Mergi direct la conținut »
Doar Căminul cultural îl mai poate salva pe Brâncuşi
Opinii Libertatea > Opinii > Doar Căminul cultural îl mai poate salva pe Brâncuşi

Doar Căminul cultural îl mai poate salva pe Brâncuşi

Săptămâna trecută, presa şi mai ales on-line-ul au duduit pe tema Brâncuşi după ce faimoasa cântăreaţa pop Irina Rimes a fost numită “ambasadoare Brâncuşi”. Ştiu, în România se suferă după Brâncuşi şi Enescu. Oftează greu. Zilele astea am fost sufocaţi în bulă.

Opinie de
Vasile Ernu
Toate articolele autorului

La noi mica “elită” gălăgioasă face din aceste subiecte mereu un cal de bătaie. Iar statul mereu va găsi bani pentru “salvarea elitei”. Pentru Festivalul Enescu, de exemplu. Nu am nimic împotrivă. E nevoie şi de asta: unde s-ar mai duce “elita” să-şi etaleze “apartenenţa de clasă, lume bună”? Ar intra în criză de identitate. Că ea nu e cu maneaua, cu poporul. Nu pentru asta există aceste festivaluri? Ca toţi să ştim cine cui aparţine.

Repet: pentru asta se vor găsi bani, indiferent că e PSD, PNL sau USR la putere. Aici teoria pieţei care reglează tot nu mai merge: elita e în afara pieţei, ea trebuie întreţinută cu toate mijloacele, cu bani grei de la buget. Singurii care respectă legea pieţei sunt în acest domeniu, se pare, maneliştii: că poporul plăteşte, iar ei nu aşteaptă subvenţie de la stat, ca “elita”.

Bun. Să lăsăm ironia puţin. Revenim. Pentru toate celelalte lucruri importante, cu impact la grosul populaţiei, e mai greu cu banii. Ei să se descurce. Nişte asistaţi?

Îmi aduc bine aminte ce important a fost pentru mine accesul la infrastructura culturală în anii 70-80. Dincolo de şcoală care e fundamentală (gratuită şi universală) m-au ajutat enorm de mult câteva lucruri simple, care azi par OZN-uri.

Biblioteca. Erau trei biblioteci în sat: două şcolare şi una sătească. Aduse la zi: adică aveai acces la destulă carte bună. Acces gratuit.

Mai era Librăria. Da, exista aşa ceva în mai toate satele din Republica Moldova. Aveau chiar sistem de abonament-comandă pentru cărţile care apăreau la “centru”. Uneori era nevoie de mici eforturi: aducerea de maculatură pentru a avea acces mai rapid la comandă. Preţurile foarte decente.

Mai era ceva? Mai era baia publică: da, eu trec baia publică la categoria cultură, chiar dacă ea e trecută la categoria igienă & sanitare. Eu cred însă că elementul cultural al băii publice e mai important decât cel igienic, important şi el.

Dar cel mai semnificativ element (după şcoală) a fost Casa de cultură (Căminul cultural). De ce? Pentru că oferea un set de lucruri importante pentru copii, indiferent de poziţie socială.

Mai întâi cinematograful: aici puteam vedea, de câteva ori pe săptămână, filme la un preţ simbolic. Era “sensul” pentru copii de la ora 17 şi cel pentru maturi de la 19 sau 21. Joi, sâmbătă, duminică. Dacă nu am uitat. Dar sigur erau mai multe pe săptămână. Exerciţiul cinematografului este ceva unic şi irepetabil. Imaginarul copiilor o lua razna, devenem alţii, indiferent că vedeam Tarkovski sau un film indian. Experienţa era tot.

Mai erau acolo cercurile de muzică, dans, desen şi nu mai ţin minte ce. Aici aveau loc diverse concerte, circ, spectacole etc. Ambulante multe: veneau, arătau, plecau. Dar efectul asupra copiilor era imens.

Toate astea au cam dispărut. După 89 baia publică a fost prima închisă: o rămăşiţă comunistă, chiar dacă are o tradiţie de mii de ani. E poate cea mai importantă experienţă în spaţiul public: nu prea poţi deveni cetăţean fără a fi mers la o baie publică. Citiţi anticii, dacă nu mă credeţi.

Librăriile s-au transformat în magazine de second hand sau baruri, iar bibliotecile nu au mai fost aprovizionate cu carte de pe vremea vechiului regim. Care au mai rămas deschise, fireşte. Degradarea infrastructurii culturale din sate şi oraşele mici e catastrofală. Crâşma a rămas cam singurul “centru cultural” aici.

Ultima oară, acum câţiva ani, am întrebat copiii dintr-un sat mare de pe la mine cine a fost la cinema vreodată: nimeni. Doar câţiva intraseră într-o librărie când au fost la oraş după rechizite.

Casele de cultură? Mai toate sunt în paragină sau au devenit locul unde se fac parastase. Cam atât mai merită “poporul” la acest capitol. Parastas pe cont propriu la popor şi mulţi bani pentru iubitorii de Brâncuşi şi Enescu. Însă când poporul o arde doar pe banii săi la parastas nu prea ai de unde să produci decât un fals public Brâncuşi şi Enescu. Cât investeşti, cam atât ai.

E ca în sport: ai masă critică, ai sport de masă gratuit şi universal din care să selectezi sportivi de performanţă? Ai, ai – n-ai, n-ai. Dar e o altă temă la fel de dureroasă…

Adică ce vreau să spun? Dacă vreţi Enescu & Brâncuşi, fie şi doar public, mai întâi investiţi în amărâţii ăştia mulţi. Nu mult: acolo, ceva. Educaţie, şcoală, grădiniţă, casă de cultură, cinema, bibliotecă, sală de sport, sănătate, dispensar, stomatologie. Aces universal şi gratuit din fondul sistemului de solidarizare, accesibil tuturor. Dar deocamdată, procesul e invers: doar li se taie accesul la educaţie, sănătate & cultură. Că e piaţă liberă pentru ei.

Bun, ştiu, au net, reţele etc. E mai ieftin şi pentru stat. Oricum ei au fost abandonaţi. Şcoală şi sănătate? Strânge banul la cules de căpşuni: la asta te îndeamnă noile politici oficiale de stat. Din clasa VIII-a până în clasa XII-a majoritatea copiilor din aceste sate şi orăşele mici pleacă afară la muncă.

Şi mai simplu: trebuie să investeşti în jos, ca să ai rezultate în sus. Mai toată istoria care contează a acestei ţări e făcută de copiii oamenilor flămânzi, care au prins o bucată de pâine şi o carte la timpul potrivit. Tot ei au murit primii pe front. Că doar nu credeţi că copiii din “ghetourile de lux” o să rupă brazda…

Close
Închide
  Close