Despre Auchan, Ikea, Godină și lupta cu multinaționalele. Am cunoscut patroni români care m-ar fi dat afară de 5 ori pentru acest text

În legătură cu Ikea, lumea s-a revoltat că s-ar oferi salariul minim (aproape 2.000 de lei) și că nu mai lucrează nimeni pe așa bani. Totul se întâmplă în Timișoara, unde costurile vieții au crescut simțitor. Nu era tocmai salariul minim, s-a scuzat Ikea, adică erau 3.000 de lei net. Ca orice angajator român, și Ikea a început să se laude că dă diverse bonusuri pentru ture suplimentare, decont transport etc. Adevărul e că salariul rămâne tot mic, iar pentru un business de succes precum Ikea, să dai salarii atât de mici e o problemă și de imagine. 

Profiturile pe magazin sunt comparabile cu țări din Vest, salariile sunt nici jumătate. E corect reproșul. Însă când se reproșează că salariul mediu în România e de vreo 4.000 de lei și Ikea dă prea puțin, se sar prea multe etape. De exemplu, o etapă foarte importantă în care salariile în privat au rămas de mizerie (la alb, cel puțin), iar salariile bugetarilor au ținut cât de cât un ritm de creștere. Nici la buget nu e paradis (dacă nu vorbim de privilegiați nesimțiți), dar sunt mai mulți bani pe cartea de muncă, nu doar bonusuri, prime și alte invenții. 

Ce greșeală am făcut? Că nu am știut să punem presiuni pe patroni să crească salariile din privat în ritmul bugetar. Cei mai mulți din privat urlă că bugetarii iau prea mult. Ceea ce e complet aiurea (sunt și cazuri de frecători de mentă, dar sunt minoritari totuși, ca și în privat). 

De-aia era foarte important, atunci când creștea salariul minim sau când se mai creștea salariul vreunei categorii de bugetari, în loc să strigăm „ia uite, bă, la nesimțiții ăștia!” să spunem organizat că vrem măcar indexarea salariilor cu creșterea de la bugetari. Când urlăm la bugetari, nu facem altceva decât să le facem jocul patronilor. La bugetari trebuie urlat doar să-și respecte frații lucrători din privat, nimic altceva – și, da, aici trebuie urlat mult.

O șansă ratată

Am avut o șansă pe care am pierdut-o. Au fost vreo cinci ani în care a fost mare nevoie de mână de lucru și angajații ar fi avut o pârghie de negociere. Cu ce, dacă n-ai sindicate ca lumea în privat? Singura pârghie era cea a salariului minim, care poate fi dictat de guvern. Dar și împotriva salariului minim au urlat „experții”, de fapt, niște lobbyști de doi lei care înțeleg piața ca pe o junglă din care trebuie să iasă viu numai patronul. Au fost specialiști din ăștia de la Banca Națională până la Academiile de Științe Economice care ar fi trebuit să-și ardă diplomele de mult timp: sunt momente când chiar trebuie să accelerezi creșterea salariului minim pentru că altfel ajungi în blocaje fără ieșire.

Întorcându-ne la Ikea, dar și uitându-ne la Kaufland, Lidl și alte businessuri de succes, salariile sunt infinit mai mici decât profiturile pe care le fac aici. Mai mult, în Spania, Germania sau Franța plătesc taxe mai mari pe venituri decât o fac aici. Singura lor explicație, pe care n-o vor da public niciodată, e: „pentru că putem”, pentru că statul îi lasă, pentru că muncitorii dezorganizați îi lasă. Doar n-or să vă dea aceste companii bani de bune ce sunt la suflet!

Corporațiile au meritul că nu mai angajează la negru

Altă observație foarte importantă. Lumea s-a cam dus naționalist în partea asta cu multinaționalele „care ne fură”. Dar cel care fură cel puțin la fel este patronul român: mare neplătitor de taxe, mare angajator la negru, un personaj pe care nu-l văd deloc mai puțin vinovat decât multinaționalele. 

Ba mai mult, în urmă cu vreo 15 ani, aceste corporații au făcut o mică revoluție aducând totuși mai multe salarii la alb, într-o piață a muncii în care munca pe bani în plic era la modă. Oricât export necurat de profit s-o fi făcut, au existat și efecte pozitive, iar asta v-o spune unul cu oarecare vechime în tranșee de apărare a muncitorilor. 

Sfatul meu ar fi să învățăm să cerem tratament egal și demn pentru toți muncitorii, indiferent de cât de mare e compania, că știu eu firme de construcții care au întors bani cu lopata cu doi angajați cu carte de muncă și zeci de blocuri rezidențiale construite. Ce s-a ales de cei care au făcut blocurile? Unde e asigurarea lor socială? Pe ce bani o să-și trateze hernia de disc?

Cazul Auchan

Curentul anti-Auchan a început de la polițistul Godină, care a observat că trebuie să-și scaneze produsele într-un supermarket. Auchan nu face decât să accentueze un curent care există de câțiva ani: toți retailerii au băgat și astfel de secțiuni în care îți scanezi singur produsele. Va veni nu peste multă vreme curentul scanării produsului cu telefonul, la ridicarea de pe raft, și plata automată la ieșire. Polițistul Godină și alți revoltați de pe Facebook nu au cum să împiedice asta.

Vor dispărea joburi de casier, vor avea nevoie de alte calificări, dar nu poți să împiedici un curs tehnologic absolut firesc. 

România a avut mult timp mâna de lucru mai ieftină decât achiziționarea de tehnologie. De-aia am avut și avem multe fabrici în care se folosesc muncitori (în confecții, în industria pieselor auto etc.) doar pentru că-s mai ieftini decât o mașinărie. 

Soluția nu e să păstrezi joburi primitive, ci să dai joburi mai bune și să protejezi mai bine lucrătorii. Sunt două fundături oricum: ori iei tehnologie, ori, ca în construcții, închiriezi muncitori și mai ieftini din Orient și îi pui să le ia locul românilor, exploatându-i inuman pe salarii incredibil de mici (cam ce au pățit românii în Vest). Cale de întoarcere nu e. 

N-ai sindicate, ai abuz

Unde e adevărata vină Auchan pe care n-o să v-o spună alde Godină sau tot felul de alți vânători de clickuri și voturi ieftine? Păi, în urmă cu vreo 10 ani au tăiat în carne vie ca să nu recunoască sindicatele în companie. N-ai sindicate, ai abuz: ore neplătite, demitere fără mari discuții, comportament discreționar. Iar asta cam pare să fie regula în acest business.

Unde e o altă vină, împărțită de data asta? În „cartelări discrete”, să le zicem așa până s-o trezi cineva să și vadă cât de perfid au fost umflate prețurile unor produse din coșul zilnic. Cum apar acele prețuri „vestice” la mălai, deși suntem dintr-o țară plătită pe sfert cât vesticii? Puneți, bre, întrebări simple! Toată perioada de pandemie și postpandemie a fost „boom de profit”, iar coșul zilnic și-a dublat prețul. Salariile au rămas aceleași. Vreți să enervați? Păi, atunci treceți la atac, niciun politician nu trebuie să vorbească în dodii până nu explică ce a făcut ca să prevină specula pe timp de criză și pandemie. N-au făcut nimic, vă zic eu.

Apoi, când vedeți câte un pesedist sau penelist apucat de grija pentru casieri, întrebați-l de ce nu schimbă la modul serios legea dialogului social. Altfel, e ușor să faci show la TV și dup-aia să te bați pe umeri cu conduceri de multinaționale foarte mulțumite de tratamentul românesc. 

Fără sindicate solide pe ramură, marii patroni din retail vor strivi orice rezistență, orice întrebare cât de cât legitimă venită din partea muncitorilor. 

Aceste mișcări antimultinaționale vin dintr-un spirit crescut de frustrare în ce privește comportamentul marelui capital în România: venim, facem profit, plecăm cu banii. Frustrarea e legitimă, dar se manifestă haotic, ba chiar au sărit tot felul de naționaliști scârboși să o confiște. 

Nu! Trebuie spus clar. Marile businessuri din România nu lasă amprentă socială, pentru că exportă prea mult profit, nu pentru că bagă produsele la scanat sau pentru că Ikea te pune să-ți montezi dulapul. Orice politician care o face pe nemulțumitul trebuie să propună taxare serioasă pe orice business mare, mai ales pe alea cu tendințe monopoliste, fie că vând petrol sau hârtie igienică și mălai. Taxezi serios, începi să recalifici oameni, ajuți noile meserii, ții muncitorii pe linia de plutire. Nu o faci? Atunci ai România, un caz de prostie maximă într-o Europă de Est oricum paradiziacă pentru afaceriști mari și coșmar pentru angajați. 

