Două filme de văzut înainte de Sărbători: Un musical retro de Spielberg și o dramă cu Maradona pe post de mic Dumnezeu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Doi cineaști cunoscuți - Steven Spielberg și Paolo Sorrentino - se scaldă la final de an în apele calde ale nostalgiei, dar nu amândoi cedează aerului timpului. „Poveste din Cartierul de Vest”/„West Side Story” rulează doar pe marile ecrane, în vreme ce „Mâna lui Dumnezeu”/„È stata la mano di Dio” a intrat, după o distribuție limitată în săli, cu toate pânzele sus pe Netflix, în 15 decembrie 2021. Ambele filme au o încărcătură personală care le recomandă, pe lângă prestigiul autorilor.
Steven Spielberg a crescut cu „West Side Story”, celebrul musical din 1957 compus de Leonard Bernstein pe versurile lui Stephen Sodheim, care fusese adaptat în 1961 de Robert Wise și Jerome Robbins într-un film cu 10 Oscaruri. Un spectator se întreba pe internet: „La ce să mai faci o adaptare când primul film a luat deja 10 Oscaruri?”. Greu de crezut că Spielberg, la vârsta (74 de ani) și valoarea lui, s-ar mai gândi la Oscaruri.
Poate că nu s-a gândit prea mult nici la public, dovadă că filmul nu merge bine în sălile americane, iar presa de specialitate încearcă să identifice motivele. Poate că trebuie pornit de la ideea că Spielberg și-a făcut pur și simplu un cadou, din moment ce știa că musicalurile nu sparg de regulă topurile iar publicul-țintă al filmului, cinefilii de o anumită vârstă, nu se înghesuie la cinema în vremurile astea și oricum nu depășesc ca număr spectatorii tineri.
Spielberg nu mai făcuse niciodată un musical, dorea să facă unul, iar „West Side Story” părea o alegere bună pentru că îi marcase copilăria și pentru că problemele rasiale din acest „Romeo și Julieta” cântat încă există. S-a întâmplat ca filmul să fie lansat la 60 de ani de la primul film, pentru că a fost amânat din pricina pandemiei. Spielberg a început să îl dezvolte în 2014.
Întâmpinat elogios de criticii americani, nominalizat recent la Globurile de Aur pentru cel mai bun musical/comedie, regizor, actriță rol principal musical/comedie (Rachel Zegler) și actriță rol secundar (Ariana DeBose), „West Side Story” merită văzut, dar nu depășește filmul din 1961, cum au spus unii critici. Poate fi servit la pachet cu acesta, deoarece a fost gândit ca o replică plină de respect. Dar e, în același timp, un film despre cinema.
Dacă filmul din 1961 era modern pentru vremea lui, adaptarea lui Spielberg e concepută ca un musical din anii ’50, unul pe care copilul Spielberg l-ar fi văzut și revăzut în cinema (nu întâmplător el a intrat doar în săli, nu și pe vreo platformă de streaming.).
Cele mai reușite scene sunt cele de pe stradă, scene efervescente, unde dansatorii, rochiile colorate care se deschid ca niște umbrele și coregrafia lui Justin Peck scot în evidență scenografia migăloasă care te duce cu gândul la ce a făcut Tarantino în „A fost odată la... Hollywood”/„Once Upon a Time in Hollywood” (2019). Tarantino nu a crescut la Hollywood și nici Spielberg nu a copilărit la New York, dar ambii reconstruiesc aceste locuri după amintirile filmelor care i-au format.
Rescriind scenariul cu sprijinul lui Tony Kushner, Spielberg a operat unele modificări în ordinea pieselor muzicale și a schimbat cartierul newyorkez, a schimbat și coregrafia precum și întreaga strategie vizuală (cromatica e cu totul alta), dar în principal a înlocuit abordarea contemporană din 1961 cu una nostalgică. Filmul lui vorbește despre trecut, nu se plasează în interiorul lui.
Povestea a rămas, firește, aceeași. Cele două bande de cartier, Jets (compusă din americani albi) și Sharks (alcătuită din portoricani) sunt în continuare rivale, chiar dacă portoricanii nu mai sunt interpretați de actori albi cu mult machiaj, după cum nici eroina Maria nu mai e jucată de o actriță ne-latino, ci de o debutantă columbiană după mamă (tatăl e polonez), găsită după un anunț pe Instagram.
Deși are voce bună, Rachel Zegler nu are farmecul și dramatismul lui Natalie Wood, care transfigura scenele cele mai grave, făcându-le credibile dincolo de convenția musicalului. În rolul lui Tony, gringo-ul de care Maria se îndrăgostește, Spielberg l-a distribuit pe Ansel Elgort („Baby Driver”), care nu e doar e frumos și falnic așa cum cerea personajul, dar seamănă puțin cu Harrison Ford tânăr (ar merge ca Indiana Jones.).
Pe scurt, „Poveste din Cartierul de Vest” merită văzut mai ales de cei care aud pentru prima dată celebrele „Maria” sau „I Feel Pretty”. Chiar dacă nu e printre cele mai bune filme ale lui Spielberg, așa cum s-a spus (până la final își pierde din suflu), el are de multe ori o prospețime extraordinară.
Mâna lui Maradona, peste destinul lui Sorrentino
„Mâna lui Dumnezeu”/„È stata la mano di Dio” e un film atât de personal pentru autorul lui încât aproape nu mai contează dacă e bun sau prost. În 1986, când avea 16 ani, Paolo Sorrentino și-a pierdut ambii părinți, intoxicați cu monoxid de carbon în casa lor de vacanță de lângă Napoli. Motivul pentru care Paolo nu s-a dus cu ei la țară a fost dorința de a vedea pe stadion un meci decisiv al lui F.C. Napoli, care îl cooptase în 1984 pe idolul său, Maradona.
De aici ideea că Maradona i-a salvat lui Sorrentino nu doar viața, dar l-a ajutat și să devină cineast, dovadă că în 2014, când a luat Oscarul pentru film străin cu „Marea frumusețe”/„La grande bellezza”, Sorrentino i-a mulțumit și lui Maradona pe scenă, iar în interviuri spune că jocul lui Maradona a fost prima formă de artă pe care a cunoscut-o.
Pandemia l-a ajutat pe Sorrentino să se reîntoarcă în propriul trecut și să scoată la lumină povestea care i-a schimbat viața - scurta perioadă când venirea mesianică a lui Maradona la Napoli a coincis cu pierderea părinților, cu prima experiență erotică și cu descoperirea dorinței de a face filme.
Dacă nu știi că e vorba despre o poveste autobiografică unde atâtea detalii sunt la purtător și dacă nu remarci referințele la Federico Fellini, asimilate în chiar carnea filmului, e posibil să nu vibrezi atât de mult la ce vezi pe ecran. Sunt multe personaje intenționat îngroșate care dispar pe urmă din scenă, iar acțiunea e când inexistentă (de pildă, masa în familie din prima parte), când prea intensă (moartea părinților).
Dar faptul că știi că totul e real îți schimbă perspectiva, pentru că înțelegi că ceea ce leagă momentele de pauză de joc cu șuturile pe poartă e tocmai nostalgia.
Sorrentino a renunțat de astă-dată la stilul lui baroc și calofil pentru că povestea și orașul natal văzute cu ochii lui de azi cereau alt tip de abordare. Melancolia cu care el cuprinde povestea caută rădăcinile viitoarei cariere într-o familie care nu prea vedea filme, dar unde se vorbea despre cineaști - deși faptul că fratele încearcă să facă figurație la Fellini sau că mama joacă o festă unei vecine spunându-i că Zeffirelli a remarcat-o pentru noul său film pot fi detalii introduse chiar de Sorrentino.
Cum și lui Fellini i-a mulțumit Sorrentino când a luat Oscarul, e de înțeles de ce acesta a preferat să imite (palid) în multe scene cinemaul maestrului. Așa se manifestă nostalgia lui Sorrentino. La fel ca Spielberg, și el se raportează la propria viață prin intermediul cinemaului - deși i-l adaugă pe Maradona. Trecutul și cinemaul respiră unul prin cealălalt.
Când a aflat că Sorrentino vrea să facă un film cu titlul „Mâna lui Dumnezeu”, Maradona a crezut că e un biopic despre el și vrut să-l dea în judecată pe regizor. Dacă ar fi apucat să vadă filmul, ar fi fost probabil onorat.
Unii critici au spus că acesta este cel mai bun film al lui Paolo Sorrentino. Poate că era nevoie să-și investească în sfârșit propria carne în spatele stilului, ca să capete consistență.
„Mâna lui Dumnezeu” a avut premiera la Festivalul de la Veneția din acest an, unde a luat Marele Premiu al Juriului prezidat de Bong Joon-ho și Premiul „Marcello Mastroianni” pentru tânărul interpret Filippo Scotti, care a fost comparat cu Timothée Chalamet.
Foto principală: Hepta - Rachel Zegler și Ansel Elgort, într-o scenă din „West Side Story”
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
