De la Columna lui Traian la conflictele moderne. Ce ne învață arta românească despre războaie: „Istoria ne arată că pacea nu este o stare naturală”

Într-un interviu Libertatea, Dragoș Vărșăndan, autorul expoziției, vorbește despre cum a fost redat războiul în arta românească, de la eroismul și mitologia națională până la trauma conflictelor și propaganda comunistă, dar și de ce pacea a rămas o temă mai greu de reprezentat.

Eseu vizual „despre ciudata și cumplita necontenire a ființei umane”

„Relația mea cu arta s-a construit treptat, prin apropierea de jurnalismul și proiectele culturale și, apoi, prin lucrul direct cu artiști, colecții și expoziții, mai ales în ultimii cinci ani”, spune Vărșăndan, jurnalist, editor cultural, fondator al platformei PropagArta și director de marketing al Artmark Holding. 

În ultimii cinci ani s-a dedicat comunicării culturale, a editat albumul „300 de artiști din România 1990–2020” și a contribuit la dezvoltarea unor proiecte expoziționale dedicate artei și patrimoniului cultural românesc. „În timp, arta a încetat să mai fie pentru mine doar un domeniu de interes și a devenit un mod de a înțelege istoria și societatea. 

Mă interesează mai ales felul în care imaginile păstrează memoria unei epoci și, uneori, spun despre ea lucruri pe care documentul istoric nu le poate spune”, după cum precizează pentru Libertatea.

Expoziția „Război și pace”, așa cum apare notat în descrierea oficială, „este un eseu vizual despre ciudata și cumplita necontenire a ființei umane, despre felul în care violența a fost, timp de secole, învestită cu sens, glorie și necesitate, iar pacea, proslăvită ideologic, a rămas consemnată de istorie ca o ipostază episodică a unei imponderabile fragilități. Aluzia la romanul lui Tolstoi este pretextul, dar și expresia nemijlocită a celor două stări primordiale, care se regăsesc ilustrate generos în istoria artei noastre familiare – de la Columna lui Traian sau reprezentările romantice ale legendarelor bătălii naționale până la ororile Marelui Război și la lupta de clasă a propagandei comuniste.”

„Arta este o necesitate publică”

Libertatea: Cum vedeți rolul artei în societatea românească, mai ales în contextul instabil pe care îl traversăm astăzi? Credeți că arta este o necesitate la nivel de stat și ar trebui tratată ca atare, sau este, în continuare, privită ca un domeniu secundar?
Dragoș Vărșăndan: Cred că arta este o necesitate publică, iar accesul la ea ar trebui garantat prin lege, la fel ca accesul la educație; de altfel, eu le văd pe cele două inseparabile. Avem nevoie de artă și de cultură, în general, pentru a ne forma spiritul critic, filtrul prin care privim și înțelegem realitatea. Mai mult, cred că expoziția „Război și Pace” ne arată că arta este și memoria vie a unei societăți. Statul ar trebui să trateze cultura nu ca pe un moft sau un domeniu secundar, ci ca pe o investiție esențială în educație, la fel de necesară precum sănătatea sau infrastructura.

– Cum a apărut ideea expoziției „Război și pace”? Și cum ați ajuns la acest nume, cu trimiterea evidentă la Tolstoi? Cu ce intenție ați coordonat această expoziție și care este, în esență, ideea din spatele ei?
– În ultimii ani, războiul a redevenit o prezență constantă în viețile noastre. Îl vedem zilnic la știri, pe ecranele telefoanelor, în imaginile care vin din Ucraina sau din Orientul Mijlociu, îl regăsim în discursul politic, în discuțiile despre înarmare, despre securitate sau chiar despre amenințarea nucleară. Iar pentru noi există și sentimentul foarte concret că războiul s-a apropiat din nou geografic de România, după câteva decenii în care ajunsesem să credem că pacea în Europa este o stare firească și definitiv câștigată. Ideea expoziției s-a născut în primul rând din această prezență, pe care o resimțim cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare. Apoi, am vrut să privim înapoi și să vedem cum ne-am raportat, de-a lungul timpului, la război, cum l-am glorificat, cum l-am justificat, cum i-am reprezentat ororile și, mai ales, cât de fragilă și de prețioasă a fost întotdeauna pacea. În acest sens, „Război și Pace” este o expoziție despre trecut, dar făcută dintr-o neliniște foarte prezentă. Titlul trimite deliberat la Tolstoi și la romanul său cu același nume, în care autorul se întreabă aproape obsesiv de ce avem nevoie de război, ce îi determină pe oameni să distrugă orașe și să își ucidă semenii. Expoziția pornește de la aceeași întrebare și urmărește felul în care arta a legitimat sau a denunțat violența de-a lungul timpului. 

– Ce opere vor putea vedea vizitatorii în cadrul expoziției și, privite în ansamblu, din perspectiva dumneavoastră, ce reflectă ele despre istoria poporului român și despre felul în care am trecut prin război și pace?
– Expoziția de la Art Safari New Museum reunește peste 200 de lucrări din colecțiile mai multor instituții partenere, între care Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă a României și Biblioteca Academiei Române, alături de alte muzee și colecții private. Reperele merg de la reprezentări ale Columnei lui Traian și pictura istorică a secolului al XIX-lea la arta și fotografia celor două războaie mondiale, la propaganda comunistă și reflecțiile contemporane asupra conflictului. 

Privite împreună, lucrările arată nu doar prin câte războaie am trecut, ci și cum ni le-am reprezentat: când le-am transformat în epopee națională, când am început să vedem trauma din spatele eroismului și cum, mai târziu, până și ideea de pace a putut fi confiscată ideologic.

„Pacea nu poate fi redusă la simpla absență a războiului”

– Expoziția pleacă de la Columna lui Traian. Ce simbolistică are acest monument pentru poporul român și cum credeți că a influențat, într-un fel sau altul, parcursul nostru până în prezent?
– Columna lui Traian este punctul de plecare tocmai pentru că se află la intersecția dintre război și pace, dintre propagandă și identitate. Este un document vizual extraordinar al cuceririi Daciei, dar nu este un reportaj neutru: este propagandă imperială monumentalizată, o demonstrație a puterii Romei. În același timp, acel război a devenit unul dintre marile noastre mituri fondatoare. De aproape două milenii, Columna participă la felul în care ne imaginăm originile acestui popor. De aceea mi s-a părut important ca expoziția să înceapă cu „războiul din care ne-am născut”: prima mare imagine în care violența devine, pentru istoria noastră, instrument de legitimare, memorie și identitate.

– Chiar dacă nu își propune să fie moralizatoare, poate fi expoziția și un fel de semnal de alarmă în fața unui viitor incert? Sau, poate, o balanță care pare să cadă din nou mai mult în direcția războiului decât în cea a păcii?
– Inevitabil, expoziția se citește astăzi altfel decât s-ar fi citit în urmă cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Nu mi-am propus însă să construiesc o expoziție moralizatoare sau alarmistă. Mai degrabă, ea oferă o perspectivă reflexivă: arată cât de vechi sunt mecanismele prin care războiul este legitimat și cât de episodică a fost prezența păcii în istoria artei românești. Dacă funcționează și ca semnal de alarmă, o face prin forța comparației dintre trecut și prezent, nu printr-un verdict curatorial. 

– Dacă, odată cu această expoziție, înțelegem mai clar că războiul a fost o constantă a istoriei noastre, prezent într-o formă sau alta în viețile oamenilor de-a lungul secolelor, ne poate duce acest lucru cu gândul la un viitor previzibil? Un viitor în care poate vom vorbi mai mult despre reziliență și despre capacitatea de a supraviețui conflictului decât despre ideea de pace, care pare tot mai greu de realizat?
– Istoria ne arată că pacea nu este o stare naturală și definitiv câștigată. Este o construcție fragilă, pe care fiecare generație trebuie să o refacă. Nu cred însă că de aici trebuie să deducem fatalist că viitorul aparține războiului și că singura noastră virtute va fi reziliența. Tocmai memoria conflictelor ne poate face să înțelegem mai bine valoarea păcii. 

Epilogul expoziției pleacă de la ideea că lumea contemporană nu a eliminat războiul, ci l-a transformat: geopolitic, informațional, tehnologic. Dar pacea nu poate fi redusă la simpla absență a războiului. Ea cere memorie, empatie și curaj, adică un efort continuu de a nu repeta greșelile trecutului, de a nu recurge la violență, ca soluție naturală a oricărui conflict politic.

„Violența revine mereu în atenția noastră, este o constantă”

– De ce credeți că războiul și ororile sale ocupă un loc atât de important în arta de-a lungul timpului? Operele care au rămas sunt, în primul rând, o formă de documentare a epocii și o radiografie a tragediilor sau au existat, în egală măsură, și o glorificare a războiului și a spiritului belicos? Unde credeți că înclină balanța?
– Balanța se schimbă radical de la o epocă la alta. În secolul al XIX-lea, pictorii construiesc în mare măsură o mitologie a destinului național: războiul este un poem vizual despre eroi, sacrificiu și întemeiere, iar violența reală este adesea estompată. Primul Război Mondial rupe acest tipar. Artiștii care cunosc tranșeele nu mai pictează triumful, ci tristețea, trauma și inutilitatea morții, iar fotografia introduce brutalitatea unei realități mult mai greu de idealizat. Așadar, arta a fost și instrument de glorificare, și document și o expresie a spiritului critic. Tocmai această schimbare de perspectivă reprezintă unul dintre firele importante ale expoziției.

