Când jurnaliștii tac, o mamă plânge
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Presa înregimentată are atitudine multă, informație puțină și anchete mai deloc. Nu sapă deloc în spatele „decorului”.
Jurnaliștii din România scriu azi despre instituții publice măcinate de compromisuri bolnăvicioase, incompetență la vedere și ascunsă, ilegalități criminale, neglijențe grave. Scriu cu furie, cu îndârjire, cu patimă. Scriu despre disoluția structurilor care trebuie să apere cetățeanul și pe care le numeam cândva Poliție, Parchet, Guvern, Administrație locală, STS și continuați dumneavoastră.
Mulți dintre jurnaliști scriu de parcă au descoperit săptămâna trecută slăbiciunea construcției acestui monstru cu firmă la poartă, Statul român.
Cum am contribuit mulți dintre noi, jurnaliștii care nu s-au născut ieri, la dezastru?
Abandonând picătură cu picătură, cu consecvență, scopul jurnalismului, interesul public. Adică datoria de a semnala publicului abuzul de orice fel.
Cum a uitat să muște câinele de pază al democrației?
În România, presa este cvasi-înregimentată. Mare parte a televiziunilor și publicațiilor online reprezintă presa critică puterii doar atunci când puterea este de o anumită culoare. De fapt, este consecventă în a critica un singur partid, chiar dacă el nu mai este la putere.
Când vine la putere partidul „afiliat”, compatibil, critica încetează sau se îndulcește, se dizolvă. Derapajele sunt prezentate drept accidente sau acuzații nedovedite. Dacă sunt prezentate.
Veți spune că echilibrul politic ar putea duce, continuând logica, la echilibru gazetăresc: când unii laudă, ceilalți critică.
Presa înregimentată cere capete și jignește „vinovații” la oră de maximă audiență. Pentru că niciunul dintre partidele politice nu vrea de fapt să răstoane statul de carton, din calcule meschine.
Ar putea fi locul din care controlează mase mari de oameni și bani publici, locul unde își plasează propriii incompetenți care trebuie răsplătiți. Și „înregimentații” se mulțumesc și ei cu informații din rechizitorii și înregistrări „cruciale” ale victimelor statului paralel.
Tabloul descris de presa înregimentată este doar în alb și negru: #rezist sau #nurezist.
În spatele acestei imagini de tub catodic se află însă statul mâncat de cariile complicităților. Un telefon la 112 și totul se prăbușește. După Colectiv, sub presiunea publică părea că sistemul public se va reclădi, iar „corupția nu o să mai ucidă”.
Însă instituțiile nu se reformează din interior, nu au această forță. Din afară, presiunea a scăzut constant, precum durerea: „mulți am fost, puțini au rămas”. Iar dacă nimeni nu monitorizează noul edificiu, iar aceasta este menirea presei independente, zidurile se ridică pe terenuri mișcătoare. Din nou.
Această boală, compromisul jurnalistic, are o cauză - în afară de moliciunea coloanei vertebrale și slăbiciunea profesională. În multe redacții predomină dictatura economică.
Mai întâi, dacă un jurnalist are o opinie diferită, o abordare care pune sub semnul întrebării așa-zisul curs editorial (de fapt, părtinitor, dar comun tuturor celor din jur), materialul propus, redactat sau montat are mici șanse de a deveni public.
Apoi, ziaristului i se îngustează universul de exprimare. Toți se întreabă în jur: „Nu are credite, copii, cheltuieli? Are vreo ofertă de la alții?”. De cele mai multe ori nu se ajunge la concediere, tocmai pentru că mesajele interne sunt destul de clare de la început: ești cu noi sau împotriva noastră. Pleci singur sau, cel mai des, nici nu ajungi în redacția cu care nu ești deloc compatibil în exprimare. Compromisul începe de la semnarea contractului.
(Dictatura economică este foarte puternică și în instituțiile de stat. Posturile cu leafă bună se păstrează cu un angajament dureros: tăcerea. Chiar dacă în jurul bugetarilor mor oameni din cauza bacteriilor din spitale. Iar posturile ocupate de impostori vizează doar pensia, nimic nu îi va îndepărta)
Compromisurile presei înseamnă de fapt minciuna prin omisiune. Dacă te uiți în altă parte, dacă te ocupi de subiecte călduțe sau scormonești doar o parte dintre rechizitorii și în trecutul opoziției, e posibil să ai public, dar sigur nu este interesul public cel pe care îl slujești.
Când în jurul tău se prăbușesc instituții, iar cei afectați sunt un copil, o mamă, un bunic pe care nu îi cunoști, dar devin ai tăi – tu, ca jurnalist, simți o durere surdă în stomac. Se numește vinovăție.
În România sunt jurnaliști care au primit mii de euro ca să facă imagine unor companii de stat care oricum aveau monopol. Iar pixul lor nu a mai criticat.
În România sunt jurnaliști care au primit apartamente de la primari. S-au bucurat prin scris.
În România sunt jurnaliști care au primit diurnă de la instituții de stat, când le însoțeau reprezentanții prin delegații externe. Au fost elogioși.
În România sunt patroni de presă care și-au folosit și își folosesc trusturile ca o măciucă pentru lovituri politice. Iar jurnaliștii tac.
În România sunt jurnaliști care știu că salariul lor este plătit din neplata taxelor. Sau din „surse externe”, nu din performanță. Condeiul lor scârțâie.
Sunt jurnaliștii a patra putere în stat? Astăzi, acum, în zilele dramei de la Caracal, pare că da. Mâine, greu de spus.
Pentru că puterea nu se dă. Se ia. Dacă nu ești capabil să o exerciți, vidul este umplut imediat. În cazul nostru, de presa înregimentată.
Când jurnaliștii tac, o mamă plânge pe undeva prin România.
