MENIU CAUTĂ
, de Sebastian Vizan

CRONICĂ DE FILM/ „Green Book”, câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film, chiar este cel mai bun film

Distribuie

Nominalizat la 5 Oscaruri anul acesta, „Green Book” a plecat acasă cu trei statuete de aur. Cea mai importantă dintre ele este premiul pentru Best Picture, filmul anului, ceea ce biopicul comico-tragic chiar este. E cel mai bun din câte au fost nominalizate.

Regizat de Peter Farrelly („Dumb and Dumber”), „Green Book” e bazat pe un fragment din viața pianistului afro-american Doctor Don Shirley (Mahershala Ali), care pornește într-un turneu de opt săptămâni prin sudului Statelor Unite.

Fiind începutul anilor 60, negrii nu sunt bineveniți în regiunea respectivă. „Doc” își angajează un șofer-bodyguard pe nume Tony „Lip” Vallelonga (Viggo Mortensen), care să-l protejeze atunci când lucrurile scapă de sub control.

Cartea Verde, o absurditate necesară pe-atunci

Situația e atât de absurdă, încât turiștii de culoare trebuie să-și planifice călătoriile cu ajutorul unei Cărți Verzi, a unui ghid care le recomandă hoteluri și localuri unde aceștia sunt acceptați. Până și Doc, un muzician consacrat, o celebritate națională, trebuie să se orienteze după scandalosul Green Book.

Într-un magazin i se refuză până și dreptul de a proba un costum, de teamă că-l va „contamina”. Vânzătorul îi propune să-l cumpere definitiv și să-i fie ajustat ulterior de un croitor.

Altă dată, în pauza concertului din conacul unor bogătani, lui Doc nu i se permite să folosească toaleta din casă. În schimb, gazda îi indică un WC improvizat în curte, o văgăună destinată musafirilor negri.

Genul ăsta de aberații devin tot mai frecvente de-a lungul turneului, dar pianistul își menține demnitatea. Mereu cu fruntea sus, refuză să se conformeze cererilor denigrante ale organizatorilor rasiști și face tot ce-i stă în putere pentru a-și duce angajamentul la bun sfârșit. Rămâne de văzut dacă va reuși până la final.

Călduros ca o îmbrățișare

Paradoxal, în ciuda tematicii sociale solemne, „Green Book” e un film extrem de călduros, iar asta nu doar mulțumită cromaticii vii. Între artist și șofer se înfiripă o prietenie strânsă, care îi ajută pe amândoi să depășească momentele dificile fără ca nimeni să fie rănit. Fără ca Doc să fie vătămat și fără ca Tony să omoare pe cineva, oricât de tentat ar fi.

Dinamica dintre ei e adorabilă și hilară. Se intersectează doi indivizi care nu au nimic în comun, poli opuși din toate aspectele. Doc e un geniu cultivat și elegant, Tony e un bădăran semianalfabet. Doc e rigid și sobru, Tony e dezinvolt și glumeț. Doc e tipicar, Tony e spontan. Lista poate continua.

Relația lor funcționează tocmai pentru că personalitățile li se completează, iar fiecare învață câte ceva de la celălalt. Artistul află că viața e mai distractivă când încalci unele reguli, iar șoferul descoperă că nu poți judeca un om după aparențe. E o bucurie să-i vezi cum evoluează împreună.

Un film moralizator care-și respectă publicul

Suntem în fața unui nou film moralizator, care ne repetă truismul „Rasismul e rău”, dar mă bucur să spun că lecția nu ne este vârâtă pe gât de data asta. Concluziile se trag singure de-a lungul turneului muzical, pianistul grăbindu-se să depășească fiecare act de discriminare la adresa lui pentru a avansa cât mai repede către următorul.

E dureros și revoltător, dar cursivitatea asta transmite perfect ideea că segregația rasială era la ordinea zilei în vremurile alea, că afro-americanii erau obișnuiți să fie denigrați.

Gândul ăsta are un impact mai mare asupra spectatorului decât dacă, să zicem, Don Shirley s-ar fi oprit de fiecare dată ca să privească înspre cameră și să ni se vaite de nedreptatea vieții. Abia dacă i se plânge vreodată șoferului și prietenului său.

Nu e nevoie să spună nimic, pentru că lipsa de logică a mentalității sudiste se vede de la o poștă. Regizorul arată că are încredere în publicul său, convins că acesta va interpreta evenimentele în lumina corectă.

Nu e nici genul ăla de film care devine rasist față de albi, din exces de zel în ce privește emanciparea minorităților. Nu e ca „If Beale Street Could Talk” (prin care Regina King a luat Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol secundar), unde ni se spune că „Omul alb trebuie să fie diavolul, pentru că om sigur nu e”. Nu, aici se face o distincție clară și justă între albi rasiști și albi raționali.

Final forțat, dar fericit

I-aș reproșa lui „Green Book” doar finalul. Se încheie abrupt, iar ultima scenă pare repezită și ilogică. Fără să intrăm în spoilere, un grup de albi își schimbă complet atitudinea și comportamentul față de un afro-american, în doar câteva secunde.

Privirile holbate se transformă în zâmbete și brațe deschise, ca și cum lumea ar fi petrecut acele opt săptămâni în mașină cu Tony și Doc, învățând lecțiile de viață cot la cot cu ei. Nu s-a întâmplat asta. Transformarea e bruscă și gratuită, dar – chiar și așa – leagă totul frumos și te lasă cu o stare pozitivă.

Hai, încă nu ți-ai luat bilet? La noi abia acum se lansează. Odată ce ajunge în cinematografe, pe 1 martie, „Green Book” nu trebuie ratat! Criticii spun că e cel mai bun film al anului trecut și tind să le dau dreptate. Împarte locul 1 cu horror-ul „Hereditary”, dar sunt geniale din motive total diferite.

Nota: 9,5/10

Comentarii