În vreme ce măcinăm psihodrame româno-române, lumea - cu toate țările sale - e departe de a stagna. Astăzi, cazul Vietnamului
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am citit cu firesc interes suplimentul The Economist intitulat „The World Ahead 2026”: un excelent instrument de predicții pe termen scurt, la nivel global, conform marilor zone geografice și pornind de la situația cu care s-a încheiat anul trecut. Știu de vreo două decenii că un procent infim de români realmente conectați la viața internațională citesc direct asemenea publicații: acest fapt explică atât lipsa unor produse de înaltă calitate pe piața media internă, cât și insistența provincială asupra unor subiecte româno-române (care ne creează impresia că suntem singuri pe lume).
În sumarul pomenitului supliment am găsit și subcapitolul vietnamez din secțiunea asiatică. Veți vedea că fac și ei, țară comunistă, ceea ce ne străduim să facem și noi, după ce Iohannis, Ciolacu și USL au ieșit din scenă, făcând loc reformistului premier Ilie Bolojan. Mai întâi, merită să amintesc datele istorice elementare cu privire la această țară pe care am avut ocazia să o vizitez, rapid, acum vreo două decenii.
E o țară formată în jurul unor străvechi regate, situate sub hegemonie chineză până la 938 d.Hr. În secolul XIX, teritoriul e colonizat de europeni: Indochina franceză a durat până după Al Doilea Război Mondial (găsiți și azi elite vietnameze francofone). Francezii au pierdut primul război pentru Indochina. Americanii l-au pierdut pe cel de-al doilea (încheiat prin reunificarea țării, în 1976).
Dacă lași la garderobă sentimentele și ideologiile, poți asemăna războiul SUA în Vietnamul sprijinit de China și URSS cu actualul război al Rusiei contra Ucrainei (sprijinită de „Occidentul colectiv”). Rușii vor pierde războiul, așa cum l-au pierdut în Vietnam americanii, iar Ucraina va fi nu doar cea mai performantă armată continentală, ci și un pol de dezvoltare pentru toată Europa de Est.
În Războiul rece, Vietnam a urmat grosso modo ritmul Chinei. Cam odată cu Deng Xiao Ping (prin 1986) s-a produs și acolo o reformă liberală a economiei planificate (așa-zisa economie socialistă de piață).
După 40 de ani, țara (încă sărăcuță când am bătut eu străzile capitalei) a îngroșat grupul tigrilor asiatici, cu o creștere anuală a PIB de 7-8% și o economie care include industria, construcțiile, serviciile (turism și retail), electronice, textile, produse agricole. La o populație de peste 100 de milioane, un PIB de 476 miliarde $ nu e chiar rău. FDI? Da, numai în primele zece luni ale anului trecut, fluxul investițiilor străine directe a depășit 30 de miliarde $.
Bref, cu tot socialismul ei rezidual, transformarea acestei foste colonii subdezvoltate într-o viitoare Coreea de Sud e doar o chestiune de timp. Noul boss al partidului unic - tovarășul To Lam - a declarat prioritatea sectorului privat, a facilitat accesul la terenuri, a galvanizat domeniul Cercetare & Dezvoltare și a prefăcut portul Da Nang într-un hub financiar global. E și un mare adept al dinamismului IMM. Hazliu (dar nu și pentru adversarii globalizării) e că guvernul de la Hanoi face tăieri de personal administrativ, a desființat cinci ministere și a redus unitățile administrative ale țării de la 63 la 34: altfel spus, ține timona economiei naționale în vremuri incerte prin măsuri pe care și noi trebuie să le adoptăm, la București. Ba chiar ne-au luat-o înainte (fiind o democrație, e mai greu să operezi la noi o reformă administrativ-teritorială, care busculează interese locale bine statornicite).
Cred că ne-au luat-o înainte vietnamezii și la investiții în infrastructură (unde au injectat anul trecut 49 de miliarde $). Tarifele lui Trump îi vor plafona exporturile, care reprezintă motorul său economic. Lecția desprinsă e că și o țară medie, prinsă între supraputeri (China, SUA) are spațiu de dezvoltare, dacă guvernul său acționează liberal, sprijinind sectorul privat, investițiile, infrastructura, comerțul internațional, tot așa cum taie birocrația.
Nu există 700 de metode pentru a lăsa în urmă sărăcia și irelevanța strategică. Iar faptul că metoda omului forte - ca în Singapore - se dovedește mai eficientă decât deliberarea specific democratică nu trebuie să discrediteze libertatea (ca garanție a demnității personale) ci doar să ne dovedească faptul că trenul prosperității oprește în aceleași gări.
Din păcate, oferta „suveranistă” fabricată în zona nereformată a sistemului statal românesc seamănă leit cu fundătura economică rusească: nici de o virtuală dictatură luminat-capitalistă nu s-au învrednicit autorii ei, care ne-au îmbiat cu industria calului și operete daco-getice în clei ortodoxist, făgăduind nu doar autoritarism, ci și faliment garantat.
Iată de ce închei considerațiile de la începutului Anului Nou 2026 nu doar doar cu invitația contextuală de a vizita cândva Vietnamul (Ha Long Bay, teatrul de marionete „pe apă”, minunata gastronomie stradală), ci și cu speranța că vom repara statul român, pentru ca potențialul nostru de dezvoltare să fie în fine eliberat (inclusiv prin reforma administrativ-teritorială). Nu ne cere nimeni să inventăm praful de pușcă. E suficient ca pușca să aibă fitilul uscat...
