Dan Drăghia, politolog, despre miturile fondatoare ale suveranismului românesc: „Nicolae Ceaușescu și Călin Georgescu au făcut un cult pentru daci, care funcționau politic într-o realitate teritorială flexibilă”

Suveranism versus globalism

Bătălia ideologică pentru mințile oamenilor se dă între ceea ce numim într-un mod profan suveranism și globalism. Dacă suveranismul reprezintă naționalismul de ieri, globalismul, ca dușman declarat al suveraniștilor, este un termen cu conotații rusești de politică externă, care ar însemna un model de capitalism liberal, impus întregii lumi de către Occident și care ar submina suveranitatea statelor și valorile sociale tradiționale. Regimul de la Kremlin, dar și multe alte regimuri autoritare propun populației o întoarcere la un tip de guvernare suverană și o luptă continuă împotriva efectelor globalismului. În România, partidele care asumă o astfel de ideologie sunt AUR, POT și SOS. 

Totuși, de ce a fost naționalismul în istoria României un curent politic mai degrabă negativ în procesul de democratizare a țării? Pot exista forme de naționalism moderat care să fie preluate de partidele liberale sau social-democrate? Ce particularități are naționalismul românesc? 

Pentru a înțelege mai în detaliu specificul naționalismului românesc, Libertatea a realizat un interviu cu Dan Drăghia, politolog, lector asociat la Universitatea din București. 

„Ce-am observat eu la mișcările naționaliste de azi, care dețin puterea în multe țări, este o raportare mitologică la perioada de glorie politică teritorială a poporului lor: Putin la Stalin, Orban la Ștefan cel Sfânt, Vucic la Ștefan Dușan, până și Trump se raportează la sfârșitul sec. XIX, când America a purtat ultimul război clasic de anexare, în Filipine și Puerto Rico. 

Prin urmare, atât Nicolae Ceaușescu, cât și Călin Georgescu, azi, au făcut un cult pentru daci, care funcționau politic într-o realitate teritorială flexibilă, de unde au rezultat și hărțile acelea cu contur generos ale Daciei românești care circulă pe internet. Iar de aici și până la tunelurile dacice, plăcuțele de la Tărtăria și românii leagăn al tuturor civilizațiilor nu este decât un pas”, explică Drăghia. 

„În logica «suveranistă», dreptul unui român la prețuri mai mici la benzină este mai important decât dreptul la viață al unui ucrainean”

Libertatea: În ultima perioadă se discută tot mai mult despre „suveranism” în contrareacție la „globalism”, iar lumea parcă s-a împărțit în tabere foarte virulente în jurul acestor poziționări politice. Cum ați descrie și încadra dvs. cele două poziționări?

De precizat că „globalismul” e un concept folosit frecvent în mod peiorativ de către analiștii ruși de politică externă, corespondentul acestui cuvânt prost înțeles este internaționalismul, un curent promovat de democrațiile vestice.

Dan Drăghia: În general, comunitățile umane, iar țări precum România reprezintă cele mai importante astfel de comunități, sunt ținute împreună de anumite idei comune. Simplificând, există două categorii generice de valori ideatice care, împreună, dar în combinații diferite, structurează solidaritatea țărilor. 

Primele sunt dogmele exclusiviste, identitare și „suveraniste”, construite în jurul familiei, națiunii și credinței, care te pun la adăpostul comunității tale, dar și pe picior de conflict cu alte comunități diferite. 

Celelalte sunt principiile inclusive şi universaliste, „globaliste” deci, care pleacă de la condiția general-umană, de tipul viață & securitate, libertate, egalitate, diverse alte drepturi etc, indiferent de etnie sau de religie.

Cu alte cuvinte, ca să dăm un exemplu actual, în logica „suveranistă”, dreptul unui român la prețuri mai mici la benzină este mai important decât dreptul la viață al unui ucrainean bombardat de ruși. Așa explică naționaliștii români de ce se opun ajutorului pentru Ucraina, pe care România „globalistă”, a dreptului internațional, este justificată să-l acorde. Argumentând că nu e treaba noastră Ucraina, naționaliștii spun că România trebuie să se concentreze pe prețul benzinei, chiar cu riscul, real, de a deveni vecini și sub amenințarea directă a Rusiei, în cazul în care aceasta cucerește Ucraina.

