Ura, resentimentele, excluderea socială și vina noastră

Rezumatul e așa: se scremură românii aproape patruzeci de ani, dar a ieșit o democrație de toată frumusețea, cu Piedone pe stânga și Anastasiu pe dreapta. Și cetățeanul la mijloc, îndrăgostit fără speranță de tot ce e fleac.

Mai pe scurt: alt comesean mai găsește Gheară Nicu, dar așa profesor de metafizica șpăgii ca Anastasiu – mai rar.

Și acum, ce contează. Există în continuare un tulburător apetit pentru totalitarism, ca și cum secolul XX, secolul lagărelor de concentrare, secolul în care s-au întâmplat Auschwitz-ul și Hiroshima, secolul lui Stalin și al lui Pol Pot, a trecut degeaba. A trecut?

Totalitarismul mai are puterea să seducă. Groaznicul său cântec de sirenă nu s-a stins. Cunosc o fabrică unde primul lucru furat după căderea lui Ceaușescu a fost sirena. Să nu mai existe chemarea la muncă. Doar venise „libertatea” la români!

Aceste pusee de „nostalgie” totalitară au un teren propice: eșecul tot mai sever al democrațiilor în a asigura securitate și bunăstare. Și atunci, ochii nostalgicilor se îndreaptă către China sau către teocrații, cum ar fi Iranul (care, din fericire, nu este încă o teocrație nucleară!). Sau, și mai scandalos, Rusia, un stat pur terorist.

Ura, resentimentele, exploatarea excluderii sociale – acestea sunt semințele din care crește dorința reintrării într-o dictatură!

Beneficiarii acestei nongândiri (iraționalul înfrânge în această partidă logica) sunt mai mult sau mai puțin întâmplători. Nu e meritul lor că au ajuns să culeagă roadele unor frustrări care durează de zeci de ani.

„Meritul” lor constă în organizarea, în „instrumentalizarea politică” a acestor frustrări.

Nimănui nu îi vine să apere partidele românești! Sunt nu doar imperfecte, sunt scandaloase. Cu toate acestea, trebuie apărate. Parlamentul trebuie apărat. Constituția trebuie apărată. Regimul nostru de drepturi, obligații și libertăți trebuie apărat. Democrația trebuie apărată. Fiindcă alternativa este o lume în care nimic din toate acestea nu contează.

Cetățenii se simt lipsiți de putere, iar cei interesați să le exploateze furia îi fac să se simtă așa.

În mod real, nu sunt întru totul lipsiți de putere! Pot pune presiune pe autorități. Își pot interpela aleșii. Se pot implica și civic, și politic. Pot susține presa liberă. Pot lansa petiții. Pot protesta. Pot lansa greve.

Se pot coaliza împotriva imposturii. Pot vota. Pot taxa economic susținătorii extremismului. Nimeni nu te obligă, într-o primă fază, să intri într-un regim dictatorial. La dictaturi se ajunge din complicitate, prostie, furie oarbă și o manipulare abilă a neajunsurilor democrației. În schimb, totul te va împiedica să ieși de acolo.

Nu îți plac festivalurile de muzică „tânără“? Nici mie în mod deosebit, dar ele sunt manifestări ale unei libertăți pe care trebuie să o apărăm până la ultimele consecințe, fiindcă, de altfel, e tot ce avem.

Cât despre droguri și alte metode de autodistrugere, oamenii vor găsi mereu o cale să-și facă rău, indiferent de regimul politic. 

În dictatură însă, o face statul în mod sistematic, organizat. În democrație ne putem apăra. Dacă nu ne apărăm, rămâne vina noastră.

Chiar nu ne obligă nimeni să alegem lăcomia, nu solidaritatea, ignoranța și fudulia, nu educația și empatia. Acestea sunt alegeri măcar la fel de importante ca acelea electorale. Și le mai și facem zilnic… 

Fotografii: Inquam Photos / Octav Ganea

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.