Pe 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, marcând începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. De ce au fost înfrânți polonezii așa de repede
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La 1 septembrie 1939, Germania nazistă a declanșat un atac militar masiv asupra Poloniei, marcând începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Invazia, justificată de regimul nazist printr-o serie de pretexte propagandistice, a reprezentat prima aplicare a strategiei Blitzkrieg, bazată pe utilizarea combinată a forțelor aeriene și mecanizate pentru obținerea unei victorii rapide.
Cuprins:
Fragilitatea sistemului de securitate de după 1919
Acest act de agresiune a evidențiat fragilitatea sistemului de securitate colectivă instituit în 1919 prin Tratatul de la Versailles și Liga Națiunilor, iar reacția imediată a Marii Britanii și a Franței - declararea războiului Germaniei la 3 septembrie 1939 - a transformat conflictul regional într-un război de amploare continentală și, ulterior, globală. Sigur, acestea sunt faptele, iar ele sunt bine cunoscute.
Se pune întrebarea cum a reușit Germania să învingă atât de rapid și de decisiv o armată respectabilă a epocii, cum era considerată cea poloneză. Pentru a explica acest aspect, este necesară atingerea câtorva aspecte relevante pentru acest lucru.
Blitzkriegul, ca strategie câștigătoare
Mai întâi, ce este Blitzkrieg? În traducere liberă, se referă la conceptul de „război fulger”, enunțat și dezvoltat de Heinz Guderian în celebra sa lucrare „Achtung-Panzer!”, publicată pentru prima oară în 1937.
Ideile sale privind războiul motorizat aveau la bază experiența Germaniei din Primul Război Mondial, dar ceea ce astăzi se trece cu vederea, realitatea economică a Germaniei interbelice. Astfel, în viziunea lui Guderian, armata germană era nevoită să obțină victorii rapide, acesta fiind conștient că țara sa nu este capabilă să susțină campanii prelungite, economic vorbind.
În ciuda a ceea ce se crede astăzi, armata germană nu era, la începutul celui de-al doilea conflict mondial, una complet mecanizată, așa cum o înfățișa propaganda nazistă. Dimpotrivă, soldatul german se deplasa, în general, pe jos, bazându-se pe tracțiunea cailor pentru transportul bagajelor, foarte puține unități fiind mecanizate în întregime.
Teoria lui Guderian era una simplă. Practic se concentrau cele mai bune unități motorizate, care să fie sprijinite cu succes de infanterie și aviație în puncte-cheie, acestea având rolul de a sparge frontul și de a exploata ulterior succesul tactic printr-o înaintare rapidă și continuă.
Instrucțiunile erau clare. În momentul în care blindatele întâlneau o unitate sau punct întărit, care era dificil de eliminat, sau refuza să se predea, trebuiau pur și simplu să îl ocolească, izolându-l. Ulterior, acesta era lăsat în seama infanteriei, care avea sarcina să-l elimine prin tactici tradiționale.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov
Un alt element care a dus la prăbușirea catastrofală a defensivei poloneze în fața germanilor a fost semnarea, la 23 august 1939, a unui tratat între Germania și U.R.S.S. Tratatul de neagresiune a fost semnat, pe 23 august 1939, de ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, şi cel al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, cu doar o săptămână înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Actul în sine, fără valoare politică, ci doar cu una propagandistică, conţinea însă un protocol-anexă secret care împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă. Deşi semnaseră acest tratat, ambele ţări erau conştiente că aveau să ajungă în cele din urmă la un conflict, unul din punctele obţinute de ambele părţi fiind câştigarea de timp.
Germania putea astfel să îşi concentreze atenţia spre frontul de vest, dar şi pentru invadarea Poloniei, care a avut loc la doar o săptămână după semnarea tratatului, iar Stalin să îşi refacă forţele armate, dar şi să anexeze teritorii situate în calea frontului nazist, care să absoarbă din şocul unei potenţiale ofensive militare germane asupra sa.
Semnarea acestui pact a avut ca o consecință directă atacarea Poloniei de către sovietici, dinspre est, pe 17 septembrie. Atacul, laș și total neprovocat, a făcut ca armata poloneză, deja aflată în mare dificultate împotriva trupelor germane, să se prăbușească complet.
Sovieticii iau prizonieri un mare număr de militari polonezi, mulți dintre aceștia sfârșind în masacrul de la Katyn. Trebuie spus că armata poloneză, deși depășită net tehnic și numeric, dă dovadă de un spirit de sacrificiu ieșit din comun, provocând pierderi invadatorilor.
Polonezii așteptau ajutor concret din partea aliaților vestici, Franța și Marea Britanie, dar acesta nu s-a manifestat decât prin declarații de război formale, care nu au fost urmate și de trimiterea de trupe sau de atacarea Germaniei dinspre vest. Astfel, în numai o lună, Polonia este în întregime ocupată și dispare de pe harta Europei, teritoriile sale fiind împărțite între cei doi agresori, Germania și U.R.S.S.
Existența așa-numitei „coloane a cincea” germane și contribuția Regimentului Brandenburg
Regimentul Brandenburg a reprezentat una dintre cele mai speciale și inovatoare formațiuni militare ale Germaniei naziste în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Constituită oficial în 1939, unitatea a fost subordonată Abwehr-ului (serviciul de informații militare al Wehrmachtului) și a avut ca misiune principală desfășurarea de operațiuni speciale, acoperite și neconvenționale, menite să sprijine avansul forțelor armate germane pe fronturile europene și nu numai.
