România postapocaliptică

Firește, românii vor avea probleme în a ajunge la un Mondial de fotbal și când se vor califica 256 de echipe naționale, atâta timp cât nu se investește serios în copii și juniori, cât se tratează tinerii doar ca oi de muls, nu există antrenori bine pregătiți (eventual care să nu fie octogenari) și terenuri măcar ca-n mediul rural britanic. 

Cât nu există pasiune (care nu degenerează în combinațiile părintești de azi) și cât fotbalul e, în linii mari, doar un vehicul de promovare al unor penali îmbogățiți în tranziția spre nimicul de azi. Carevasăzică, mai durează, ca în cazul Nobelului pentru literatură.

Eșecul în formă continuată e adevăratul sistem de mai bine de treizeci de ani încoace. O asemenea durată nu e o întâmplare. E un fel de a trece prin istorie, ocolind lucrurile importante. Cum se zice la români: a fost harneală și cu fotbalul (cum a fost și cu justiția).

Cauza primă e absența infrastructurii necesare performanței. Adică: a bazei de selecție, a mentalității (de la peluză la presă). Societatea românească nu premiază, în general, munca, dedicarea, talentul, ci scurtătura, șmecheria, tupeul, nuvulonii, nulele, gavrilele, șușele și șoșoacele.

Și cât puterea în fotbal, la fel ca în restul societății, nu va fi pe mâna unor profesioniști, ci a unora care s-au învârtit pentru o eternitate în funcții, ca într-o Coree de Nord mai de la țară, o să fie frumos și la televizor.

Totodată, românii care au mărșăluit stupid cu mesaje de admirație la adresa unui criminal de război ca Mladic arată și că există o diformă monstruozitate sufletească în sânul societății. România e mult prea des o țară unde sunt slăviți autorii de genocid. Nu e o întâmplare. E eșecul educației. E eșecul familiei, e și eșecul religiei, e și eșecului sistemului de justiție, e și eșecul școlii românești de psihiatrie.

O să ne lămurim în curând și cu alegerile, și cu discernământul local, de la Buzău la București. 

Doar faptul că o entitate precum Madam Marș poate fi socotită un candidat redutabil mă face să nu vreau să mă aflu nici măcar în trecere prin București. 

Și cu toată admirația pentru eforturile zadarnice ale unei noi stângi de a se naște, ea e încă decuplată de la problemele reale ale societății românești, care nu se rezolvă în bulă (și de care nu se ocupă în mod serios nimeni). 

Nu ar trebui să fie atât de greu, unii să muncească zi și noapte să strângă semnături pe bune, și alții să le ia de-a gata. Dar democrația românească rămâne originală, adică rămâne un fals poleit cu aurul kitsch-ului, în care pădurea creează false alternative pentru a împinge în față inapți (și inepți), mai inadecvați pozițiilor de putere decât păpușile Flencănae de odinioară.

Și de fiecare dată când ajung la români (încerc, chiar încerc, să ajung tot mai rar și să stau tot mai puțin), mă ia durerea de cap. Însoțită de durerea de inimă. Însoțită de o teribilă greață.

Peisaj postapocaliptic. Mârlănie în trafic. Grobianism public. Idoli de carton. Fudulie cretină la tot pasul. Autorități absențe. Cetățeni obosiți, scârbiți, scelerați. Scene de spitalul de nebuni. Empatie zero. Solidaritate sub zero. Ierarhii trucate în absolut toate domeniile (ah, cultura!). Vedete la limita retardului. Glorificarea curvăsărelii. „Gargară și ciordeală” ar trebui puse pe steag, cum au brazilienii ordinea și progresul.

Și nici nu știu de ce, dar mi se pare că preocuparea intelectuală cea mai mare a nouveau-râșilor români, niște flaușați capabili în viață doar de coprocultură, îmbogățiți din afaceri cu statul-interlop, este dacă la trabuc se asortează mai bine sămânța de dovleac sau tot aia de floarea-soarelui.

România a prins loc în penultimul vagon al trenului european (de 12 ani, Uniunea Europeană nu s-a mai extins, n-a mai dat nicio poveste de succes, Albania e cel mai aproape de a deveni una, iar Moldova și Ucraina depind de prăbușirea statului terorist rus). Și în loc să se pună românii pe muncă, pe respectat legi, pe ales nonimbecili în funcții publice, pe ales nonpenali în funcții publice, au făcut totul pe dos.

Iar astăzi, justiția e o glumă mai proastă chiar și decât pe vremea lui „El Însuși”. Înalta Curte te lasă nostalgic după gangsterii din Chicago. Iar Curtea Constituțională este cea mai românească dintre instituțiile statului (mă rog, stat).

Și cetățeanul traversează toate acestea cu coada sus, mândru nevoie mare și fără apă caldă. Dar nu e în stare de cele mai elementare raționamente logice. Madam Marș se fâțâie prin târg și prin televizoare (Doamne, ce televiziuni au creat românii!) prezentându-se ca o alternativă la hoții de până acum. 

Când madam le-a suflat în dindărăt și a mâncat din aceeași farfurie cu toți penalii de frunte ai țării românești guvernate de PSD. A bugetărit și pe lângă Năstase, și pe lângă Dragnea. Și pe lângă făuritorul celui mai mare cârnat din lume: Oprescu. Și a lătrat nonstop dintr-un cuib de datornici la stat. Zeci de milioane de euro datorii, care vor fi plătite când or să facă românii România Onestă. Recte, niciodată.

Există și o explicație pentru felul strâmb în care arată societatea românească. Este cunoscută și ignorată. Explicația încape în două cuvinte: prostie dezlănțuită.

Prostia ar putea fi tratată în școli, dar ce să vezi, sistemul de educație a rămas fără profesori, grație vizionarului David, subalternul vizionarului Bolojan, care a umplut cetățeanul de taxe și apoi se miră că i s-a prăbușit economia. Genii stabile, ca portocaliul american și mai multe nu. 

Noi să fim sănătoși, că dacă ajungem la spital s-a terminat șmecheria. Pentru că, nu-i așa, ne-a nenorocit sistemul de sănătate tot maleficul Soros, acest Goldstein furat din 1984-ul lui Orwell…

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE