Cum ne mai ascundem morții? ”Cu o moarte ești Tu, celălalt, dator, că Eu sunt oricum nemuritor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scuzați-mi tonul de ecleziast. Dar nu trece zi, nu trece raport oficial cu vindecați/infectați/morți, fără să mă șocheze ușurința cu care ne ascundem morții. E un simptom al primitivismului pe care îl aduce în prim-plan o catastrofă precum COVID. Acest primitivism intră ușor apoi și în ideologii, și în comportamentul autorităților, intră peste tot.
Cuprins:
Ajunseserăm oricum ași la ascuns morții. Totul se întâmpla deja ”natural”. Morțile de cancer nediagnosticat crescuseră în România. Dar e cancer, nu? Ce mai contează 1-5-10 ani în plus? Accesul îngreunat în spital fusese și el rezolvat de dinainte de COVID. România se impunea oricum ca o țară a morții ”înainte de vreme”.
COVID a accentuat această tendință și a derutat multe lume. Cum spunea un medic, trăim în două lumi paralele, spitalele sufocate, pe de o parte, și lumea care face eforturi isterice să fie ”normală”. Moartea era oricum privită ca o stare neplăcută offline.
Acum o ascundem și mai bine, după grafice, după ”număr de vindecați”, după număr de teste.
Ba chiar am reușit să folosim COVID-ul ca să ”îngropăm” pe tăcute și celelalte victime, oamenii care nu mai pot fi tratați de spitalele blocate.
Mă tratez cu Freud
O să folosesc câteva texte de bătrânețe ale lui Freud, nu pentru că ar fi fost mare doftor, ci pentru că rămâne un imens scriitor. Teoriile lui se vor fi răsuflat, partea științifică s-o fi estompat în noi descoperiri. Dar când Freud speculează o face nu cu acrobații de eseist, ci cu o cruzime de scriitor. Pentru că da, scriitorii sunt nemiloși, extrag de peste tot esențe enervante pentru ceilalți, utilizează locul comun fără grețuri, sunt niște fiare în stors viețile apropiaților. Desigur, mă refer la scriitorii buni.
Freud scria despre primul război mondial și, într-un fel îl anticipa pe al doilea, că scotea la suprafață moartea, că era exhibată, că societatea nu o mai putea ascunde în niciun fel.
În zilele noastre am externalizat războiul . Se moare acum în Yemen, Siria și Irak, uneori cu trupele noastre implicate, dar proximitatea morții a fost anulată, moartea e undeva peste granițele lumii civilizate. Dar și COVID e un exercițiu continuu de negare a victimelor, chiar dacă sunt lângă noi: ba sunt niște zombies ”plini de comorbidități”, ba sunt oricum în vârstă. Ba sunt oameni cu statut incert, migranți care lucrează la gri, înghesuiți prin vreun apartament la margine de metropolă.
Treaba ne-o făcea ficțiunea, din filme din cărți. Acolo murim sau suferim zilnic, spune Freud, identificându-ne cu diverse personaje. Așa ”eliminăm moartea din socotelile vieții”. Delegăm responsabilitățile în ficțiune și rămânem pe linia de plutire.
Am avut întotdeauna moartea lângă noi. Pentru omul primitiv, scrie Freud, moartea altuia era mereu dreaptă. ”Altul” este mereu inamicul. Și e bine să moară inamicul. Acum, ”inamicul” are alt nume, e cetățeanul care face degeaba umbră pământului.
Cu o răutate nonșalantă auzi în fundal tot timpul celebra zicală ”cu o moarte suntem datori”. Ăsta e de fapt enunțul primitiv ”cu o moarte ești TU, celălalt, dator, că Eu sunt oricum nemuritor”.
Primitivismul ăsta nu e doar un individualism obișnuit, e strămoșul lui înfiorător. ”În propria moarte nu crede nimeni. Toți ne credem în secret imuni, ne credem excepția. Iar moartea altora este ușor eliminată din viața omului civilizat”, scria Freud acum un secol.
În istoria omenirii, un lung șir de crime, Freud identifică pericolul constant de regresie la o stare de re-obișnuire cu moartea, cu crima: ”Tocmai accentuarea poruncii „Sã nu ucizi“ ne asigură că provenim dintr-o linie nesfârșită de ucigași, care aveau în sânge, poate ca și noi, plăcerea de a ucide. ”
Indiferența față de străin este ce-am păstrat din omul primitiv. Tot ce moare și nu e imediat lângă mine nu există, nu interesează. Iar când aproapele ne incomodează îl dăm dracului: ”În mișcările noastre inconștiente, îi înlăturăm zi de zi, oră de oră, pe cei care ne stau în drum, care ne-au făcut să suferim și ne-au vătămat. Acel „lua-l-ar dracu’“, care ne vine atât de des la gură”.
