Primul regizor român de telenovele, despre emigrarea în SUA, înainte de ’89: „Libertatea pe care sistemul nu ți-o dădea aici nu ți-o dădeau banii acolo”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Regizorul Andrei Zincă vorbește despre căutarea libertății pe tărâm american, într-o perioadă în care societatea românească era închisă și sufocantă. Iar filmul „Și atunci, ce e libertatea?”, care a intrat recent în cinematografe, spune povestea dezrădăcinării unei comunități de un regim abuziv și represiv.
Cuprins:
- „Totalitarismul e un pericol la fel de mare ca în anii ʼ30”
- Trei generații seduse și dezamăgite de comunism
- „Americanii spun în zece minute ceea ce europenii spun în jumătate de oră”
- Cum a fost dezamăgit de regimul comunist
- Lecția Suediei: valorile societății capitaliste, dictate de bani
- „Libertatea primordială pe care o au americanii e să se gândească la buzunarul lor”
- Cum a adus telenovelele în România
- Serialul TV, o specie pe cale de dispariție în România
Andrei Zincă s-a întors din SUA în România pentru a-și lansa cel mai recent film, „Și atunci, ce e libertatea?”, realizat după o nuvelă a Anei Blandiana, la care a lucrat în ultimii șapte ani. Filmul spune istoria dramatică a Rusaliilor Negre, din iunie 1951, când peste 40.000 de oameni din Banat au fost deportați în Bărăgan. Filmul a fost primit anul trecut, la TIFF, cu Premiul Publicului.
În vârstă de 66 de ani, Zincă a părăsit România înainte de 1989. A emigrat în SUA, iar peste Ocean și-a făcut renume în lumea filmului (între care lungmetrajele Mirrors și Puzzle). O perioadă, a fost regizor de telenovele (Marielena sau Guadalupe), gen pe care l-a importat și în România, imediat după Revoluție.
Fiul scriitorului Haralamb Zincă spune că acum este interesat, mai mult decât orice, de lecțiile pe care istoria îi învață pe oamenii prezentului. Acesta este și scopul filmului pe care el l-a creat.
Libertatea: În filmul „Și atunci, ce e libertatea?” spuneți istoria unuia dintre cele mai dramatice episoade de la începutul regimului comunist în România prin intermediul a zece personaje. Ce a însemnat documentarea pentru a-l realiza?
Andrei Zincă: Timpul pe care l-am avut la dispoziție a fost limitat, pentru că am intrat în proiect cu două săptămâni înainte de începerea filmărilor. Din fericire, Călin Papură, producătorul român, mi-a pus totul la dispoziție: jurnale, filme documentare, mărturii, arhive, fotografii.
Am citit câte arhive am putut, așa încât să-mi dau seama de psihicul celor care au trecut prin această experiență. Primul cârlig care m-a atras în poveste a fost că la eliberare mulți dintre ei n-au vrut să se întoarcă. Apoi a fost șocul vizual uitându-mă la fotografiile deportării: erau atât de asemănătoare cu mărturiile vizuale din deportarea evreilor în Holocaust, la numai șase ani de la acel eveniment. Iar fotografiile din Bărăgan mi-au creat tot universul și i-am propus lui Călin un film diferit față de cel pe care-l avea pregătit în acel moment, pornind de la nuvela Anei Blandiana („Proiecte de trecut”, n.r.).
Tot ceea ce încerc să fac în film sunt subiecte care ne servesc nouă azi. Istoria care ni s-a predat nouă este diferită de aceeași istorie predată în altă parte. Cum se spune despre frumusețe: „Itʼs in the eye of the beholder” (E în ochii privitorului, n.r.). Același lucru pot să-l spun și despre istorie, în funcție de cine o povestește.
- Pe platoul de filmare au fost prezenți și Ana Blandiana, și Romulus Rusan. Cum a fost colaborarea cu ei?
- Nuvela este scrisă ca o experiență personală, iar Romulus Rusan a fost consilier istoric pentru film. Ei au venit câteva zile bune, s-au implicat și erau entuziasmați. Scenariul nu respectă decât esența cărții, nu și litera cărții. Ana Blandiana a înțeles foarte bine că regizorul e un alt creator. Au trecut anii, ne-am mai întâlnit la un moment dat în Los Angeles. I-am arătat un sfert de oră din film, montat, și a fost entuziasmată. După aceea, când filmul a fost terminat, l-a îmbrățișat cu toată dragostea. Mi-a făcut niște critici foarte bine întemeiate, pe care eu mi le asumasem de la început.
„Totalitarismul e un pericol la fel de mare ca în anii ʼ30”
- Ce observații a avut?
