Raftul cu alimente pentru suflet. Despre banalitatea răului și speranța în bine
Urmărește Libertatea in Google Discover
Deși sunt relativ tânăr (36 în doar câteva săptămâni), am avut ocazia să trăiesc mai multe crize, în cei aproape 10 de ani de când fac reportaje prin zone de conflict.
Fie că a fost vorba de Primăvara Arabă, cu vacarmul sutelor de mii de tineri adunați în piețele din Cairo, Beirut sau Taksim, de Siria cea în care orice deplasare cu mașina dintr-o zonă în alta putea fi și ultima, ori de estul Ucrainei cu orașele pustii și magazinele închise săptămâni întregi, toate aceste locuri au ceva în comun specific stării de criză: natura umană, cu tot ce e mai bun și mai rău în ea.
Acum fix șase ani, chiar pe 16 martie, ajungeam în Crimeea, în haosul și criza iscate de invazia rușilor. Nicicând nu am simțit mai tare frica de necunoscut, de ce urma să se întâmple cu mine acolo, în mijlocul unei crize militare, dar și cu noi toți, cu familia și prietenii mei din România și nu numai.
De atunci am dormit cu lada de conserve sub pat și bocancii în picioare în Donbass, în căzi de hoteluri acoperit cu ușa de la baie și pături în geam prin Fâșia Gaza în timpul bombardamentelor armatei israeliene, prin casele fără acoperiș și geamuri ale satelor siriene din prima linie a războiului cu ISIS sau zile întregi pe podeaua unui cort militar irakian, în mijlocul deșertului, cu trei mese pe zi din orez cu ceai și ceai cu orez. Și de fiecare dată când am crezut că nu se poate mai rău, că am ajuns la capătul puterilor fizice și psihice, ceva în jurul meu m-a făcut să merg mai departe și să nu-mi pierd speranța.
Acel ceva mi l-am explicat mie și apropiaților mei printr-o metaforă destul de simplă.
Aproape de fiecare dată când am fost întrebat de ce aleg să merg în zone de război, am răspuns cu un exemplu care cred că e foarte actual evenimentelor din aceste zile. Haosul conflictului, al crizelor de orice fel, e ca un accident de mașină pe care îl observi cu încetinitorul. Căci într-un accident de mașină ai toată paleta de reacții și emoții umane. Cine sunt cei care fug de la „locul faptei” și cine sunt primii care sar în ajutorul victimelor? Unde sunt autoritățile și ce fac ele când totul se destramă în jur? Cine se roagă și cine plânge? Cine închide ochii și cine deschide gura să spună adevărul?
Cred că vom vedea în următoarea perioadă multă răutate, lașitate și o doză generoasă de egoism. De la apropiații noștri și până la cei cărora în aceste zile le-am încredințat siguranța și sănătatea noastră, probabil că oamenii ne vor dezamăgi rând pe rând, aproape până în punctul în care vom fi gata să ne pierdem speranța în semeni.
Însă experiența zonelor de conflict îmi spune că tot în aceste zile vom fi martorii unor gesturi incredibile de altruism din partea unor oameni la care probabil că ne-am gândit prea puțin până astăzi.
Importanța gesturilor mărunte
Fie că va fi vorba de șoferi de TIR care vor străbate drumurile pustii ale României ca să ne aducă de-ale gurii sau de gunoieri prost plătiți și fără măști de protecție care ne vor curăța tomberoanele, ori chiar de vecinii noștri, a căror bătaie la ușă și întrebare dacă avem nevoie de ceva ne vor reda încrederea unii în alții, aceste gesturi mărunte dar importante vor fi tot ceea ce contează la final, când starea de urgență se va încheia.
Din toate războaiele și crizele prin care am trecut am învățat un singur lucru: simplitatea binelui învinge banalitatea răului.
Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de acest bine, antisepticul moral al răului cu care vom simți că ne vom sufoca în următoarele zile și săptămâni.
