László Krasznahorkai, premiat cu Nobel, a fost miner, profesor la țară și văcar. Gonit pentru că a învățat copiii romi să citească

Krasznahorkai și orășelul cu personaje

„Văd Gyula ca fiind un fel de carte de legende în care, practic, nimic nu este real, deși ar putea fi.” Krasznahorkai își amintește de personajele extraordinare care au locuit în orașul copilăriei sale – de la cavaleri singuratici și izolați unul de celălalt până la un bărbat care ieșea din casă o dată pe an, în ziua Revoluției Maghiare din 1848, purtând haine din acel an.

El își explică existența acestor personaje care i-au rămas bine întipărite în minte și prin prisma istoriei, odinioară orășelul Gyula se afla aproape în centrul Ungariei, apoi, după Primul Război Mondial a ajuns în capătul cel mai îndepărtat al Ungariei și – spune el, e ca atunci când omul trăiește în Lisabona sau Madrid, simte că e înconjurat de clădiri pline de istorie, magnifice, dar în același timp se întreabă – și totuși, unde e imperiul?

La fel, în Gyula sunt clădiri nejustificat de uriașe, Judecătoria e atât de mare încât ar putea funcționa foarte bine în Budapesta sau în oricare alt oraș din Vestul Europei. El crede că și acesta este un motiv pentru care își vedea altfel orașul natal în copilărie.

Recomandări

Ana Scripcariu-Ochiai, artista cu origini românești care face carieră în Japonia: „Am simțit mereu presiunea de a alege o țară în detrimentul celeilalte”

Întorcându-se la Gyula – de unde Krasznahorkai a fugit la vârsta de 18 ani – totul era diferit de ceea ce își amintea: „Știu că acei oameni au fost acolo, dar nimeni nu mă crede acum.”

Miner, profesor și văcar: nu și-a dorit să devină scriitor

După un antrenament militar brutal, Krasznahorkai a rupt toate legăturile cu familia sa și au început „anii săi de rătăcire”. Pentru a evita să servească mai mult timp în armată, s-a mutat dintr-un județ în altul la fiecare trei sau șase luni, făcând diferite tipuri de muncă – de la miner la director cultural pentru șase sate la vârsta de 19 ani: „Trebuie să-ți imaginezi ceva foarte sărac și foarte sumbru. Nu avea nicio legătură cu a fi manager.”

În această perioadă, fiind și profesor în toate satele, i-a învățat pe copiii romi să citească și, pentru că autoritățile încercau să integreze comunitatea romă, maghiarii locali au dat foc Casei de Cultură pentru a-l face să părăsească orașul.

Krasznahorkai a devenit apoi paznic de noapte la o fermă de lactate: „A fost cea mai frumoasă slujbă pe care am avut-o vreodată în viața mea.”

Forțat de împrejurări să scrie în minte

Neavând posibilitatea de a se așeza la un birou ca să scrie, a dobândit abilitatea de a „scrie” în minte: „Odată ce acumulez o cantitate de text, o pot păstra în minte, vreo 15-20 de pagini, sau era mai mult înainte, apoi o scriu.”

Chiar și după ce și-a scris romanul de debut, „Satantango” (1985), Krasznahorkai nu a vrut să fie scriitor, iar acesta din urmă a fost publicat abia datorită prietenului său, scriitorul Péter Eszterházy.

Abia o nemulțumire ulterioară față de carte l-a determinat să înceapă să scrie „Melancolia rezistenței” (1989): „Am vrut să încerc din nou, poate de data asta va funcționa. Și am tot scris, am tot scris. Nu m-am putut opri.”

László Krasznahorkai a fost intervievat de Johan Lose în august 2019 în cadrul festivalului de literatură din Louisiana, organizat la Muzeul de Artă Modernă din Louisiana din Humlebæk, Danemarca.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE