că uite că ești fără o facultate terminată. Acum când toată lumea își pune diplomele pe perete, acum când diplomele au devenit un soi de blazon „aristocrat”, tu nu ai o diplomă? De ce ai renunțat? E un act de bravadă sau o întâmplare?
- Am început facultatea de limbi străine cu niște elanuri și așteptări care, aveam să aflu foarte curând, nu aveau aproape nici o legătură cu ceea ce se întâmpla, de fapt, în amfiteatrele acelea. După un an, am realizat că știu mai puțină franceză decât la terminarea liceului, unde avusesem o profesoară exemplară, pe Mihaela Cosma. Iar eu n-aveam în cap decât să citesc, să scriu și să traduc, trăiam niște fervori exacerbate, iar în facultate nu găseam ce căutam, mă târam ca un melc, dădeam înapoi.
A fost și bravadă, poate, dar a fost mai ales dorința de a-mi lua viața în mâini și de a face exact ceea ce simțeam că pot face în momentul acela și, dincolo de toate scandalurile de acasă și de turbulențele acelei perioade, am mâncat jar. Eu trebuia să devin ceea ce intuiam că aș putea fi, n-aveam timp de prostii și de moșmondeli universitare. Nu mă consider un autodidact și nu mă interesează diplomele într-o societate de o extremă ipocrizie când vine vorba de asta.
- Văd că tot mai mulți colegi de-ai tăi poeți s-au aruncat spre proză. Un gen destul de diferit. Pe tine nu te tentează și proza?
- Zicea Max Blecher* undeva: „E formidabil cât se scrie; eu cred că toată lumea scrie sau a scris; tatăl meu câteodată când scrie vreo scrisoare mai lungă îmi cere s-o apreciez ca stil și îmi spune: eu aș fi avut, cred, talent de romancier”. Scriu proză de douăzeci de ani, dar chiar nu vreau să îngraș și eu animalul ăsta plicticos și plin de el care e grafomania literară. Se consumă atâta hârtie pentru toate neroziile contemporanilor noștri, încât mi-e realmente jenă să mă prind și eu în jocul ăsta. Dacă voi publica vreun roman sau volum de povestiri, trebuie să se apropie măcar de nivelul și intensitățile prozatorilor pe care-i admir fără rezerve, Cehov, Sabato, Cortázar, Blecher, Platonov, Hrabal, Bernhard, Auster, altfel n-are nici un rost.
- Ești un soi de „om-instituție” în lumea literară, mai ales în domeniul poeziei. Pe mine mă minunează încăpățânarea și consecvența cu care ții faimoasele seri de lectură. Cum e să ţii lună de lună clubul de lectură – Institutul Blecher – ai aproape 230 de ediții, cred?
- Fix 230 de întâlniri în 12 ani. Institutul Blecher, pornit împreună cu artista vizuală Ana Toma, este, alături de Casa de Editură Max Blecher și de revista „Poesis internațional” (împreună cu care alcătuiește o rețea), lucrul cel mai important pe care l-am făcut.
Eu sunt un om al construcțiilor solide și pe termen lung, și în literatura pe care o scriu, și în ceea ce am conturat ca proiect cultural și comunitar prin aceste trei inițiative. Când mi-am asumat asta la 26 de ani, am pornit-o orbește într-o direcție care nu știam unde mă va duce. A ieșit ceva ce a implicat câteva mii de oameni și care a dinamizat literatura, în special poezia scrisă în limba română în ultima vreme, fără nici un fel de sprijin instituțional sau privat. Asta e nebunia, sau poate vocația mea, rămâne de văzut. Mai sunt o droaie de lucruri pe care îmi doresc să le fac.
- Dacă suntem la acest capitol te-aș întreba și de „Poesis internațional” – de departe cea mai consistentă revistă de poezie de la noi și cred că din regiune. Ce înseamnă acest proiect pentru tine? Că de trăit nu se poate trăi din asta.
- Am ajuns, după ani buni de muncă îndârjită în zona publicistică și editorială, să trăiesc – evident că mai modest decât dacă m-aș fi făcut scenarist sau dacă aș fi rămas în publicitate – din toate activitățile pe care le întreprind. Evident că nu se poate supraviețui din scris, după cum nu se poate trăi fără greutăți nici dintr-o activitate haiducească precum o revistă sau o editură de poezie pe deplin independente. Dar, fiindcă am rămas autonom, nu sunt obligat să fac nici un fel de compromis sau să mă prind în tot felul de lichelisme instituționale. De aceea, „Poesis internațional” a rămas, ca orice făptură liberă, la fel de vie și într-o continuă evoluție.
Am orgoliul de a fi construit în ultimul deceniu cea mai bună revistă de felul acesta din România, una care se poate compara cu „Secolul 20”, cu „Europe”, „Poetry International” sau „Modern Poetry in Translation”, cu toate că vremurile nu sunt cele mai prielnice pentru ca o asemenea publicație să ajungă la un public larg
Claudiu Komartin, poet
Cartea unei treceri
- Noua ta carte – „Autoportret în flama de sudură” – este legată mult din câte înțeleg de nașterea copilului și despărțirea de tatăl tău? Ambele îmi sunt fenomene cunoscute, fiecare trecem însă în felul nostru prin ele. Ce a însemnat pentru tine, dacă poți să ne spui, aceste evenimente majore: nașterea unui copil – ai devenit tată – și despărțirea de tatăl tău? „Autoportret în flama de sudură” este chiar o încercare de autoportret? Sau ce este de fapt? Și pentru cine?
- Volumul vorbește mai clar despre asta decât aș putea-o face aici în câteva vorbe. Îmi vine destul de greu, dar o să-ncerc. „Autoportret în flama de sudură” îi este dedicat tatălui meu, Mircea Komartin, al cărui profil traversează întreaga carte și care face din această experiență una dintre cele mai însemnate și mai problematice probe prin care scrisul meu a trecut, deodată cu viața de la 34 la 37 de ani, un arc temporal în care am pierdut un părinte, un prieten apropiat (Adrian Diniș, mort la o vârstă la care alții de-abia încep), m-am căsătorit și am devenit la rândul meu tată.
În cele din urmă, dincolo de „jocul” (intelectual, sensibil, psihologic, social etc.) nostru cu scrisul, ar trebui să fie vorba în primul rând despre mărturia pe care o lași, despre felul în care ai traversat câțiva kilometri de viață rămânând un om reactiv, sincer față de tine însuți, neînfrânt și moral, în pofida tuturor hârtoapelor existențiale și a momentelor de cumpănă prin care ai trecut.
Este cartea unei treceri, a unor treceri: mi-aș dori, deși nu îmi fac mari iluzii în privința asta, să ajungă la cei care au disponibilitatea să mă însoțească în parcursul intim pe care „Autoportretul” îl redă, cu suișuri și coborâșuri, și care m-a condus aici și acum, când sunt în pragul vârstei de treizeci și opt de ani și într-un moment particular al existenței mele, după ce mi-am lepădat câteva rânduri de piei. Cum ni se întâmplă tuturor în aventura asta deopotrivă minunată și crâncenă care e viața.
*Max Blecher, prozator și romancier de la începutul secolului trecut, autor al cărții „Întâmplări din irealitatea imediată”. A murit tânăr, la 29 de ani, din cauza unei tuberculoze la coloana vertebrală, care nu se trata la acel moment.
sursa foto: Facebook/Claudiu Komartin