În opinia mea, fondul identitar al oamenilor este mai puternic decât cel universal, pentru că suntem formați prin învățare, iar aceste valori sunt primele deprinse de individ, acasă în familie și în comunitatea apropiată. De asemenea, este întărit prin designul modernității politice, al cărei principiu de bază este statul național, etnic și religios. Fără o educație civică solidă în școală, acest fond rămâne latent în populație, gata de a fi speculat.

– Asistăm nu numai în România, ci și în multe alte părți ale lumii, la o ascensiune/resurecție a mișcărilor politice naționaliste. Mulți români consideră ideile naționaliste drept idei politice pozitive pentru România. Cum catalogați naționalismul românesc și care ar fi specificul lui?
– Revenirea naționalismului cam peste tot în lume este legată de un context sociopolitic favorabil, speculat abil de actorii statali interesați. Vorbim întâi de acumularea frustrărilor de tot felul ale omului de rând din cauza nedreptăților lumii capitaliste de secol XXI, care au ieșit cu putere la iveală în epoca internetului și a rețelelor sociale. Putem face o paralelă cu democratizarea bruscă, prin introducerea votului cvasiuniversal în preajma Primului Război Mondial, urmată de dispariția forțelor politice tradiționale și izbucnirea naționalistă din perioada interbelică.

Acum avem de-a face cu democratizarea cuvântului în spațiul public, prin rețelele sociale, care a făcut brusc din indivizi frustrați, fără cultură democratică și rău intenționați influenceri mai prizați de mase decât multe instituții respectabile de presă. Nu în ultimul rând, avem, cred, un plan bine pus la punct din partea actorilor internaționali revizioniști, mai ales Rusia lui Putin, de altfel, primul și, de fapt, modelul „suveranist” începând cu anii 2000, căruia i s-a alăturat China lui Xi Jinping după venirea acestuia la putere în 2012.

Naționalismul, fiind o reacție la un pericol extern real sau închipuit, se dezvoltă, de obicei, în opoziție cu evoluții contemporane lui, așa cum a fost comunismul internaționalist în interbelic și cum este azi „globalismul” liberal occidental. Acum 100 de ani era totuși încă naționalismul fragmentat al statelor naționale în proces de construcție, pe când astăzi, într-o lume deja constituită, este un naționalism mai degrabă internaționalist să-i spunem. Oricât ar părea de paradoxal, succesul naționalismului astăzi este legat foarte mult de colaborarea strânsă între diversele mișcări naționaliste de acest tip, rezultând o rețea a politicii identitare globale a cărei amploare încă nu o știm pe deplin.

Naționalismul românesc de azi vine pe același trend global și este generat de aceiași factori. Are însă particularitățile lui și aș spune că în România de azi avem un naționalism mistico-dacic, profund oriental, deci antioccidental, cu rădăcini directe în național-comunismul lui Ceaușescu, atunci când s-au format ideatic majoritatea românilor de azi. Doar o mică parte a nuanțat lucrurile în filtrul civic al școlii.

Naționalismul românesc, de până în secolul al XIX-lea, a fost unul pro vest-european

– Există momente în istoria României în care naționalismul a jucat un rol bun? 
– Prima generație a naționalismului românesc, de până în secolul al XIX-lea, a fost una pro vest-europeană să-i spunem, din cauza opresiunii otomane, rusești și maghiare, astfel că Școala Ardeleană a forjat, iar pașoptiștii au menținut moștenirea antică latină. Odată creat statul român, la 1859-1862, naționalismul nostru a devenit mai specific și ofensiv, cultivând tradiția etnică românească și ortodoxismul, devenind majoritar și deci xenofob față de minorități. De aici violența izbucnirii identitar-rasiale din 1938-1944.

Ulterior, după ocupația sovietică de facto, Ceaușescu, făcând figură de independență în cadrul lagărului comunist, dar fiind repudiat și de Occident, a evitat în construirea mitului național atât moștenirea slavonă medievală, cât și pe cea romană antică. 

În plus, ce-am observat eu la mișcările naționaliste de azi, care dețin puterea în multe țări, este o raportare mitologică la perioada de glorie politică teritorială a poporului lor: Putin la Stalin, Orban la Ștefan cel Sfânt, Vucic la Ștefan Dușan, până și Trump se raportează la sfârșitul sec. XIX, când America a purtat ultimul război clasic de anexare, în Filipine și Puerto Rico. 

Prin urmare, atât Ceaușescu, cât și Georgescu azi au făcut un cult pentru daci, care funcționau politic într-o realitate teritorială flexibilă, de unde au rezultat și hărțile acelea cu contur generos ale Daciei românești care circulă pe internet. Iar de aici și până la tunelurile dacice, plăcuțele de la Tărtăria și românii leagăn al tuturor civilizațiilor nu este decât un pas.

– Care au fost în istoria României cele mai toxice consecințe ale partidelor cu agendă naționalistă?
– Pentru că sunt conflictuale prin natura lor, cu cât sunt mai multe forțe politice naționaliste în poziții de putere, cu atât mai multe consecințe negative sunt pentru o țară și pentru cetățenii ei. 

În primul rând, fără excepție, cred eu, regimurile naționaliste sunt antidemocratice, deci există un pericol permanent pentru cetățeanul de rând să fie reprimat, mergând până la asasinat politic de stat în cazul țărilor totalitare, precum Coreea de Nord sau, tot mai clar, Rusia. În principiu, cu cât o țară este mai „suveranistă”, cu atât este mai dictatorială. România, spre exemplu, în punctul său cel mai „suveranist”, pe timpul lui Ceaușescu, era un stat totalitar ce rivaliza cu Albania sau Coreea de Nord.

Dacă acestea sunt consecințele pentru cetățeanul român obișnuit într-un stat naționalist, vă imaginați care sunt acestea pentru minoritățile etnice. Din perspectivă umană, a drepturilor de bază ale omului, cel mai tragic episod al naționalismului românesc a fost, fără îndoială, Holocaustul evreilor și romilor din România mareșalului Antonescu și a naționalismului legionar.

Mai mult, fiecare român ar trebui să-și pună azi întrebarea cum de România a suferit cele mai grave pierderi teritoriale în 1940,  exact în momentul când țara și Europa erau dominate de naționaliștii de ieri, „suveraniștii” de azi? Prin generalizarea conflictului între națiuni, nu cumva o ascensiune a „suveraniștilor” la putere ar putea avea aceleași consecințe astăzi? Nu doar România are imaginarul măririi teritoriale, ci toți vecinii noștri, începând cu Ungaria Mare. 

Nu este deci întâmplător că Viktor Orban transmite mesaje iredentiste în Transilvania, că liderul ultranaționaliștilor bulgari consideră Dobrogea parte a Bulgariei sau că, recent, unul dintre miniștrii lui Fico în Slovacia a justificat posibila introducere a serviciului militar obligatoriu prin teama de pretențiile lui Orban. Ce șanse sunt ca, dintr-un eventual conflict generalizat, toți să piardă ce vor, numai România să câștige teritorii de la Ucraina, așa cum cer „suveraniștii” români?

– Poate exista și o formă de naționalism românesc bun? Cum s-ar putea manifesta el?
– Nu cred că azi în România există prea mulți cetățeni români care să-și desconsidere țara. Marea majoritate sunt probabil mișcați de simbolurile naționale, se simt mândri de România și o promovează într-un fel sau altul. Dar, din păcate, pe fondul explicat mai sus, a crescut mult numărul celor care își doresc glorificarea națiunii etnice. Iar aceasta nu se poate face decât pe spinarea altor etnii, religii sau organizații, care au deci vocație „globalistă” în raport cu propria națiune și trebuie combătute „suveranist”. Adică mulți români și-au mutat afectivitatea națională dintr-un registru al colaborării într-unul al confruntării.

