Chelnerul din Regală | „Vizionarul” care vindea certificate de revoluționar, încă de pe 22 decembrie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Din zilele Revoluției, cel mai bine îmi amintesc silueta chelnerului din Regală: un bărbat tânăr, așezat lejer la masă, văzut de mine printre țăndările geamurilor. Un zâmbet larg, printre fețele de masă imaculate, albe, apretate recent.
Dar pentru asta trebui să vă spun că pe la jumătatea lui decembrie, 1989, Bucureștiul părea înghețat și fără speranță. La Intercontinental era un “împinge tava”, în subsol, unde te puteai duce să mănânci șnițel ori salată à la russe.
Vizavi de Inter, pe Bulevardul Bălcescu, se află două clădiri, care străjuiesc și astăzi, de-o parte și de alta, Strada Ion Câmpineanu (fostă 13 Decembrie), căreia lumea din zonă îi spune str. Regală, deoarece duce către Palat.
Iar aceste clădiri erau pe-atunci de tot interesul, căci în cea din stânga (cum stai cu spatele la Inter) se făcuse o alimentară, iar în cea din dreapta funcționa un club sportiv. Respectiv, erau niște locuri în care puteai să vezi mâncăruri și să visezi. Alimentara se înființase de puțină vreme și era plină de roți mari de cașcaval. Evident, nu aveai voie să cumperi. Cum alimentele importante erau pe cartelă, vânzătoarele te întrebau imediat dacă erai arondat la magazinul ăla și discuția era terminată. Dar puteai să te uiți. Vitrinele largi îți arătau tot ce-ți poftea inima, dinăuntru venea miros de cafea.
În cea de-a doua clădire puteai să zărești uneori bărbați zdraveni care mâncau friptane la mese dichisite. Îi vedeam intrând, de regulă, cu genți mari pe umăr, îmbrăcați sport. Evident putea fi acolo orice, dar aparențele erau de club sportiv, cu un restaurant închis pentru public.
21 decembrie a început foarte prost. Pe bulevard au trecut coloanele de manifestanți, spre Palat, unde Ceaușescu făcea miting anti-Timișoara. Fumam pe balcon, vizavi de Inter. Tocmai îmi dădusem demisia și habar n-aveam pe ce lume mă aflu. Nu aveam nici măcar o iluzie.
Apoi s-au auzit strigătele de la Palat.
In intersecție (Bălcescu-Regală) era un milițian care dirija circulația, încotoșmănit cu haine de iarnă. Lumea, fugită de la miting, a alergat cu viteză direct la Metrou, la Batiște, iar în urma puhoiului, multe ceasuri după aceea, a rămas doar căciula milițianului.
De altfel, câteva ore nu s-a întâmplat nimic, până spre ora 1-2 p.m. Pe sub balconul meu se plimbau câțiva bărbați în costume negre, cu căști în urechi, grupați, doi-câte doi. De regulă, când mă întâlneam cu tipii ăștia, mă făceam că nu-i văd și speram să nu mă vadă nici ei. Îi consideram niște câini, făceau parte din decor și atât. În zonă era o liniște aberantă.
Totul s-a tulburat când pe la fântâna de la Universitate au apărut 3 puștani. Aveau probabil 15-17 ani, genul de elevi de profesională. Fluturau o sticlă de bere și strigau porcării, fără adresă.
Bărbații în costume au intervenit prompt. Nu știu ce le-au spus, dar în scurt timp i-am văzut făcând cale întoarsă, spre balconul meu. Erau doi bărbați tineri, în costume curățele și bine călcate, iar în urma lor veneau cei trei derbedei. Imaginea asta este una memorabilă pentru mine, nu atât pentru cum arătau personajele, ci pentru că nu mai văzusem niciodată așa ceva și nici măcar nu-mi imaginasem că s-ar putea întâmpla: costumele mergeau din ce în ce mai repede, golanii se întreceau să dea cu piciorul în ei. În blocul meu, adică între Dunărea și Pescarul, era un subsol care avea ieșire în strada Enei. Pe-acolo s-au făcut nevăzuți - mă refer la oamenii în costume, pe care nici nu i-am mai văzut toată ziua.
Apoi a început revoluția. Timid. Mai întâi cei trei elevi s-au dus în mijlocul străzii. Totul se pustiise, nici mașinile nu mai treceau pe bulevard în același ritm, iar cele care o făceau îi ocoleau pe cei trei, care se învârteau pe-acolo fără idee. După vreo oră-două, a apărut un camion uzat, din care a coborât un tip, gen șef de șantier, echipat cu pufoaică și cască, ținând în mână o portavoce. Era însoțit de vreo 10 persoane. Cu ei a început revoluția.
Au stat acolo mult, până când, treptat, s-a adunat lumea: studenți de la medicină - unul dintre ei a și fost împușcat de milițienii care păzeau intrarea în Regală -, apoi câțiva de pe la asociația studenților, dar mai ales un număr însemnat de oameni care păreau scoși din tomberoane ori de la Glina, cel mai vizibil, după aceea, fiind Dan Iosif. Undeva, pe lângă intrarea din Regală a venit la un moment dat Ion Caramitru, însoțit de încă un actor (nu-mi mai amintesc momentan cine). Era și lume din provincie, niște fete veniseră de la Constanța pentru că auziseră că va fi revoluție.
Străzile din jur erau păzite de milițieni înarmați, iar de la Regală în sus, până aproape de Piața Romană s-au așezat trupe militare cu tancuri și tunuri. S-a făcut baricada. S-a scris pe Inter primul slogan anticomunist. Niște elevi de la școala de milițieni tremurau cu puștile întinse, sub balconul meu.
Toată după-amiaza au fost hărțuieli, “accidente”, momente de entuziasm și de violență, păstrate în memoria mea, minut cu minut, dilatate. Dar abia la miezul nopții s-a dat bătălia.
Dintre faptele mai însemnate aș trece aici măcar una: un bărbat, care lucra pe la Casa Poporului, a luat de-acolo o basculă, i-a dat foc și-a venit cu ea în viteză dinspre Unirii, sărind peste baricadă. Când bascula era în aer, deasupra baricadei, el a sărit din mașină, prăvălindu-se în pasajul Ciclop, de unde nici nu s-a mai mișcat. Mașina a căzut peste militarii care începuseră să tragă cu trasoarele.
Puțin înainte de 12 noaptea, au tras cu tunul de pe tanc. Bulevardul a căzut în beznă, iar lumea a dispărut cu un strigăt lung.
În acea noapte, care era și cea mai lungă a anului, căci era solstițiul de iarnă, a rămas pe tot bulevardul doar o lumină - la braseria de la Inter. Geamurile erau sparte, iar un tip (un demnitar comunist) mânca o friptură. Din când în când dădea ordine în stânga și-n dreapta. Au apărut dube, în care au fost aruncate cadavrele. De la Regală la Universitate, strada era plină de oameni căzuți pe asfalt. Totul ardea în jur, în special mașinile parcate pe lângă Pescarul, baricada.
Toată noaptea s-a muncit ca la cincinal.
Prin geamurile care duduiau, din camera mea înțesată de lume, am privit până dimineață. La ora 8 era totul lună: s-a asfaltat, s-au plantat panseluțe s-a zugrăvit peretele Inter-ului. Funcționarii mergeau liniștiți la serviciu.
Pentru mine au urmat niște ore grele, pe care nu le voi povesti. Ci voi trece direct la deznodământ. Pe la prânz au apărut coloanele scoase din fabrici, lume organizată de miting, sute de mii, acele coloane care-au mers la Palat. Iar acolo a fost scurt, după cum știți: Ceaușescu a fugit cu un elicopter alb.
Era 22 decembrie și mă întorceam pe Regală, cu o satisfacție pe care n-o cunoscusem niciodată până atunci. Și-am dat de el, de acel chelner tânăr din capătul străzii. La clubul sportiv sau ce era în clădirea aia, geamurile erau țăndări. O perdea fâlfâia alintat. Mi-aduc aminte că era o zi însorită, puteai să umbli doar în jerseu. Apoi l-am văzut pe chelner, așezat la o masă. Îl știam din vedere. Acest bărbat foarte tânăr, avea în față un teanc de diplome din cele care se dau premianților la competițiile sportive. Prin urmare, totuși fusese acolo un club sportiv. Mi-a zâmbit și mi-a arătat un carton pe care scrisese cu pixul: „Vând certificate de revoluționar - 25 de lei”.
Bineînțeles, l-am ironizat. Au mai venit și niște amici de-ai mei care l-au luat și ei la mișto, apoi a avut un client: primul lui cumpărător a fost un sirian, care pe vremea aia se aciuise pe la Florăria Iris.
Acest chelner a fost primul personaj postdecembrist, aș zice vizionar, pregătit pentru lumea care-ncepea. Și sirianul la fel.
În locul ăla, la intersecția străzii Regale cu Bulevardul Bălcescu s-a sfârșit revoluția.
