Momente penibile din politica românească cu actori de marcă: Radu Vasile, Ion Diaconescu, Sorin Grindeanu, Nicolae Ciucă și liderii USR
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Politicienii români sunt o resursă inepuizabilă de decizii hilare, fiind desprinși parcă din filmele de comedie. Iar actorii momentelor penibile au fost de pe tot spectrul politic: țărăniști, social-democrați, liberali sau USR-iști.
Cuprins:
În ultimele zile, USR a arătat că încă mai are multe de învățat despre cum se comportă un partid în căutarea puterii. Însă istoria postdecembristă a arătat că la capitolul autosabotare, orice partid sau mare lider are potențial, în condițiile în care maxima lui Napoleon – „orice general are în ranița sa bastonul de mareșal” – a fost înțeleasă pe dos.
Țara cu doi premieri
Primul moment penibil al politicii românești a avut loc în 1999, când partidele CDR, în frunte cu PNȚCD, i-au retras sprijinul premierului Radu Vasile și mai mulți miniștri țărăniști din guvernul pe care îl conduceau și-au depus demisiile la Palatul Cotroceni pe 13 decembrie. Emil Constantinescu decide revocarea premierului, decizie contestată atât de Radu Vasile, dar și de opoziția din Parlament, în frunte cu Ion Iliescu. Singura cale a îndepărtării era demisia lui Vasile sau debarcarea prin moțiune de cenzură.
Concomitent, la București sunt doi premieri: Vasile, dar și Alexandru Athanasiu, numit interimar. Părăsit și de miniștrii liberali, Radu Vasile, după câteva zile de baricadare la Palatul Victoria, își dă demisia pe 17 decembrie.
Pragul care n-a mai fost trecut
În panoplia autosabotării politice intră și decizia PNȚCD, condus de Ion Diaconescu, de a susține creșterea pragului electoral în anul 2000. Dacă în 1990 nu exista un prag formal pentru parlamentare în cazul partidelor, iar din 1992 a fost pragul de 3%, pentru alegerile legislative din 2000, PNȚCD a fost principalul susținător al pragului crescut la 5% pentru partide, respectiv 8-10% pentru coaliții (în funcție de numărul de partide asociate).
La alegerile din 2000, PNȚCD făcea parte din Convenția Democratică din România (alianță de patru partide), iar la Senat a obținut 5,29%, în timp ce la Camera Deputaților 5,04%, însă ar fi avut nevoie de 10% la cele două foruri. A ratat astfel intrarea în parlament pe „propria mână”.
Dărâmarea propriului guvern
În iunie 2017, PSD a reușit o performanță unică: demiterea propriului guvern. Liviu Dragnea a intrat în conflict cu prim-ministrul de atunci, Sorin Grindeanu (acum ministru al Transporturilor). Lui Grindeanu i-a fost cerută demisia, dar acesta nu a vrut să și-o dea. Majoritatea miniștrilor l-au părăsit, dar Grindeanu n-a cedat. Mai mult, a încercat chiar să-l ia lângă el pe Victor Ponta ca secretar general al guvernului.
Puși în situația aceasta, Dragnea și liderii pe care îi controla au depus o moțiune de cenzură contra Cabinetului Grindeanu. PSD și ALDE au fost lăsate să-și facă singure majoritatea necesară pentru a-l trimite acasă pe Grindeanu. Până la urmă, după câteva zile de scandal, pe 21 iunie, Cabinetul Grindeanu a fost demis cu 241 de voturi (mai puțin de zece voturi peste numărul minim necesar), iar fostul premier și Victor Ponta au fost excluși din partid. A fost pentru prima dată când un partid își demitea propriul guvern.
Nicolae Ciucă și disciplina de partid
În luna septembrie, Nicolae Ciucă, la acea vreme președinte al PNL și candidat la prezidențiale, a venit cu una dintre cele mai surprinzătoare declarații pentru moralul partidului său. Întrebat într-un interviu de la Gândul.ro cu cine ar fi votat la alegerile din București de la locale, Ciucă nu l-a menționat pe candidatul PNL, Sebastian Burduja, ci pe altcineva: „Locuiesc în Balotești, deci nu am dreptul să votez în București, dar l-aș fi votat pe Nicușor Dan”, a fost răspunsul lui Ciucă.
Poziționarea lui Ciucă a fost unul dintre elementele care au dus la declinul său la urne, în condițiile în care organizația PNL București nu a tras deloc pentru șeful de partid, dar nici alte organizații. Așa că Nicolae Ciucă a reușit să iasă pe locul 6 în București (6,62%), iar la nivel național pe locul 5 (9,18%), un rezultat rușinos pentru PNL.
Testul netrecut al fidelității USR
Cu toate că aveau candidat pe buletinul de vot, fiind date și resurse financiare pentru precampanie, o tabără din USR a decis să nu o mai sprijine pe Elena Lasconi și a cerut ca partidul să meargă și să facă de-acum înainte campanie pentru Nicușor Dan.
De-a lungul istoriei au mai fost momente în care partidele au mimat sprijinul pentru propriul candidat, cum s-a întâmplat în 2008 cu PSD, care în loc să tragă pentru Cristian Diaconescu, a tras pentru independentul Sorin Oprescu.
La USR este paradoxal și modul cum au fost luate deciziile. De exemplu, hotărârea Comitetului Politic unde s-a decis susținerea lui Nicușor Dan a fost una informală, nu statutară. Pe paginile de Facebook, Elena Lasconi a rămas fără vreun afiș de susținere. Tot ce mai rămâne pentru gruparea pucistă e să fugă cu ștampila de președinte, pentru a se asigura că Elena Lasconi, votată cu 90% la congres pentru a fi candidata la prezidențiale, nu rămâne cu ceva de la partid. Iar toate aceste mișcări au fost organizate de o tabără unde principalele voci sunt perdanți ai partidului la ultimele locale, dar care s-au dovedit mai bine pregătiți în jocurile de culise pentru a pune mâna pe USR.
Fotografii: Hepta
