INTERVIU. Povestea mămăligii, scrisă de un istoric britanic, care vine din anii ’90 în România: „Aici i se spune «mămăliguţă». E o relaţie afectivă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Mămăliga funcţionează ca un indiciu al identităţii etnice, al statutului social şi al moravurilor din cultura românească de mai bine de un secol şi jumătate”, afirmă istoricul britanic Alex Drace-Francis, în volumul „Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat naţional”. Autorul vorbeşte într-un interviu pentru Libertatea despre descoperirile sale pe tărâmul porumbului românesc.
Cuprins:
- „Astăzi, noi ne credem stăpâni pe natură”
- Despre mămăligari și „performativity”
- Ce înseamnă „Joacă dans pe mămăligă, că-i ajunge cât câştigă”
- De ce e porumbul specific sărăciei
- „Cărţile de bucate reprezintă nu realitatea, ci idealul”
- Observaţia unui istoric străin în România: criza „demografică” a animalelor
„Toate altele să laşi/ Şi să priveşti din ostaşi/ Numai oieri şi plugari/ Ţigani şi mămăligari/ Încât a să numi oaste/ Foarte este cu năpaste”. Aceasta e prima menţiune a termenului de „mămăligar” din folclorul românesc. Se referă la trupele slab antrenate care participau la războiul ruso-turc. Era începutul anilor 1770, iar Ţara Românească şi Moldova (cu tot cu Basarabia) urmau să treacă din nou sub suzeranitate turcească.
Un secol mai târziu, porumbul şi mămăliga ajunseseră o banalitate licenţioasă în folclorul românesc. O demonstrează Povestea poveştilor, citită de Ion Creangă, la o întâlnire a societăţii literare Junimea de la Iaşi, în 1876. Povestea îl are în centru pe ţăranul Ion, pe care Sfântul Petru îl pedepseşte, pentru neobrăzarea lui, astfel încât câmpul său de porumb nu mai rodeşte ştiuleţi.
Cele două exemple sunt extrase din volumul „Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat naţional”, publicat anul acesta de istoricul Alex Drace-Francis la Editura Humanitas. „Povestea (poveştilor, n.r.) ilustrează tema marginalităţii porumbului, a situării sale la graniţa dintre acceptabil şi inacceptabil, dintre dezirabil şi nemenţionabil, dintre profan şi sacru”, scrie acesta în carte.
Alex-Drace Francis s-a născut în Marea Britanie şi este profesor de istorie culturală a Europei moderne la Universitatea din Amsterdam. Cu România are însă o relaţie aparte. A venit pentru prima dată în ţară în vara anului 1990, iar apoi s-a întors periodic. A scris despre istoria culturală şi socială a României în perioada modernă, despre naţionalism şi despre dezvoltarea identităţii naţionale în Principatele Române. Îndrumător i-a fost Dennis Deletant, unul dintre cei mai decoraţi istorici străini în România. „Singurul, dar cel mai bun specialist în ţările din Europa de Est”, îl caracterizează Alex Drace-Francis, pentru a sublinia faptul că titulatura „specialist de ţară” este pe cale de dispariţie.
Alex Drace-Francis spune că e mai interesat de istoriile mici şi mijlocii ale ţării noastre decât de poveştile marilor conducători. „Mă interesează subiecte care nu sunt istoria politică – se scrie foarte multă istorie politică în România, cu good guys şi bad guys, comunism, fascism şi alte ideologii. Pe mine mă interesează trendurile sociale, cum este viaţa materială, legată şi de cultură, şi de economie, şi de statut social”, explică istoricul.
Aşa a ajuns să scrie o carte cât un compendiu despre un subiect care, dacă unora le stârneşte ruşinea, altora le stimulează mândria. Alex Drace-Francis a scris despre istoria socială, culinară şi culturală a mămăligii şi a porumbului pe teritoriul românesc. Nu chiar din vremea dacilor, ci din secolul XVI, de când planta a ajuns să fie cultivată în Europa. Autorul a vorbit despre cercetarea şi descoperirile sale fără să divulge însă prea multe detalii pentru viitorii lui cititori. Interviul a avut loc în limba română.
„Astăzi, noi ne credem stăpâni pe natură”
Libertatea: „Povestea României este o poveste despre independenţa politică, dar şi despre dependenţa economică, în care porumbul a jucat un rol central”, scrieţi în carte. Vă rog să explicaţi!
Alex Drace-Francis: E o propoziţie îndrăzneaţă, e adevărat. Încerc să „stick my neck out” (să îmi asum un risc, n.r.), să avansez ceva care s-ar putea să fie extravagant. Folosesc uneori termenul „mămăligocentric”. E un fel de a avansa ipoteze: privind rolul jucat de o plantă anume şi de cultivarea ei sau privind relaţiile sociale care se ţes în jurul acestei plante.
Ştiţi, astăzi, noi ne credem stăpâni pe natură: mergem la supermarket, cumpărăm, însă nu acordăm foarte multă atenţie asupra originii unui produs. Într-un fel, societatea modernă face tot posibilul să ascundă aceste informaţii, să ne pună o barieră. Dar orice act de schimb ne implică într-o reţea socială, economică şi istorică. Şi e provocator să ne gândim dacă nu noi, ci produsul pe care-l consumăm este, de fapt, personajul principal. Istoricul francez Fernand Braudel a zis despre porumb că este un personaj. Ştiţi, istoricul mediocru descrie ceea ce vede, însă un istoric bun trebuie să vadă ce poate fi descris. Eu am încercat să fac lucrul ăsta, să văd ce poate fi descris într-un fel nou şi să emit ipoteze noi, să fiu mai îndrăzneţ, să speculez.
- Şi credeţi că mămăliga e un personaj românesc?
- Unii neagă că mămăliga e naţională, pentru că se mănâncă şi în Italia, şi în Africa. Alţii cred că e unică şi că e un simbol naţional. Până la urmă, naţionalitatea e un lucru simbolic. Chiar dacă italianul mănâncă polenta, ea are alt loc simbolic în cultura lui. Nu e atât de important, pentru că sunt alte tipare acolo. Felul în care oamenii se raportează la mămăligă sau felul în care s-a făcut e într-un loc anume nu e identic cu alte locuri.
Cineva a făcut o observaţie foarte bună: în România, nu i se spune mămăligă, ci mămăliguţă. Asta arată că românul are o atitudine sentimentală, intimă. Mămăliguţă nu înseamnă mămăligă mică, ci mămăligă dragă. E o relaţie afectivă. La fel cum se spune „sărmăluţe” sau „mititei”. Locul mămăligii în repertoriul naţional românesc, atât alimentar, cât şi simbolic, însă unic. Sigur, el se manifestă diferit nu doar în funcţie de regiune şi de perioadă istorică, ci şi în funcţie de persoană. Câte bordeie, atâtea obiceie, cum se spune. Dar pe mine mă interesează toate aceste particularităţi: şi ce face Ion, şi ce face Vasile. Aristotel zice că poetul se ocupă cu generalităţile, iar istoricul cu particularităţile.
- Păi, şi ce vrea să spună autorul în „Istoria mămăligii”?
- Este o carte de colecţionare, de interpretare şi de analiză. Titlul, în engleză, a fost „The making of mămăligă”, care înseamnă şi prepararea felului de mâncare, dar şi cum s-a preparat o conjunctură social-politică. Am vrut să indic cum s-a creat o conjunctură internaţională, imperială, cum s-a format statul naţional, care sunt legăturile astfel încât, de la un preparat simplu, să ajungem la o situaţie complicată din punct de vedere politic.
Despre mămăligari și „performativity”
- Ce rol are stilul de viaţă al românului care mănâncă mămăligă în transformarea, modernizarea lui?
- Dacă ne gândim la mişcările politice de emancipare naţională, acestea se studiază cu ajutorul unor documente scrise precum manifestele politice, literatura naţională sau muzica – mă rog, cultura înaltă. În plan material, s-a scris destul de mult despre haine. De pildă, trecerea de la haine orientale la haine occidentale. Există un proces de europenizare şi de modernizare pe care îl putem vedea mai bine prin haine sau prin comportament decât prin texte scrise sau prin politica oficială. Se poate spune aproximativ acelaşi lucru despre alimentaţie.
Din punct de vedere fiziologic, mâncăm ca să supravieţuim, asta e natura noastră. Dar există şi o dimensiune culturală: din motive religioase sau etice, s-ar putea să nu mănânc porc sau să nu beau alcool, să fiu vegan sau să consum doar carne. În plus, o altă componentă o reprezintă relaţiile colective: mâncăm din aceeaşi farfurie sau din farfurii separate, folosim furculiţe sau mâncăm cu mâna, bem din acelaşi recipient sau fiecare dintr-un pahar. Şi prin acest filtru material se pot explica relaţiile sociale.
- Un produs cultural în aceeaşi măsură în care e un produs culinar. De ce credeţi că se supără românii când li se spune mămăligari?
- Depinde cine-o spune. În general, mămăliga a fost percepută drept un preparat de statut inferior. Cine mănâncă mămăligă apare drept ţăran, sărac. E vorba de o alimentaţie de bază şi nimeni nu-i acordă vreun statut superior în societate.
- E vorba de ruşine?
- Puţin. Dar depinde şi cum e structurată societatea. De pildă, eu locuiesc în Olanda. Olandezilor le place să se laude că sunt oameni cumpătaţi, că nu sunt oameni de lux şi că pot să mănânce doar un sandwich la masă, chiar dacă fac parte din înalta societate. E un fel de a comunica faptul că, deşi sunt oameni bogaţi, sunt moderaţi, nu se răsfaţă.
- Şi credeţi că un român din înalta societate are acelaşi obicei alimentar cu unul „mămăligar”?
- Am citat un exemplu în introducerea cărţii – în filmul lui Cristian Mungiu, există un personaj care se laudă că, atunci când era mic, se hrănea cu mămăligă. Apoi, însă, a putut să studieze şi să devină medic. Dar se lăuda, totuşi, cu originile modeste.
- Deci provocarea e să laşi în urmă farfuria cu mămăligă?
Da. Îmi spunea cineva că tatăl ei a venit de la ţară la oraş în anii ’60. El se ferea să mănânce mămăligă, ca să se dezică de originile lui. Deja mânca orez, cartofi... Trecuse un prag social, era orăşean de-acum. Prin acţiunile noastre, noi comunicăm identităţi, le performăm. În engleză, acest concept se cheamă „performativity”. Dacă vreau să fiu un bărbat important, trebuie să mă comport ca un alpha male (bărbat alfa, n.r.). Performez identitatea mea, nu doar o comunic. Astfel se întâmplă şi cu ceea ce mâncăm; e o performare a identităţii noastre.
Ce înseamnă „Joacă dans pe mămăligă, că-i ajunge cât câştigă”
- Cum vă explicaţi bogăţia expresiilor care conţin cuvântul „mămăligă” din folclorul nostru?
- În literatura cultă, mămăliga este mai puţin prezentă. Dar în cultura populară este omniprezentă. Până la urmă, omul foloseşte ce este în jurul lui ca să caracterizeze conjuncturile în care se află sau comportamentele pe care le evaluează din punct de vedere social. Or, noi vorbim de o societate cvasianalfabetă, până la 1900 şi chiar şi în secolul XX, până la război, cel puţin. Dar acolo se reflectă nişte moravuri, nişte atitudini. Iar expresiile sunt, practic, un sondaj informal al acestor atitudini. Şi se vede că mămăliga este un termen de comparaţie constant.
- Spuneţi-mi o expresie pe care aţi remarcat-o în mod special!
- Vă dau una care nu e în carte şi pe care am preluat-o de la Anton Pann. El spune despre un om bogat, dar nesimţit că „joacă dans pe mămăligă, că-i ajunge cât câştigă”. Adică un om care-şi bate joc de sărăcime, jucând acest dans pe mămăligă.
- În deschiderea volumului, există vorba „nu călca pe mămăligă, că te-a bate la pântece”...
- Are un înţeles similar, dar văzut de jos. Cel care spune această vorbă este de partea mămăligii. Adică, dacă mă superi, dacă mă tratezi prost, am să mă răzbun.
De ce e porumbul specific sărăciei
- Dumneavoastră aţi studiat, printre altele, şi discursul naţionalist în România. De ce credeţi că acest discurs nu a împrumutat, drept valori tradiţionale, şi mămăliga?
- Şi în alte culturi, porumbul a fost văzut drept un lucru profan, specific sărăciei, clasei de jos. Nu prea te poţi mândri cu astfel de lucruri. Pâinea făcută din grâu are conotaţii religioase, de exemplu. Porumbul – nu. Porumbul nu se dospeşte, nu reacţionează cu drojdia pentru că nu are gluten – ca paranteză, acum e la modă tocmai din acest motiv. Dar în trecut a fost perceput ca un grâu mai prost. În plus, e galben, în timp ce făina are culoarea albă a purităţii. E vorba de simboluri.
- Şi cum e la alţii?
- În carte, argumentez că mămăliga este mult mai puţin prezentă decât ne-am aştepta. Francezii se promovează cu haute cuisine sau cu vinul şi brânza lor, ca mărci ale identităţii franţuzeşti. După câte am găsit, mămăliga apare mult mai rar sau ocazional. M-am uitat în literatură, în artă, chiar şi în heraldică. Porumbul nu figurează!
În SUA e un lucru interesant: în momentul independenţei, au fost nişte iniţiative de a promova porumbul ca specific american şi ca o formă de deosebire între nou-înfiinţatele State Unite ale Americii, pe de o parte, şi Marea Britanie şi Europa, de cealaltă parte, percepute drept ţări ale greului. „Noi suntem oamenii porumbului”, spuneau americanii la aceea vreme. Au fost mai multe propuneri, la sfârşitul secolului XVIII, ca porumbul să fie o plantă naţională. Mai este şi astăzi un grup de elită la Harvard University, care se numeşte Hasty Pudding Club. Şi se serveşte, în mod simbolic, un soi de mămăligă.
„Cărţile de bucate reprezintă nu realitatea, ci idealul”
- Este porumbul condamnat să rămână într-o periferie culinară?
- Rămâne o mâncare de bază a populaţiei, lumea o prepară. Dar, dacă vă uitaţi la cărţile de bucătărie, nu prea găseşti reţete interesante de mămăligă. Cărţile de bucătărie sunt mai complicate decât am crede. Noi le considerăm literatură banală, însă, dacă vrei să înţelegi cultura culinară a unei epoci, deschizi cartea să vezi dacă oamenii mâncau sau nu sarmale, de pildă. Cărţile de bucătărie sunt scrise la persoana a II-a şi sunt, de fapt, o proiecţie a unui ideal. Ce ar trebui să preparaţi. Uneori, fac parte dintr-un program social, adresat celor ce gătesc. Practic, ele transmit tot un soi de ideologie.
Ca să fii un bun român sau un bun european, ca să poţi aparţine unei clase sociale, poţi lua reţeta şi din cartea de bucate. Ca să ajungi mai sus, să fii mai elegant. Cărţile de bucate reprezintă nu realitatea, ci idealul, proiecţia socială.
E interesant că întâlnim foarte rar mămăliga în cărţile de bucate istorice româneşti. Sau are un rol minor. Şi, până la urmă, toată lumea ştie să pregătească mămăligă, nici nu e complicat. Am găsit reţete de mămăligă cu nuci. Ţi se spune cum să pui nuci peste mămăligă, dar nu spune cum să pregăteşti mămăliga. Mămăliga cu nuci deja e un indiciu al statutului. Astăzi, există un restaurant pe Calea Victoriei unde au mămăligă cu jeleu de vin. Ceva mai finuţ…
Observaţia unui istoric străin în România: criza „demografică” a animalelor
- Aţi ajuns în România prima dată în anii ’90, în Botoşani. Cum se vedea această zonă din perspectiva unui student britanic?
- Era o lume altfel, dar într-o rapidă schimbare. Din ’95-’96, deja începea să plece lumea. Criza demografică generată de acest val de plecări este binecunoscută în România. Dar eu am observat un alt lucru: există şi o criză demografică a animalelor. Câte animale au fost într-un sat acum 30 de ani! Era extraordinară o gospodărie, cu porci, găini, vaci... E o schimbare drastică acum. Eu am apucat să văd toate treburile gospodăreşti făcute tradiţional, de mână: tăierea porcului, prăşitul, alesul cartofilor... Era, într-adevăr, o lume abrutizată, dar eu eram curios, voiam să văd cum e viaţa acolo. Erau incidente violente, cruzimea e destul de comună. Aproape că am blocat unele lucruri în memoria mea. Erau şi idilice, dar şi brutale.
- De ce aţi vrut să veniţi aici?
- Eu am devenit adult sub Margaret Thatcher şi aveam o părere negativă despre ea şi despre ţara noastră. Voiam să plec, să văd alte lumi. Eram idealist. Nu ştiu dacă am reuşit să facem mare lucru, dar era interesant să încercăm. În România ajungeam, în anii ’90, o mulţime de ajutoare. Cred însă că societatea nu era pregătită atunci să le asimileze. Noi ziceam „Black bags across Europe” (sacoşe negre de-a lungul Europei, n.r.). Toate hainele second-hand se puneau în pungi negre şi erau transportate până în celălalt capăt al Europei, fără să se gândească prea multă lume în mâinile cui ajungeau. Eram foarte naivi pentru a înţelege societatea.
Printre români, era o mare lipsă de încredere, iar dorinţa de a pleca era în sufletele tuturor. Îmi amintesc că am trimis un medic să facă un training în Anglia, iar el, când a ajuns acolo, a cerut azil! Or, noi îl trimisesem ca să înveţe şi să pună în practică în România ce-a învăţat. Până la urmă l-am înţeles, dar atunci ne-am supărat.
Dicu001 23.07.2023, 21:33
I se spune "mămăliguță" deoarece există o grămadă de "oameni de bine culți în cap" care folosesc diminutive pentru orice și în orice situație! Leul devine "leuț", banul "bănuț", am auzit o imbecilă de casieriță întrebând un client "plătiți cu cărduțul?" De aia i se spune "mămăliguță"!
Avocado52 23.07.2023, 22:44
Asta denotă că ei cred că sunt în centrul atenției și nu ar da doi bani pe altceva din jurul lor decât pentru ce vor ei să "plătească" mai mult, dacă mă înțelegi. Asta e părerea mea cel puțin. Cu ce folos mușcau strămoșii din cuvinte dacă ăștia acum au "țâfne, aere în creier"?
emy69emy 23.07.2023, 22:08
Unii romani îi spun...POLENTA...căci au uitat de unde au plecat...
laurlaur2180 24.07.2023, 00:10
Interesant
Ion3laClaudia 24.07.2023, 00:23
Mămăligă cu ia am crescut mari și sprinteni
Dicu001 24.07.2023, 00:41
Cu *ea am crescut mari și sprinteni unii, puțin sau mai mult agramați alții, așa ca ca tine!