Diplomație ca la tarabă: ne dați resursele – oprim războiul

Ceea ce acum un an nu se putea rosti nici în filmele antiutopice acum este spus nu de liderii declarați autarhici, ci de liderii SUA – modelul democratic al lumii moderne: declarații cinice de expansiune, de comerț cu războiul pentru a ajunge la resurse.

Nu că ar fi ceva nou – doar că mai mereu astea erau ascunse într-un sofisticat limbaj diplomatic. Acum nu, ca la tarabă: ne dați resursele – oprim războiul.

La prețurile acestea și la acest tip de politică e clar că democrația nu are cum să reziste, să funcționeze. Nu mă credeți? Citiți factura – ascultați ce zic liderii lumii care se întâlnesc mai nou pe față pe grade de caste globale: imperiul cu imperiul, cei din elita globală între ei, iar cei mici: prin zoom sau la poartă dacă mai prind.

Prețul imens la factură ascunde „un păcat originar”

Miile de influenceri strigă în stânga și în dreapta de ceva timp: rușii sunt de vină. Firește: ei sunt mereu de vină. Mai nou, și americanii prin politica actuală. Dar nu au cum să fie ei „păcatul primordial” – sursa primară a răului. E prea mult și pentru ei.

Prețul imens care crește și crește nu e de ieri, de azi: și el tot o să crească. Precum răul care se înmulțește.

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

Istoria economiei este, de fapt, istoria răului în lume. Nu o spun eu. Eu doar traduc ce spun unii mai deștepți ca mine. Cine se pricepe la natura economiei ne spune că totul se leagă de natura proprietății asupra resurselor.

Problema resurselor e veche: lupta pentru resurse este esența economiei – esența păcatului, esența răului.

Un mare gânditor în economie ne explica pe vremuri că acumularea primară de capital joacă în economia politică un rol similar cu cea a căderii omului în păcatul primar. Știți: prima cădere în păcat pentru creștinism este fundamentală. Așa începe istoria umană. La fel e și cu prima acumulare de capital.

Mai simplu spus: în baza cărei legități și legitimități privatizăm resursele? Ce e mai „natural”: să lăsăm resursele ca bun public – așa cum au fost lăsate de Dumnezeu sau de natură ori să le privatizăm ca bun al unei „elite”?

Chiar în halul acesta ne-am debilizat? Ni se pare mai normal – „natural” să acceptăm ca resursele planetei să fie un bun al unui procent infim decât să slujească întregii omeniri ca bun comun?

De ce ne temem de procesul invers: naționalizarea. Sau dacă vă temeți de termen să-i spune „socializarea – statalizarea” resurselor naturale.

Recomandări

Cea mai dură critică a taxelor vamale anunțate de Trump: „Ziua ruinei! În materie de economie, afirmațiile lui Trump sunt o prostie totală”

Pentru că dacă am privatizat gazul, apa – vine rândul și aerului. Deja se fac demersuri.

De ce ne temem să spunem că „prețul” actual al facturilor este un rezultat al „liberalizării”. Bun: și al proastei gestionări a resurselor. Dar „liberalizarea” și specula sunt baza.

De fapt, „liberalizarea” ascunde un monopol al unei „elite prădătoare” care a pus mâna pe resursele planetei. Scopul lor este profitul cu orice preț. Nu e nimic conspiraționist: totul e pe față. Marea parte a prețului e unul profund speculativ. Pe baza cărei legități umane dețin ele dreptul de a exploata aceste resurse?

Ce este economia? Economia este întotdeauna mai întâi politică: este economie politică. Adică rezultatul unor legi construite de mintea umană. Ele pot fi schimbate: ce a fost transformat în proprietate poate fi transformat în bun comun: apa, aerul, resursele. Natura proprietății este o convenție, nu un dat natural. Asta o știe orice copil.

Citesc cartea profesorului Alexander Etkind – Nature’s Evil: A Cultural History of Natural Resources. De la Richard Cantillon încoace s-a tot scris pe subiect. Cine mai citește azi astfel de texte?

Apropo: ce este resursa? Este cumva un produs al muncii umane? Este creația muncii și minții umane?

Recomandări

Dezmăț financiar al partidelor. Cheltuieli de 68,4 milioane de lei, subvenții de doar 42,31 de milioane de lei. Unde s-au dus cei mai mulți bani

Economiștii decenți vă vor spune că resursele seamănă mai mult cu activele decât cu marfa. Cele mai importante resurse, fundamentale pentru om, sunt un dat natural. Știm asta: nu are plusvaloarea muncii noastre umane. Dar noi o introducem în circuit sub formă de marfă. O privatizăm, o monopolizăm și o vindem ca bun privat: pentru profit. Pentru profitul celor puțini.

Istoria umană este istoria luptei pentru monopol asupra resurselor.

Paradoxal: resursele au nu doar caracter economic, ci și politic

De unde știm de caracterul politic al resurselor? Eu am aflat pe la 6 ani din Vechiul Testament – acolo e pe larg descris acest fenomen: acolo politica are numele de păcat. În resurse se află rădăcina răului, a păcatului – adică, pe limba actuală: politică. Resursele au mai întâi o natură politică înainte de cea economică. Cum spunea economistul acela urât: acolo e sursa primă, primitivă de acumulare de capital – căderea în păcat.

În jurul resurselor s-au dus marile războaie: apă, pământ, resursele de aur și argint, de petrol și gaze, de blănuri și păduri, de lână, bumbac și zahăr, mirodenii și mai ales sclavi etc. Așa s-a călit oțelul noii economii numite capitalism. Asta e deja canon al cunoașterii.

Ce este lunga istorie a omului civilizat? Nimic altceva decât o lungă expansiune și colonizare. Ce este istoria Occidentului? Este istoria expansiunii spre colonii. Nu doar atât, dar acesta e motorul.

Aceasta e istoria oricărui imperiu: din Est și din Vest. Nu mă credeți? Intrați în muzeul britanic: acolo e britanic doar locul, nu și conținutul. Ce legitimează aducerea trofeelor din lumea întreagă la Londra, Moscova, Paris, Viena sau New York? Puterea, armata.

Marea bogăție a Occidentului este în primul rând rezultatul expansiunii coloniale: adică a monopolului asupra resurselor. Mult mai târziu, economia a devenit diferențiată prin muncă și creație: încercarea economiei de a scăpa de păcatul originar prin muncă.

Imperiile credeau că vor scăpa de păcatul originar prin eliberarea de resurse. Prin creație, prin muncă, prin exploatarea ultimei resurse: omul. Omul-resursă: omul-baterie. Omul se pare că va rămâne ultima resursă a planetei Pământ.

Există și istoria banului și a împrumutului: o invenție genială – e o temă separată, dar care face parte din schema expansiunii.

Imperiile însă s-au înșelat. Noii colonialiști au înțeles că e nevoie totuși de păcat, de resurse. Păcatul originar e cu noi – fără resurse nu putem trăi.

Ce a avut loc recent la organizarea întâlnirii dintre Putin și Trump? Doi mari coloniști: din Est și din Vest s-au întâlnit să discute despre împărțirea teritorială a lumii, a resurselor – ca doi gangsteri globali.

O întâlnire a marilor proprietari de colonii. Atenție: expansiunea în colonii se face mai ales cu sistem armat. E nevoie de o armată ca să ții în funcțiune banca, resursele, coloniile.

Da, sunt colonii moderne: nu mai dau cu biciul, nu mai strângi bumbac, ci bați la tastatură în corporație. Dar esența e aceeași – oricât de bine am ascunde asta.

Istoria umană este un veșnic remake al unei melodii vechi și triste – Imnul sclavilor – indiferent cu ce instrumente sofisticate îl cânți. Știu: nu vrem să vedem realitatea, nu ne face bine – e mai ușor să credem că suntem liberi, că e democrație. Dar, din păcate, puțină cum e, ea scârție din toate încheieturile.

Dar citiți factura: cui o plătești tu? Unde se duc banii aceștia? Câți se duc la cei ce muncesc, la cei ce scot resursa, la cei ce o transportă? Dar cine o deține? Dar cine o speculează? Cine primește profitul? De ce statul a renunțat la ea în folosul unei camarile mici și hrăpărețe? De ce baza prețului e construită pe speculă?

Vrem democrație? Dar de ce nu vorbim despre democratizarea resurselor? Poate exista democrație cu o factură ca aceasta? Adică cu monopol asupra resurselor, cu monopol asupra economiei? Adică în domeniul resurselor avem dictatură, dar în politică vrem democrație? E o falsă democrație. O democrație politică poate exista doar când avem și o democrație economică.

Drepturile politice nu funcționează fără drepturi sociale și economice: sclavii economici nu pot fi cetățeni liberi politic.

Adică resursele trebuie să rămână un bun comun – scoase de sub monopolul unei camarile, de sub monopolul speculei financiare etc. De ce ne temem de astfel de idei elementare?

Știu: când „elita” ne prelucrează de sute și sute de ani cu regi și regine, cu sânge albastru și reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ e greu să acceptăm că planeta noastră e a noastră a tuturor, nu doar a unei elite hrăpărețe. Și că ne naștem egali: nu prinț și cerșetor. Până și cartea aia în care pretindem că credem spune asta: toți suntem egali în fața lui Dumnezeu. Dar cine mai crede azi în asta când vizezi să ai plantație de energie și sclavi?

Dacă tot am căzut în păcat: vrem și noi să fim păcătoși – ca și ei. Să împărțim și să distribuim păcatul egal. Dar deocamdată citim factura și ne cutremurăm.

Să privim în trecut pentru a vedea viitorul

Era anul 33 al noii ere. Asta a fost demult, tare demult. Imperiul era în floare. Nimeni nu prevestea marea criză. Toată lumea părea fericită. Cei mari și responsabili își vedeau de acumulare, bogăție, distracție și intrigi.

Împăratul imperiului, Tiberiu, nu băga de seamă semnalele din colonii: criza financiară, recolta slabă nu se simțea în capitala imperiului. Semnalele din colonii ajungeau greu la inima imperiului. Din colonii în capitala de imperiu ajungea doar osânza.

Cezarul imperiului a dat milioane împrumut proprietarilor de mari terenuri și sclavi – să fie bine, să nu fie rău. Prețurile au luat-o în sus.

Tacitus nota în rapoarte: „Costurile ridicate la alimente va duce la revolte”. Energia o luase razna. Dar imperiul era de neclintit.

Undeva în periferia imperiului, într-un oarecare Ierusalim barbar, un nebun a fost răstignit. Se răstigneau cu miile. Sectele clocoteau în periferia imperiului: erau alte semne iraționale ale sfârșitului. La capitală nu se simțea: hambarele erau pline acolo.

În același an, cel mai bogat om din imperiu, un oarecare Sextus Marius, care deținea monopol pe izvoarele de aur, argint și cupru, din care se făceau banii și armele imperiului, a intrat în criză. Nu se știe de ce. Sextus a fost condamnat pentru o relație incestuoasă cu fiica: pentru acest fapt a fost aruncat de pe o stâncă drept pedeapsă.

„Pentru ca nimeni să nu se îndoiască că bogăția l-a ruinat, Tiberius și-a însușit toate minele de aur, argint și cupru” – notează Tacitus.

Se spune că în semn de protest, cel mai bun prieten al împăratului s-a sinucis. Dar mass-media vremii a trecut tragedia și protestul drept un accident banal. Banii vorbeau și pe atunci.

Criza nu s-a oprit. Dar nimeni din cei ce puteau să o oprească nu o vedeau. O ignorau. A venit noul împărat – Caligula.

Resursele erau tot mai puține, hambarele energetice goale, Coloniile pustiite, epuizate și sărăcite.

Au început treptat revoltele: dinspre periferie spre centru. Gardienii, chiar dacă bine plătiți, au preferat să-l omoare pe împărat decât să lupte cu poporul revoltat și furios.

A veninat faimosul împărat Vespasian. Imperiul era în agonie. Era nevoie de noi resurse. Din disperare, Vespasian a pus impozit pe WC: adică impozit pe rahat.

A spus: Pecunia non olet – Banii nu au miros. Bitcoin.

În zare se vedeau norii și întunericul care se apropie. Imperiul avea să se dizolve în propriul rahat: venea bezna care va dura mii de ani – Noua Barbarie.

Acesta e cursul firesc al lumii stăpânite de acești nebuni care ne conduc.

Nimic nu e nou sub steaua cu numele Soare.

Imaginea aparține artistului Bast.

Urmărește-ne pe Google News