Teza lui Freud: dacă vine peste noi o catastrofă, precum războiul, omul primitiv iese din nou la suprafață. Cu pandemia lucrurile stau puțin altfel. Este o stare de criză, dar seamănă mult cu războaiele ”externalizate”. Reușim cu succes să ficționalizăm gripa, ba în conspirații, ba în buletine oficiale, să mutăm morții într-un plan îndepărtat.
Apoi vine doliul
Freud ne îndeamnă să vedem comportamentul celor îndoliați. Principalul reflex e autoînvinuirea, acuzația dură că ”omul drag mie a murit din cauza mea”.
Dar, cu o cruzime de maestru Freud, înfige pumnalul: și acest vaier e de fapt un ultim reproș adus celui decedat.
Unele popoare îi schimbau numele celui mort, îndată după deces, el devenind un tabu, o ”chestie” pe care nici nu trebuie să o pomenești cu numele pentru că te contaminezi. De unde vine asta?
Aici Freud e nemilos: vine din faptul că chiar au existat niște gânduri ascunse de eliminare, mai precis că ar fi existat ”pulsiuni secrete” în care cel îndoliat a vrut să scape de povară. Sigur, totul e îngropat adânc în subconștient, nu vorbim aici despre intenții conștiente de crimă.
Dar există ambivalența asta: că, în timp ce ne plângem morții, avem într-un ungher mulțumirea că n-am pățit-o noi. Până aici, deși enunțat dur, e normal, avem toți o doză din această ambivalență.
Unde se produce explozia primitivismului? Atunci când nu se mai face distincția între moarte naturală și moarte violentă. O pandemie nu aduce violența directă a războiului. Dar introduce în societate, mai mult decât războiul, sentimentul teribil al ”normalității” morții.
Culmea, restricțiile aduc în scenă analogii cu ritualuri primitive: nu ai voie să atingi mortul, mortul e tabu. Iar ”tabuul morților provine din opoziția dintre durerea conștientă și satisfacția inconștientă în fața morții persoanei respective”.
Cum ne mai ascundem angoasele?
Cum putem. Slavoj Zizek amintea recent despre reflexul de consum. Credem că vindecăm totul printr-o comandă pe net.
Apoi, se duc lupte grele pentru distracție: orice, dar nu-mi lua clubul, mall-ul și excursiile de Crăciun-Revelion. Statisticile ne dau niște idei despre cum funcționează în mod real treaba.
Cei mai mulți, ne spune Eurostat, n-au mai avut concediu mai mare de 3 zile, petrecut în afara localității, de minimum trei ani.
Vreo 30% știu ce e ăla concediu. Pentru mulți alții socializare e numai biserică. Iar, dacă stați într-un sat ca al meu, socializarea de bază rămâne ”pomana”, ritualul de îngropare a câte unui vârstnic.
Cum vom inventa, după Covid, ceva ce să semene cu o societate?
Luptele anti-COVID, dar și luptele pentru distracție au o dimensiunea economică, dar și dimensiune ideologică. În timp de catastrofă naturală, noua doză de primitivism public, nu din ăla individual, ridică riscul derapajelor ideologice, politice. Zizek crede că nu vom mai putea fi niciodată cei de dinainte de pandemie. E o provocare politică imensă de a inventa ceva valabil care să semene cu o societate.
Deocamdată văd în jur doar nesațul cu care, de la autorități până la guralivi anti-mască, ne ascundem morții și ținem un doliu vesel cu black-Friday-uri din două în două săptămâni. Totul ”natural”.
Tendințe vechi s-au accelerat. Nici corupția nu a murit, numai că în loc să furi din autostrăzi, se fură direct de lângă spital sau morgă (măști neconforme, spitale nedotate, personal superexploatat, sector de sănătate subfinanțat etc.).
Dorința de supraveghere a autorităților sau a marilor companii crește și ea exponențial, doar lucrăm de acasă, ”acasă” a devenit un spațiu public care trebuie reglementat. Iar spațiul public e controlat isteric de forțe polițienești, totul în timp ce se dau ordine contradictorii, ba stați în casă, ba ieșiți toți la vot.
Toate se fac în numele luptei cu moartea prematură. Asta în timp ce moartea a devenit un lucru din ce în ce mai ”natural”. Nu există o zicală mai barbară, dar și mai profund umană, decât ”viața merge înainte”, cam ăsta ar fi învățământul lui Freud în scrierile sale de maturitate. Îl citesc altfel de când cu pandemia asta. Încercați și voi.
Notă: Am folosit ediția Freud – Opere esențiale, vol. 9, Editura Trei. Cuprinde eseuri precum: ”Considerații actuale despre război și moarte” (1915), Psihologia maselor și analiza Eului (1921),