– În același timp, de ce credeți că pictorii și artiștii de atunci au ales să reprezinte atât de mult scene de război și atât de puțin, așa cum ați declarat recent, „experiența civililor, a femeilor sau a celor aflați de partea «greșită» a istoriei”? Spun aceste alegeri ceva despre noi, ca români, și despre felul în care ne-am construit memoria istorică?
– Da, aceste absențe spun foarte mult despre felul în care ne-am construit memoria istorică, dar nu cred că această trăsătură este exclusiv românească. Multă vreme, istoria oficială și arta comandată de putere au privilegiat conducătorii, victoriile și marile bătălii. 

Civilul, femeia, învinsul sau cei aflați de partea „greșită” a istoriei nu serveau la fel de bine unei narațiuni eroice. În cazul nostru, pictura istorică a secolului al XIX-lea a avut și misiunea de a construi o mitologie vizuală pentru o națiune tânără. De aceea vedem atât de mult eroism și atât de puțină suferință cotidiană. Pe de altă parte, această absență, privită acum istoric, nu mai este un gol neutru: ne arată de fapt cine avea dreptul să intre în imagine și, implicit, în memoria colectivă, și cine nu.

– Dacă ne uităm la istorie, pacea pare să fi fost mereu fragilă și episodică. Este și această expoziție o pledoarie pentru pace sau mai degrabă o încercare de a ne face conștienți de vulnerabilitatea ei?
– Aș spune că este în primul rând o încercare de a ne face conștienți de fragilitatea păcii. Expoziția „Război și pace” nu propune o morală simplă și nici nu pretinde că arta poate opri războaiele. Dar istoria pe care o pune în fața vizitatorului este elocventă: violența revine mereu în atenția noastră, este o constantă, în timp ce pacea trebuie construită și apărată. Dacă există o pledoarie, ea este pentru înțelegerea valorii păcii tocmai prin memoria prețului plătit atunci când ea dispare.

„Regimul comunist a confiscat promisiunea păcii”

– Și, dacă tot vorbim despre pace, cum s-a reflectat ea în operele artiștilor din trecut? Cum arată pacea în artă, în comparație cu felul în care este reprezentat războiul?
– Pacea este mai greu de reprezentat artistic decât războiul. Războiul oferă acțiune, conflict, adversari, eroi și o miză vizibilă, toate ingredientele unei imagini puternice. Pacea este adesea definită prin ceea ce lipsește: nu sunt arme, nu este confruntare, nu este moarte. Tocmai de aceea a fost atât de ușor de umplut cu simboluri și confiscată ideologic. În arta oficială comunistă, de pildă, pacea devine afiș, slogan, paradă, porumbei, copii, conducători providențiali și mulțimi fericite. În realitate, pacea autentică este un concept mult mai subtil: ține de siguranța vieții de zi cu zi, de libertate și posibilitatea de a construi.

– Perioada comunistă este și ea integrată în expoziție și știm că a fost o perioadă de cenzură și opresiune. Cum s-au raportat artiștii de atunci la ideea de război și pace în acest context? Cum se reflectă cele două teme în operele lor?
– Perioada comunistă este importantă tocmai pentru paradoxul ei. După două războaie mondiale, pacea devenise una dintre marile promisiuni ale secolului XX, iar regimul comunist a confiscat această promisiune și a transformat-o în instrument de legitimare. Arta oficială abundă în iconografia păcii, în retorica antifascistă, reconstrucție și imaginea unei societăți unite. În spatele acestei reprezentări se desfășura însă un alt război: cel al statului împotriva propriei societăți, prin epurarea elitelor, represiunea opozanților și supravegherea generalizată. În timpul lui Ceaușescu, contradicția devine aproape grotescă: pacea este proclamată triumfal, în timp ce libertatea este restrânsă sistematic.

– În prezent, imaginile din războaie sunt la ordinea zilei. Suntem constant la un click distanță de ororile prin care trec oameni din diferite părți ale lumii, iar frecvența lor poate ajunge să ne desensibilizeze. Din punct de vedere artistic, cum se reflectă această realitate astăzi? Și cum credeți că ne-am schimbat, în ultimii ani, felul în care ne raportăm la război și la conflict?
– Cred că trăim, din nou, un paradox. Niciodată nu am avut acces atât de rapid la imaginile războiului și, tocmai de aceea, există riscul ca repetarea lor să producă obișnuință și desensibilizare. În același timp, imaginea a devenit ea însăși parte a conflictului: nu mai este doar mărturie, ci poate fi propagandă, armă informațională, conținut manipulat sau produs de algoritmi și inteligență artificială. Arta contemporană are, cred, și rolul de a încetini această avalanșă de imagini, de a ne scoate din fluxul cotidian și de a ne reda capacitatea de a privi critic și de a trecere realitatea prin filtrul rațiunii și al istoriei.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro