De ce decizia de eliberare a domnului ministru Vlădescu și a domnului președinte Costea este una corectă. Și unde e buba

Era și este cel mai important dosar instrumentat vreodată de DNA – cel al mitei de 20 de milioane de euro, la contractul de un miliard de euro încheiat cu CFR, pentru reabilitarea tronsonului feroviar București – Constanța.

Faptele se produseseră începând cu 2005, iar DNA a început să le verifice mult prea târziu, abia în aprilie 2018, cerând avizul pentru efectuarea urmăririi penale față de Vlădescu, spre exemplu.

Inclusiv comunicarea publică a DNA o etichetam atunci, în 2018 ca „tăcere suspectă”, – procurorii ascunzând în comunicările publice numele corupătorilor – care erau implicați în fraude din fonduri europene și în alte state – „DNA rămâne lacunar în a comunica corect și complet date despre caz.

Parcă ar proteja pe cineva, sau mai degrabă CEVA. Iar acel CEVA nu poate fi decât rețeaua completă implicată în șpaga de 20 de milioane de euro care timp de 13 ani (în acest caz) a spoliat bugetul de stat, cea sub scutul căreia s-au făcut ZECI de cazuri CFR”.

Este contrazisă acum această opinie, după 21 de ani de la fapte, și după opt ani de la acel avertisment de soluția corectă a ÎCCJ de eliberare a lui Costea și Vlădescu? Eu zic că este confirmată.

Mai fac două precizări de context: procurorii nu s-au apucat să documenteze cazul șpăgilor decât după sesizări venite din exterior. Scriam în urmă cu opt ani, despre două întrebări care se „nășteau” (cuvintele, majusculele și literele îngroșate sunt din acel articol):

Prin faptul că DNA nu merge pe firul banilor, acțiunile și inacțiunile unor procurori DNA sunt de natură să protejeze REȚEAUA?
Prin modul în care investighează unii procurori DNA cazurile de corupție, atunci când nu au încotro, și când parteneri internaționali (OLAF, FBI, Comisia Europeană) pun la dispoziție dovezi irefutabile, care devoalează REȚEAUA, iar DNA este pusă în imposibilitatea ignorării beneficiarilor reali, cum rămâne că REȚEAUA rămâne doar „ciupită”?

Decizia de eliberare este una corectă. Incorectă este sprijinirea infractorilor de către parchete.

Iată și argumentele opiniei mele:

În primul rând: condamnarea definitivă a fost ilegală – a speculat o lacună legislativă sesizată Curții Constituționale a României (CCR) încă din 2022, necorectată de parlament.

Sesizarea CCR din 2022 a făcut obiectul Deciziei 50/18 februarie 2025, prin care CCR a admis excepția de neconstituționalitate care privea soluționarea „recursului în casație”. Autorul excepției (o persoană condamnată pentru prejudicii din fonduri europene), prin avocat, a motivat excepția de neconstituționalitate susținând că „dispozițiile legale criticate prevăd că pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile prin care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, textul nefăcând referire și la situația opusă, cea în care în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal”.

Cu alte cuvinte, în înțelegerea mea, este neconstituțional ca doar procurorii să poată ataca prin recurs în casație o soluție definitivă, atunci când instanța penală decide încetarea procesului penal, dar și condamnații definitiv ar trebui să aibă această cale extraordinară de atac pentru situația în care instanța penală nu încetează procesul, în mod greșit. Spre exemplu, dacă faptele sunt atât de vechi și atât de tergiversate de procurori, încât sunt prescrise. Altfel spus – dacă exercitarea recursului în casație ar fi fost favorabilă inculpatului, legea nu permite promovarea acestuia.

Această încălcare a dreptului la un proces echitabil nu a fost corectată de Parlament de la sesizarea CCR din 2022 și nici până acum.

