De ce nu mai pot șoferii să accelereze în Elveția ca în epoca de aur a vitezei: de la autostrăzi libere ca în Germania, la amenzi record

Epoca fără limită de viteză

În 1904, cantoanele elvețiene au convenit asupra primelor limite: 10 km/h în interiorul localităților și 30 km/h în afara acestora.

Aceste măsuri fuseseră recomandate de cluburile auto ACS și TCS pentru a permite șoferilor să mențină controlul vehiculelor. În 1914, limitele au fost majorate la 18 km/h, respectiv 40 km/h.

În 1932, prin noua „Lege federală privind circulația autovehiculelor și a bicicletelor”, guvernul a eliminat cu totul vitezele maxime legale, impunând doar ca șoferii să își adapteze viteza la condițiile de drum.

De altfel, puține mașini (în special cele sport) atingeau 100 km/h în anii ’30, iar la acea viteză zgomotul era asurzitor. Vitezometrele erau obligatorii doar pentru vehiculele capabile să depășească 20 km/h.

Reintroducerea treptată a restricțiilor

Pe măsură ce mașinile au devenit mai rapide, autoritățile au fost nevoite să intervină din nou.

Prima versiune a legii moderne a circulației (1959) a reintrodus o limită de 60 km/h în zonele urbane. În 1983, Consiliul Federal a redus-o la 50 km/h, regulă valabilă și în prezent.

Drumurile rurale au rămas nerestricționate până în ianuarie 1973, când, din motive de siguranță, a fost impusă limita de 100 km/h (devenită permanentă în 1977).

Cum a schimbat ecologia regulile de circulație

Dacă nu ar fi existat Criza Petrolului, Elveția ar fi putut avea și astăzi autostrăzi fără limită de viteză.

Pentru a preveni o penurie, în 1973 viteza pe autostrăzi a fost limitată temporar la 100 km/h. În 1974, limita a fost crescută experimental la 130 km/h, iar în 1977 a devenit permanentă.

În 1985, din cauza îngrijorărilor privind poluarea și distrugerea pădurilor, Consiliul Federal a redus viteza la 80 km/h (pe drumuri rurale) și la 120 km/h (pe autostrăzi).

Deși au fost concepute ca măsuri ecologice temporare, iar ulterior corelația dintre viteză și moartea pădurilor a devenit mai puțin alarmantă pentru public, noile limite au rămas în vigoare.

Referendumul din 1989

Nemulțumit de limitări, jurnalistul auto Bernhard Böhi a lansat o inițiativă populară pentru reinstaurarea vitezelor de 130 km/h (autostrăzi) și 100 km/h (drumuri rurale), reușind să strângă 263.000 de semnături într-un timp record.

Deși inițiativa a fost susținută de Partidul Auto (sub sloganul „Doar un popor mobil este un popor liber”), Consiliul Federal a venit cu argumente pragmatice:

• Siguranță sporită (numărul accidentelor scăzuse);
• O economie anuală de aproximativ 60 de milioane de litri de benzină;
• Pierdere de timp neglijabilă (o călătorie Zurich-Berna la 120 km/h dura cu doar 4,5 minute mai mult decât la 130 km/h).

Pe 26 noiembrie 1989, 62% dintre alegători au respins inițiativa, deși o majoritate din Elveția francofonă votase în favoarea limitelor mai mari.

Acesta a rămas singurul referendum național pe tema limitelor de viteză, după care Consiliul Federal a permanentizat pragurile de 120/80 km/h.

Situația legislativă și presiunile actuale

În Elveția, Parlamentul nu are putere de decizie asupra limitelor de viteză; aceasta este prerogativa exclusivă a Consiliului Federal.

Singura referire din lege la viteza de deplasare (Articolul 90) stipulează pedepse de până la patru ani de închisoare pentru depășirea extremă a limitelor.

Dezbaterile nu s-au oprit, însă tendința actuală este spre reducerea vitezei. Organizațiile de mediu (precum Asociația Elvețiană pentru Transport și Mediu) solicită frecvent scăderea limitei pe autostrăzi la 100 km/h pentru reducerea emisiilor de CO₂ și economisirea energiei.

De asemenea, în interiorul orașelor, ca măsură împotriva poluării fonice, se extind rapid zonele de 30 km/h (apărute pentru prima dată în 1989) și spațiile cu destinație mixtă, unde viteza este limitată la 20 km/h (introduse în 2001).

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE