Ce fel de austeritate e necesară României, o țară unde PIB-ul a crescut de 6 ori în ultimii 20 de ani?
Urmărește Libertatea in Google Discover
În România e necesară impozitarea luxului, a cheltuielilor care nu țin de necesitate și investiții, ci de consumul ostentativ.
Cuprins:
Discursul pro-austeritate are nuanțe profund morale și punitive. Apostolii austerității pozează în instanțe morale revoltate de dezmățul public și preocupate de binele general al societății.
Se comportă de parcă societatea românească a fost surprinsă în toiul îmbuibării, cu o populație dedată la risipă și desfrâu, de zici că ne-au prins pe toți cu caviarul în gură și cu o roabă de șampanie sub nas.
Ei intră în scenă să anunțe spargerea chefului și huzurului, pentru că a venit ditamai nota de plată pentru așa orgie de cheltuieli. Dar cine sunt acești apostoli și unde e desfrâul de cheltuieli și risipa?
Apostolii austerității nu trăiesc auster
Mulți dintre cei care predică necesitatea austerității și-și freacă mâinile a poftă de tăieri, fie că vorbim de politicieni, de oameni din zona finanțelor sau de formatori de opinie, au averi și un trai mult peste ce are majoritatea populației. Oameni cu proprietăți imobiliare, cu conturi de mii de euro, cu venituri (la stat sau/și la privat) de la salariul mediu în sus, cu scutiri și subvenții consideră că au căderea morală să ceară populației să strângă cureaua, că prea s-a întins dincolo de plapumă.
După cum se vede din practică, austeritatea nu înseamnă doar tăieri de salarii și pensii, așa cum am avut parte în contextul crizei financiare din 2008-2012.
Austeritatea presupune și plafonarea unor venituri, amânarea unor creșteri programate și/sau votate în Parlament sau reducerea bugetelor pentru investiții și servicii de care beneficiază cea mai mare parte a societății, precum educația, sănătatea și transportul public.
Cea mai mare parte a populației trăiește constant sub zodia austerității și a precarității, atât prin prisma veniturilor, cât și în privința accesului la servicii de bază, după cum probează o serie de date prezentate de Monitorul Social și Eurostat.
Pentru majoritatea cetățenilor, câteva sute de lei în minus lunar pot face diferența între a-și trimite copiii mai departe la un liceu sau facultate și a-i împinge pe piața muncii necalificate și prost plătită din România și UE.
Se cer sacrificii oamenilor obișnuiți și se oferă privilegii sectorului privat
În România, munca și consumul duc greul bugetului, în timp ce guvernele și partidele parlamentare s-au înghesuit să împartă scutiri în stânga și în dreapta, cu dedicație pentru sectorul privat și boierii imobiliarelor.
Propaganda și practica austerității au mai multe probleme. În primul rând, așa cum a arătat Mark Blyth (și mulți alți economiști și sociologi), profesor de economie politică la Universitatea Brown din SUA, austeritatea nu funcționează ca soluție economică și are un efect distructiv asupra societății, lovind în clasa de mijloc și în cei mai vulnerabili dintre cetățeni.
Apoi, dacă în cazul crizei financiare din 2008, criza bancară a fost dublată parțial de o creștere a cheltuielilor publice cu pensii și salarii, în prezent nu putem vorbi de o criză a cheltuielilor publice, pentru că nu s-a produs nicio orgie de cheltuieli care să ne fi adus pe marginea prăpastiei.
Datoria externă, ca procent din PIB, este (era până recent) de aproximativ 36% din PIB, destul de mult sub media europeană, iar România nu a dat semne de incapacitate de plată. Dar, desigur, nu înseamnă că nu poate fi provocată/amplificată o criză a îndatorării și cheltuielilor publice, însă nu printr-o risipă de care să beneficieze întreaga societate (servicii publice, infrastructură, pensii, alocații etc.), ci prin subvenții, scutiri, achiziții și cheltuieli cu mica, dar extrem de bine plătita aristocrație bugetară care ține de cercurile puterii și de mediul mare de afaceri financiar-corporatist.
În România nu e doar sărăcie și precariat, ci și multă bunăstare, însă de bunăstare și trai bun beneficiază un procent scăzut din populație.
Indiferent că a fost criză sau creștere economică, această parte a populației (aproximativ 20%, conform BNR) a beneficiat și beneficiază constant de o veritabilă vacanță a taxării, dublată în multe cazuri de subvenții și fonduri publice, după cum arată cu date și argumente economiștii Cornel Ban și Alexandra Rusu în recent lansatul raport asupra pauperității fiscale a României.
România nu e o țară săracă și ruinată, unde ne pregătim să tragem oblonul, ci una care în 20 de ani a ajuns de la un PIB de 39 de miliarde de dolari în 1999, la un PIB de 239 de miliarde de dolari în 2019.
Baiul e că în România statul, indiferent de culoarea politică a guvernelor, nu a taxat și nu taxează suficient și eficient nici companiile multinaționale, nici persoanele foarte bogate. Iar eficient nu înseamnă doar cuantumul taxelor sau sistemul de taxare și impozitare (cotă unică sau impozitare/taxare diferențiată), ci chiar la nivelul actual al taxelor, din cauza sifonărilor legale în special prin prețuri de transfer.
Companiile prospere și oamenii cu venituri mari, taxați insuficient
România nu e o țară săracă și ruinată, unde ne pregătim să tragem oblonul, ci una care în 20 de ani a ajuns de la un PIB de 39 de miliarde de dolari în 1999, la un PIB de 239 de miliarde de dolari în 2019.
Baiul e că în România statul, indiferent de culoarea politică a guvernelor, nu a taxat și nu taxează suficient și eficient nici companiile multinaționale, nici persoanele foarte bogate. Iar Statul nu reușește să colecteze nici bruma de taxe existente.
În România actuală, cetățenii de rând și micii antreprenori sunt hăituiți de ANAF pentru mărunțișuri, în timp ce marii afaceriști, marii rentieri (dintre care i-aș remarca în special pe cei ce construiesc blocuri turnuri pe persoană fizică, evitând taxele și beneficiind de amnistii fiscale) și marile companii beneficiază de amnistii fiscale sau subvenții.
După cum se afirmă în raportul menționat anteiror, în România, capitalul a beneficiat de numeroase relaxări fiscale (scutiri și deduceri). „România se regăsește printre acele state UE din cadrul grupului baltic-balcanic unde impozitele pe venit/profit și pe avere sunt la jumătatea nivelului aplicat în statele membre UE care dispun de sisteme de redistribuire extensive. Astfel, în Suedia, Belgia şi Finlanda, aceste impozite contribuie cu 18,9 la sută, 16,9 la sută şi 16,6 la sută la PIB, ceea ce contrastează puternic cu Lituania (5,4 la sută din PIB în 2017), Bulgaria (5,7 la sută din PIB), România (6,1 la sută din PIB) şi Croaţia (6,3 la sută din PIB).”
În acest context, a nu aloca suficienți bani la sănătate, educație, mediu sau transporturi, a plafona pensiile minime și anumite sporuri, a amâna sau a diminua anumite creșteri de pensii și salarii, invocând inevitabilitatea austerității, ține deopotrivă de un cinism grosolan și de o incompetență feroce.
România are probleme cu taxarea și redistribuirea, nu cu prea multele cheltuieli ale statului de care ar putea beneficia și marea masă a cetățenilor, nu doar investitorii și angajații în domenii precum justiția, serviciile secrete și cei de la vârful administrației publice și al companiilor de stat.
Hoția și corupția, folosite ca alibi al austerității exact în discursul celor care le practică sau le permit
A justifica austeritatea invocând hoția și corupția, este iarăși neobrăzare și incompetență, în condițiile în care cei care implementează măsuri și politici publice, la pachet cu organele de control și justiție, nu sunt capabili să combată marea evaziune fiscală și să recupereze pierderile generate de tunuri la care au conlucrat oameni din mediul de business, oameni din instituțiile statului și oameni din mediul politic.
Așadar, în România este necesară austeritatea, dar nu cea cu care ne-au obișnuit o bună parte din politicieni și așa ziși experți în finanțe și economie. E nevoie de o austeritate care să-i vizeze pe cei care au fost ocoliți de măsurile de austeritate impuse până acum, de cei care trăiesc în lux și opulență, în timp ce marea parte a populației strânge cureaua și își ia lumea în cap.
În România e necesară impozitarea luxului, a cheltuielilor care nu țin de necesitate și investiții, ci de consumul ostentativ. E necesară impozitarea mai consistentă a marilor averi și a rentelor, nu de continuarea scutirii și sprijinirii posesorilor acestora. E nevoie de o impozitare diferită a proprietăților și bunurilor, în funcție de numărul, valoarea și utilitatea acestora.
Altfel spus, austeritate da, dar nu pentru căței! Dacă vrem să ieșim din paradigma subdezvoltării și a egalizării în sărăcie între angajații din privat și de la stat. Pentru început, ANAF ar trebui să ne spună ce cotă din venituri plătesc cei din top 1% vs salariatul pe 2000 de RON, așa cum în SUA fiscul ne spune că Buffet plătește cotă mai mică decât secretara lui.
Statul nu mai trebuie lăsat orb cu bună știință, pentru ca noi, restul populației să orbecăim și să ne hrănim din blamarea celor care nu vor să muncească pe salarii mici și să fim în continuare prizonierii unui conflict constant alimentat între angajații la stat și cei din privat, într-o arenă națională a jocurilor foamei și urii.