În al doilea rând: Vlădescu și Costea au fost condamnați în mai 2023. CCR fusese deja sesizată în 2022, Parlamentul necorectând accesul la recursul în casație și al inculpaților care se considerau condamnați pe nedrept, spre exemplu, pentru că infracțiunile din 2005 ar fi fost prescrise, ca la Vlădescu și Costea. Or, astfel stând lucrurile, condamnarea celor doi din mai 2023 apare ca fiind ilegală. Cui a servit o condamnare ilegală? A servit procesului de deservire din partea judecătorilor care au pronunțat condamnarea ilegală a „foamei de pușcării” a unora din sistem – cei care ar fi vrut ca REȚEAUA să dăinuie, și să fie cel mult „ciupită”.

Practic, decizia de condamnare din mai 2023 a celor doi „a scăpat turma” care a continuat să dăinuie în contextul infracțional și antisocial pe care l-a creat și propășit, reducând justiția la „ciupirea” unor persoane cu notorietate, prin „ascunderea” lor.

În al treilea rând: decizia de eliberare este corectă pentru că trebuia pronunțată în scopul corectării unei ilegalități a instanței care a pronunțat condamnarea, dar și pentru a corecta necăutarea vinovaților pentru prescripția răspunderii penale.

Unde trebuie căutați acești vinovați pentru prescripție? Fix în rândul proceselor „oculte” – de protocol, și ocultate de către procurorii instrumentatori, care, în acest caz, au târât o mită din 2005 până în 2023 (18 ani), când s-a pronunțat o decizie de condamnare ilegală, pentru că faptele erau prescrise, grație lor, procurorilor.

Ca să subsumez într-o singură frază cele trei argumente – pur și simplu, decizia de eliberare este corectă pentru că decizia de condamnare a fost ilegală. Condamnații nu erau prevăzuți ca inițiatori de recurs în casație și prin urmare nu și-au putut promova calea.

Așadar, parchetul și justiția, în cazul celor doi, nu au demonstrat legal o infracțiune reținută în sarcina celor doi domni. Infracțiune, nu faptă – mita a fost documentată de partenerii externi: după un timp, infracțiunile nu mai sunt infracțiuni, ci rămân fapte, prin prescriere, grație „împiedicării” parchetelor.

Unde e buba

Așa cum scriam în aprilie 2018, Parchetul a instrumentat prea târziu cauza, și apoi, mult prea târziu a trimis în judecată dosarul. Din păcate. Atunci au fost scăpați, de fapt, cei doi.

În opinia mea, prescripția este consecința firească a conduitei procurorilor de a efectua instrucția penală în așa fel încât să exonereze de răspundere pe beneficiarii reali ai furtului de bani publici și pentru a susține „incriminarea” corupției, dar fără corupți și fără corupători.

Am pus acest punct, pe acest „i” fix despre acest caz, în urmă cu opt ani, în articolul de la care am început analiza acestei decizii.

Azi, după opt ani și după corecta decizie de eliberare, pot confirma și răspunsurile la cele două întrebări adresate în urmă cu opt ani, pe care le-am identificat mai sus. Iată răspunsurile:

DA, nemergând pe firul banilor și incriminând „corupție” fără „corupători”, acțiunile și inacțiunile procurorilor DNA au fost de natură să protejeze REȚEAUA
DA, REȚEAUA a fost doar „ciupită”, iar „ciupiții” au fost și prescriși.

„Ciupiții” prescriși puteau fi orice: fie simpli combinatori, fie „active valoroase”. Oare ale cui?

Și mai pun azi o singură întrebare: cum rămâne cu procurorii care au trimis în judecată prea târziu dosarul, făcându-i scăpați – în acest caz pe Sebastian Vlădescu și pe Ionuț Costea – ale căror acțiuni și inacțiuni au ca rezultat protejarea REȚELEI care sifonează banul public? Și incriminarea corupției, dar fără corupători…

De ce decizia de eliberare a domnului ministru Vlădescu și a domnului președinte Costea este una corectă. Și unde e buba

Alte știri

Monden

Politic