Caracterul distinctiv al regimentului Brandenburg consta în pregătirea și utilizarea unor trupe cu un nivel ridicat de instruire în domeniul limbilor străine, al tacticilor de infiltrare și al războiului de diversiune.
Spre deosebire de unitățile convenționale, membrii regimentului erau selecționați nu doar pentru aptitudinile lor fizice și militare, ci și pentru originea etnică sau competențele lingvistice, fapt care le permitea să opereze deghizați în uniformele și în mediile inamice.
Această metodă de acțiune se înscria în logica „războiului hibrid” și a conceptului de Kleinkrieg (război de mică intensitate), practicat intens de serviciile de informații germane.
Printre operațiunile notabile se numără infiltrarea teritoriului polonez în septembrie 1939, când unități de tip „Brandenburg” au ocupat poduri, noduri de comunicație și instalații strategice înainte de ofensiva principală a Wehrmachtului. Ulterior, regimentul a acționat pe frontul de vest, în Balcani, în Uniunea Sovietică și chiar în Africa de Nord, adaptându-se la condiții variate și demonstrând o flexibilitate rar întâlnită în structurile militare tradiționale.
Membri acestei unități erau, în general, recrutați dintre etnicii germani locuitori ai altor țări, așa-numiții „Volksdeutsche”, dar nu numai. Numele unității vine de la locul lor de garnizoană tradițional, orașul Brandenburg. Pregătirea Regimentului Brandenburg se distingea fundamental de instruirea clasică a unităților Wehrmachtului, fiind modelată după necesitățile operațiunilor speciale și de infiltrare.
Astfel, vorbim despre un program de formare multidimensional, care combină pregătirea militară convențională cu discipline neconvenționale, psihologice și culturale, anticipând conceptele moderne de instruire pentru forțele speciale. Recrutarea în regiment era riguros controlată de Abwehr.
Candidații erau selectați nu doar pe criterii fizice și militare, ci și pe baza competențelor lingvistice, a originii etnice și a capacității de adaptare culturală. Un element esențial era instruirea intensivă în limbi străine și în comportamentele sociale specifice zonelor vizate.
Militarii învățau nu doar vocabularul funcțional, ci și accente, gesturi și obiceiuri locale, ceea ce le facilita infiltrarea sub acoperire. Pregătirea Regimentului Brandenburg poate fi descrisă ca o hibridizare între instruirea militară convențională și cea specifică serviciilor de informații, punând accent pe adaptabilitate, inițiativă și interdisciplinaritate. Foarte mulți specialiști consideră această unitate ca fiind punctul de origine și de inspirație pentru forțele speciale moderne.
După un plan bine stabilit, acești militari de elită au trecut granița în Polonia, cu câteva zile înainte de 1 septembrie. Cunoscând la perfecție limba și cultura poloneză, ei se încadrau perfect în decor, adesea folosind haine civile. Pe lângă acțiunile tipice de sabotaj, au avut și misiunea de a disemina zvonuri și de a furniza informații false trupelor poloneze, aspecte care au facilitat în mare măsură avansul rapid al trupelor germane convenționale.
6 octombrie 1939, Polonia capitulează
În numai o lună, Polonia capitulează. Atacată din două părți de doi coloși militari, la care s-a adăugat agresiunea slovacă dinspre sud, armata poloneză nu a avut nicio șansă. De asemenea, mobilizarea greoaie a puterilor occidentale în a acorda ajutor polonezilor a cântărit mult în balanță. Deși astăzi Polonia și Germania sunt aliați, la 86 de ani de la acel fatidic 1 septembrie 1939 există încă multe resentimente din partea polonezilor.
Resentimente față de Germania și Rusia
În ceea ce privește Rusia, vinovată în aceeași măsură de căderea Poloniei, relațiile dintre cele două țări nu au fost niciodată cordiale. Poate cel mai bine explică și cauzele acestui aspect istoricul polonez Zbigniew Woźniczka: „Se tot spune că polonezii au suferit cel mai mult sub germani. Dar problema e mai complexă: pentru generația care a mai trăit perioada în care Polonia era divizată, dușmanul principal nu era Germania, ci Rusia. Autoritatea țarului, revoltele înăbușite în sânge, deportările în Siberia: toate aceste amintiri amare au reapărut în prim-plan odată cu invazia din 17 septembrie".
S-a văzut foarte repede că Germania nazistă reprezintă un pericol major. Dar ocupația nazistă s-a terminat, în timp ce moștenirea lui Stalin a marcat generații întregi și se mai resimte și astăzi.
Polonezii nu au încredere în Rusia, iar invazia din 1939 nu e singurul motiv pentru relațiile tensionate cu „vecinul cel mare".
O altă traumă istorică e uciderea a mii de ofițeri și oficiali polonezi la Katyn de către NKVD, predecesorul KGB-ului, o crimă în masă pe care Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o timp de zeci de ani. Chiar dacă, în 2009, Putin a calificat Katynul în mod surprinzător drept „crimă", Rusia nu s-a confruntat în mod serios cu acest capitol sumbru al propriei istorii.