- Eu mi-am asumat de la început ideea că nu voi face un film sugerat. Mi-am dorit un film în care comunismul să fie un exemplu de societate totalitară. Pentru că totalitarismul e peste tot în lume și e un pericol, probabil, la fel de mare acum ca în anii ʼ30 în Europa. Așa că am fost nevoit să pun în film informații pentru ca totul să fie clar, inclusiv pentru generația tânără. Acestea nu au existat în timpul construirii scenariului și al filmărilor, pentru că nu mi-am imaginat că ignoranța e atât de mare. Am crezut că sunt lucruri despre comunism pe care lumea le știe, în general.
- Cum ați descoperit că nu sunt cunoscute?
- Pe măsură ce înaintam cu montarea, făceam focus grupuri în care aduceam un public pestriț, din punctul de vedere al educației, al naționalității, ca să-mi dau seama dacă lucrurile sunt clare. Dincolo de Gulag și Stalin, nu exista niciun fel de înțelegere a ce a însemnat comunismul. Și atunci mi-am asumat că trebuia să fiu ca un pumn în gură, să-ți explic exact ce și cum. A trebuit să recurg la anumite unelte cinematografice mai puțin subtile. Am făcut chiar și două versiuni, una cu și una fără aceste elemente.
Fiul meu, care are 26 de ani, vorbește românește, e expus la cultura românească și a petrecut un an în școală aici, mi-a zis: „Varianta lungă, pentru că altfel nu se înțelege”.
Fiul meu a fost primul succes la public pe care l-am avut. A fost o foarte mare surpriză, pentru că tineretul e, de fapt, targetul filmului. El mi-a zis: „Te-am auzit tot timpul vorbind despre comunism, dar nu am înțeles nimic. Abia acum, când am văzut filmul, mi-am dat seama despre ce vorbești”.
Trei generații seduse și dezamăgite de comunism
- Spuneați că ați aflat despre Rusaliile Negre când vi s-a propus acest proiect. Când ați plecat din țară, ce știați, ce impresie aveați despre regim?
- Eu am plecat la 28 de ani. Am avut o copilărie deosebit de fericită, până în momentul în care am început să gândesc. Am fost activist UTC, am fost membru de partid, am crezut în schimbarea socială. Cred că sunt a treia generație din familia mea care a pornit pe drumul ăsta în tinerețe și care, la fel ca personajul filmului meu (profesorul Emil Bazan, n.r.), când ajunge la o vârstă la care înțelege realitatea, își dă seama că teoria și practica sunt două lucruri complet diferite.
- De ce a treia generație?
- Bunicul a fost ilegalist în Partidul Socialist al lui Voitec (Ștefan Voitec, membru al Partidului Socialist Român din 1918 și secretar general al PSDR între 1944 și 1948, n.r.). A fost șef al sindicatelor după 23 august 1944, până când și-a dat seama în ce direcție merge istoria. Când a început lupta fratricidă în interiorul partidului, a trecut pe linie moartă. În acest timp, tatăl meu, adică fiul lui, îi repeta experiența.
- Haralamb Zincă a fost în Rusia, la revoluție.
- Tata a trecut frontiera ilegal, la 17 ani, să se alăture cauzei construcției socialismului, și a sfârșit într-un colhoz în Uzbekistan. Acolo l-a surprins războiul. S-a înrolat voluntar în Armata Roșie și a făcut războiul până în Königsberg, în Germania. A fost rănit și s-a întors acasă erou. Și a intrat ca un activist în literatură. Prima carte pe care a publicat-o a fost un jurnal de front. A plecat apoi la școala de literatură din Moscova și s-a întors cu toată convingerea. În acest timp, bunicul meu încerca să-l frâneze: „Stai în banca ta”.
- Cum s-a produs deziluzia?
- Și-a dat și el seama pe unde merge tăvălugul. Iar când eu încep să am cravată de pionier, tata deja trece la realitate și încearcă să mă frâneze pe mine.
- Are legătură aspirația pentru idealurile de stânga cu faptul că familia dumneavoastră a trecut prin Holocaust? Au avut de suferit atunci?
- Familia mamei a fost dusă la muncă forțată în Iași. Mama, copil fiind, a fost dată în grija comunității. Din partea tatei însă, erau toți săraci, trăiau în Roman, de pe-o zi pe alta. Tata, în copilărie, a fost ucenic într-o frizerie, a făcut doar patru clase primare. Au existat foarte mulți în acea vreme care trăiau în mizerie, în nedreptate socială, care doreau o schimbare. Cum s-a făcut schimbarea e o altă poveste, de acolo încep problemele.
„Americanii spun în zece minute ceea ce europenii spun în jumătate de oră”
- Dumneavoastră cum v-ați apropiat de film?
- Am descoperit târziu filmul. În adolescență, scriam și mă pasiona să spun povești. La un moment dat, am descoperit că-mi place să fac fotografie. Fiul Margaretei Niculescu, care era directoarea Teatrului Țăndărică, mi-a vorbit despre operatorie. Mi-a spus că există o universitate unde poți să-ți dezvolți pasiunea asta. Am intrat la operatorie și acolo mi-am dat seama că ce vreau, de fapt, e să fac regie. După ce am terminat aici fazele mele de creștere, am plecat în SUA, la masterat în regie și producție de cinema.
- Cum vedeți diferențele dintre cele două școli cinematografice?
- Înainte de a ajunge în SUA, am petrecut ceva vreme în Suedia și acolo am întâlnit un mare director de imagine american, William Fraker, pe care l-am întrebat: „De ce cinema-ul american are atât de mult succes?”. „Foarte simplu”, mi-a zis, „noi spunem în zece minute ceea ce europenii spun în jumătate de oră”.
Pentru mine, cinematograful european este mult mai analitic, pe când cel american este mult mai narativ. Acolo, povestea este mult mai importantă, iar aici, analiza. Iar ceea ce mi-am propus când am intrat la facultate a fost să învăț cum să fac un film în care să coexiste.
Cred că am creat un fel de hibrid europeano-american, un film care aici e considerat american, iar acolo - european.
Cum a fost dezamăgit de regimul comunist
- Povestiți-ne cum ați hotărât să plecați din țară.
- Prima oară am plecat în Peru, în 1980 - condițiile în care am plecat sunt dintr-o altă poveste. Am plecat împins de o iubire, însă după șase luni, când mi s-a terminat viza, trebuia să iau o decizie: rămân sau plec? Am decis să mă întorc, crezând că găsesc o cale de compromis. Bineînțeles că visam, ca și personajul filmului meu, care zice: „După cum mi-am dat seama mai târziu, nu știam nimic”. N-am fost lăsat să mai plec, iar iubirea mea nu m-a așteptat.
Din momentul ăla, am început să văd realitatea cu alți ochi. Dar și țara a început să se miște într-o direcție de sufocare totală a spiritului creator. Realmente mă sufocam intelectual.
Filmele pe care le puteam face erau extrem de cenzurate. Scrisesem un scurtmetraj în care era vorba despre lașitatea unei societăți care se ascunde după deget în fața violenței și a criminalității. Era o criminalitate fizică în film, dar în spatele ei exista o violență inerentă sistemului. A fost făcut bucățele! A rămas o chestie care nu mai avea niciun sens.
Lecția Suediei: valorile societății capitaliste, dictate de bani
- Și cum a decurs drumul spre America?
- Am avut norocul să plec prin Suedia, unde am petrecut șase luni cu niște prieteni care m-au trădat și decepționat, învățându-mă secretele capitalismului rapace. M-au antrenat în societatea în care eu îmi căutam libertatea. Acolo mi-am pierdut inocența, practic. Când am ajuns în SUA eram, într-un fel, pregătit.
Mi-am dat seama că societatea e dictată de bani, lucru care în România lipsea cu desăvârșire atunci. Dar știam foarte bine ce vreau: să aflu secretul filmului american. Iar eforturile au fost cumplite. Am ajuns în State cu 500 de dolari și trebuia să plătesc cursurile.
- Cum ați supraviețuit la început? Ce joburi ați avut?
- A fost o luptă cumplită de supraviețuire. Am făcut de toate, de la busboy (piccolo - n.r.) în cafeterie la vândut sandviciuri pe stradă, la spălat cearșafuri la spital. Cel mai frumos lucru a fost să lucrez într-un laborator de fotografie, unde făceam portrete pentru artiști. În laboratorul ăla m-am împrietenit cu alți doi români, fotografi, care îmi sunt prieteni și azi.
„Libertatea primordială pe care o au americanii e să se gândească la buzunarul lor”
- Plecând dintr-o societate închisă, v-ați lovit de libertate în SUA. Cum ați reacționat la această schimbare?
- Libertatea pe care sistemul nu ți-o dădea aici, banii nu ți-o dădeau acolo. Aveai libertatea să te uiți la TV, să te duci la film, să găsești cartea pe care o vrei, dar pentru astea aveai nevoie de bani. Aveai libertatea să călătorești, dar totul era condiționat de banii pe care îi aveai. Or, în vremea aia, îmi asiguram prânzul cu un dolar, nu-mi permiteam mai mult.
Acea situație există și astăzi: într-un oraș ca Los Angeles - California fiind a cincea economie din lume - există 65.000 de oameni fără adăpost.
- A contat vreodată că ați fost român, în bine sau în rău?
- Când am ajuns eu acolo, România nu însemna nimic - știau doar de Transilvania și despre Nadia Comăneci. Când spuneam că sunt din România, ridicau din umeri. „În Europa”, completam. „A, european”, asta era altceva. Între mine și francez nu era nicio deosebire, că eram tot europeni.
Astăzi, România are o personalitate, iar oamenii au aflat de România în special la Jocurile Olimpice din Los Angeles, când toate țările-satelit ale URSS au boicotat Jocurile și România a fost prezentă. Am fost pe stadion în ziua în care s-a făcut repetiția generală și toți cei care erau acolo s-au ridicat în picioare și au aplaudat când a trecut pancarta României.
- Acum cum vă simțiți mai degrabă cetățean român sau american?
- Eu nu sunt cetățean american, că nu am vrut. Sunt cetățean român și peruan, pentru că asta e ceea ce mă simt.
- Deci nu votați, dar vă interesează politica americană? Cum ați trăit la fața locului era Trump?
- Sigur, pentru că politica americană influențează tot globul. Cu Trump, a fost pentru prima oară când mi-a părut rău că nu votez. Mai ales că imensa majoritate a celor care vin din țări totalitariste au votat pentru Trump - vorbesc de români, de ruși, de cubanezi, de venezueleni.
Cum a adus telenovelele în România
- Aș vrea să vorbim și despre un alt capitol al carierei dumneavoastră. Spuneați că ați introdus telenovelele în sud-estul Europei. Cum s-a întâmplat asta?
- Am fost multă vreme singurul regizor de telenovele care nu era din America Latină. Știam că la mijlocul anilor ʼ80, în România, au existat câteva seriale de un enorm succes: sâmbăta, toată lumea era la televizor să vadă „Dallas”, care era o telenovelă americană. Prin ʼ84-ʼ85, un alt mare succes a fost „Isaura, sclava iubirii” - care la noi a fost tradus „Sclava Isaura”, iubirea s-a pierdut.
Imediat după Revoluție, mi-am zis că ar fi cazul să duc telenovelele în Europa de Est. Telenovela are un mare succes la un public sărac, care are nevoie să viseze că se poate mai bine decât ceea ce oferă realitatea.
În 1991 am înființat o companie de distribuție de programe, prin care am început să aduc telenovele în toată Europa de Est. Primele telenovele pe care le-am adus au fost „Malu Mulher” („Femeia Malu”) și „Revanșa”, prin postul TV al lui Adrian Sârbu, Canal 31, care a fost înainte de PRO TV.
- Ați colaborat apoi și cu PRO TV, și Acasă TV?
- Odată cu Acasă TV, am început să-i ajut și la organizarea vizitelor artiștilor de telenovelă. Au fost Osvaldo Raport, Natalia Oreiro, care a dat un concert. A fost prima oară când într-un ziar românesc s-a pus un anunț într-o altă limbă, în spaniolă, urându-i: „Bine ai venit”.
Serialul TV, o specie pe cale de dispariție în România
- Și, totuși, când ați venit să lucrați aici, în 2006, nu ați făcut o telenovelă. Ați făcut un serial TV, „La urgență”, pentru TVR 1.
- Ultima telenovelă pe care am făcut-o a fost în 2000, după aceea m-am retras din asta. Pentru mine e o diferență între seriale și telenovele. Serialele implică o producție de mai scurtă durată, o atenție și o producție mai mari.
- Cum a venit ideea serialului?
- A venit din țară, am fost abordat de producătoarea Adela Harnagea. Propunerea a venit la un moment ideal pentru mine, pentru că voiam să vin să petrec mai mult timp cu tata, care era bolnav deja. Mi-a plăcut ideea, m-am implicat 100% și restul e istorie. Nu am făcut decât primul sezon, nu am mai intrat în al doilea, din cauza sănătății tatălui.
- În momentul de față, mai sunt seriale, dar multe sunt tot în stilul telenovelelor. De ce credeți că a dispărut serialul tradițional?
- Din cauza banilor. După criza din 2008, foarte puțini au reușit să-și revină. PRO TV a mai avut câteva încercări eșuate. E nevoie să cunoști bine mentalitatea publicului pentru care produci. Să știi cum gândește omul care se așază la televizor. Asta cere să stai mai mult pe stradă, între oameni, să faci focus grupuri. Dar și televiziunea trece printr-o schimbare esențială. Încet, încet, dacă nu se vor revoluționa, canalele vor rămâne doar martori ai evenimentelor live. Restul se consumă pe internet, pe streaming.
Foto principală: tiff.ro