Cred, prin urmare, că raportarea actuală la națiune, de statu-quo să-i spunem, a majorității românilor și a forțelor politice care îi reprezintă, contestată de „suveraniști”, mai ales de cei mai vehemenți, este cea bună. România este, de bunăvoie, parte a unui sistem supranațional, Uniunea Europeană, care păstrează specificul național prin colaborare deschisă și pașnică, ferindu-ne de excesele tragice menționate la întrebarea anterioară. 

Mai departe, atât România, cât și UE sunt parte din sistemul de drept internațional, gestionat parțial la nivelul ONU, care face același lucru pentru conviețuirea pașnică a națiunilor în lume, chiar dacă mult mai greu. În UE sau la ONU nu ne ia nimeni cu forța limba, religia sau tradițiile, cum se întâmpla în epoca naționalismului agresiv, pe cale, așa cum se vede în Ucraina, de a fi reînviată azi. 

Dar asta nu înseamnă că în UE, toate aceste simboluri naționale nu suferă transformări naturale, așa cum s-a întâmplat oricum de-a lungul istoriei românilor. 

Diferența este că toate aceste transformări se produc într-un cadru principial, bazat pe interesele umane generale menționate la prima întrebare, spre deosebire de cadrul forțat al politicii identitare agresive și nivelatoare. Este, în fapt, diferența dintre abordarea patriotică, ce vede țara din perspectiva individului parte a acesteia, versus abordarea naționalistă, ce vede țara din perspectiva colectivității etnice dominante din acea țară. „Suveranism” individual versus „suveranism” național, cu alte cuvinte.

Diferențele dintre ideile naționaliste și cele patriotice

– Care ar fi diferențele dintre ideile naționaliste și cele patriotice?
– Poate cea mai notabilă diferență între naționalism și patriotism este gradul de supunere pe care îl cere fiecare: la fel ca religia sau familia, naționalismul îți cere loialitate necondiționată față de țară, indiferent de opiniile tale, pe când patriotismul condiționează loialitatea de niște instituții, principii și legi general valabile pentru toți locuitorii țării. Asta îi face pe naționaliști să spună că tabăra lor are dreptate indiferent de orice, pe când patrioții privesc cumva critic țara și-i văd și greșelile. 

De-asta americanii care au luptat pentru independența de Marea Britanie în secolul al XVIII-lea, deși erau în majoritate etnici englezi, s-au numit patrioți. Pentru că au pus echitatea legilor generale mai presus de loialitatea etnică. La fel, primele generații de naționaliști europeni, așa cum au fost cei din Revoluția Franceză ori Partida Națională și pașoptiștii români, au fost mai degrabă patrioți pentru că au luptat pentru edificarea unui sistem politic bazat pe drepturi și libertăți, împotriva unor loialități extreme, ca monarhia și Biserica. Și de-asta „suveraniștii” de azi sunt naționaliști, extremă dreapta: pentru că își propun răsturnarea modernității politice în sensul unor loialități de necontestat, pentru România și ortodoxie, în general sub conducerea unui lider atotputernic, contestând în același timp UE, care este bazată pe niște obiective și valori general umane, nu etnice.

Astfel, când ești patriot, vezi lucrurile printr-o lentilă a responsabilității umane, nu ești orbit de apucăturile mulțimii, motiv pentru care încerci să îmbunătățești rațional o situație, nu să o glorifici, cauți consensul democratic, nu unanimitatea dictatorială. Îți iubești propria națiune și valorile ei fără a le urî pe ale celorlalte națiuni. 

– Cum catalogați naționalismul economic românesc? Poate fi el o componentă a interesului național?
– În concordanță cu „suveranismul” individual, patriotic, menționat mai sus, trebuie să spunem că interesul național este reprezentat de bunăstarea românului obișnuit sub raportul libertăților individuale și al beneficiilor economice. 

Din această perspectivă, statul român trebuie să asigure cea mai bună posibil variantă de gestiune economică a resurselor naturale și umane ale țării, care să îmbine productivitatea organizațională și ocuparea optimă a forței de muncă.

Experiența economică de după 1989 ne-a arătat că statul este un administrator ineficient pentru actorii economici, pe care nu reușește să-i integreze competitiv în piață, generând beneficii mai ales pentru angajații legați de mediul politic, dar cu perspectiva permanentă a falimentului, care ar afecta pe toată lumea. Pe model european, cred deci că naționalismul economic, mai ales pentru industriile strategice, nu este rău în sine, atâta timp cât reușești să găsești o modalitatea fezabilă de a separa cât mai mult politicul de aceste industrii. Lucru, trebuie să recunoaștem, foarte greu de obținut în România, unde zicala „cine-împarte, parte-și face” se aplică foarte egoist și nu există nicio grijă pentru banul public și pentru ceilalți români.

Ca să rezum, statul român trebuie să privatizeze cel puțin companiile care nu reprezintă un domeniu strategic pentru România, mai ales cu parteneri serioși din Europa sau din țări aliate occidentale. Am văzut deja că Guvernul Bolojan s-a opus privatizării E.ON Energie România cu maghiarii de stat de la MVM, care au legături cu Rusia. 

Atâta timp cât funcționează bine și sunt în linie cu orientarea geopolitică prooccidentală a României, nu văd niciun motiv pentru care companii private importante ar trebui naționalizate. Cred, de asemenea, că și o parte din companiile strategice românești aflate încă în proprietatea statului, dar care nu reușesc să fi echilibrat economic managementul numit politic, ar trebui privatizate. 

Oricum, lucrurile se vor așeza în funcție de cum evoluează situația internațională: dacă țările occidentale reușesc să-și păstreze ponderea, atunci presiunea va fi pentru mai puțin naționalism economic. Dacă însă tabăra sino-rusă, unde sistemul capitalist este unul de stat, fără garanții reale de protecție împotriva factorului politic, va deveni mai influentă, atunci și direcția României, „suveranistă” probabil, va merge spre naționalizare sau privatizare, în siajul companiilor chinezești sau legate de acestea.

– Este liberalismul o doctrină politică în esență internaționalistă? Poate liberalismul coabita cu naționalismul?
– Da, în esență liberalismul este o doctrină internaționalistă tocmai pentru că pune accentul pe niște valori general umane, în cazul său, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent de etnia sau de religia sa. 

În liberalism, statul se implică în viața cetățenilor doar pentru a le apăra și extinde aceste drepturi și libertăți, pe principiul arhicunoscut „libertatea mea se oprește acolo unde încalc libertatea celuilalt”.

În același timp însă, cum este cazul României moderne, liberalismul clasic a contribuit la stabilirea unor cadre naționale de organizare umană, statele-națiune, în interiorul cărora s-a și manifestat cu predilecție. Liberalismul a fost, în fapt, cel care a facilitat apariția naționalismului, contestarea sa la adresa monarhiei mutând sursa legitimității conducătorilor unei comunități de la Dumnezeu, prin drept divin, la popor, prin suveranitate națională.

Este o tensiune evidentă între liberalism și naționalism, dar este una naturală, a echilibrului dinamic inerent oricărei construcții politice, în sensul că statul-națiune este creația optimă a modernității politice umane, cu perspective bune de a rămâne așa și în viitor. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că îmbină siguranța emoțională de tip identitar a națiunii etnice cu garanțiile juridice de tip universal ale statului de drept liberal.

Ca să închei, liberalismul „globalist” și „suveranismul” naționalist vor continua să coexiste, însă este bine ca acest lucru să se întâmple într-o formulă echilibrată, care să ofere totuși garanții mai multe individului și să tempereze statul, natural înclinat spre opresiune. 

Bunul-simț și istoria ne arată că doctrinele politice cu vocație totalitară, așa cum sunt religiile politice, precum fascismul naționalist și fratele său de extremă stânga, comunismul internaționalist, ambele bazate de facto pe un stat puternic, nu se opresc într-o poziție de compromis, ci tind să strivească indivizii care nu sunt de acord și li se opun. 

De aceea, orice om pentru care este importantă libertatea ar trebui să susțină forțele politice moderate, care acționează mai mult pentru principii general umane în societate și mai puțin pentru dogme exclusiviste.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.