Ce e de făcut

Toți angajatorii îi privesc pe români la fel de disprețuitor, indiferent că-s multinaționale sau maxi-naționale (le spun așa companiilor mari cu patroni români, pentru că nu vorbesc aici despre micul business care e, de fapt, autoexploatare familială și care ar trebui să primească ajutor, nu taxe noi). În loc să ne mirăm atâta că ne putem scana singuri produsele, mai bine să vedem de ce se strâng așa puțini bani pentru școală, spital, ajutor social. Apoi, mai trebuie să ne întrebăm de ce ultraexploatarea nu mai are niciun sens fără salarii ca lumea – avem, de exemplu, în HoReCa prețuri ca-n Vest, servicii de doi bani și foarte mulți milionari la negru.

Mâncăm patiserie superproastă, avem serviciile astea mici, de proximitate, făcute praf tocmai de monopolul (facilitat de autorități) al marilor magazine, nicio protecție pentru mici investitori care poate ar vrea doar să vândă o ciorbă bună, o sarma bună, o pâine bună, fără să-și facă apoi vacanțele la Monaco. 

Nu te fură doar străinii, te fură toți

Multinaționalele nu sunt decât poza unor inegalități imense între venituri. E un moment de schimbare majoră. Ori Ikea își reface calculele și vede că ar avea oricum profit spectaculos și cu salarii de 5000 la alb, ori statul își revine și va începe să taxeze și afacerile, nu doar lucrători și lucrătoare, ori, dacă nu, vom aluneca pe reproșul isteric și periculos de tip „ne fură străinii”. Nu te fură doar străinii. Te fură toți, și rudele te fură, dacă lași capitalismul fără măcar un țarc de reguli, taxe și principii de fier.

În loc s-o ardem cu isterii de Godină, mai bine am constata încă o dată paradoxul european: dacă, prin absurd, mâine s-ar băga taxele pe capital și legile de protecție a muncitorilor din Germania sau Franța, România și patronii ei ar urla la unison că e „comunism”. Știți care e vestea proastă? Că oricum, în această imensă criză a energiei, capitalismul vestic geme grav, prins între plutocrație și costuri publice. Și că, din ce văd, nu avem niciun gând să ne trezim din naivitățile de anii 90 și să ne presăm politicienii și patronii cu patru chestii simple: protecție socială, școală, spital, pensie. Cum obții asta? Rapid, prin mărirea spectaculoasă a salariului minim. Mai lent, prin mărirea de taxe pe giganți, încurajarea unor businessuri noi, mai ales în producție industrială și de infrastructură, adică chestii mai serioase decât „am făcut 10 blocuri, statul m-a taxat cu fix nimic, iar eu am avut trei angajați pe salariul minim”.

Deci, da, sunt stângist, înțeleg și văd concentrarea capitalului, văd cum se măresc inegalitățile și aberațiile sociale odată cu ele. Însă lupta împotriva acestor aberații nu se poate duce cu alte aberații. Să mai avem grijă la un aspect!

De obicei, în istorie, capitalismul pus în pericol se salvează prin militarizare, ceea ce se întâmplă acum.  Să avem grijă că din această cauză încep să fie închise gurile! Nu prea mai putem spune nimic, deoarece funcționează o cenzură implicită a „specialistului” care va cere mereu, la orice criză, să plătească proștii ca să se salveze nu știu ce afacere strategică. Să avem grijă să fim deștepți, nu carne de tun pentru naționaliști chiar mai proști decât produsele „made in Romania” din supermarketuri. 

Un paradox personal

În loc de concluzie, vă ofer paradoxul propriu. Ani de zile am rămas pe aceeași linie ideologică, un socialism dat la minimum, unul care să poată fi acceptat de un public românesc mai mare. Nu vi se pare tare că singurul loc în care mai pot scrie cu plăcere și cu siguranța că nu rămân fără acest job e o multinațională elvețiană, Ringier, cea care editează Libertatea? De ce? Simplu, multinaționalele își eficientizează energia organizațională, încă nu și-o consumă pe strivit furnici socialiste, într-o mare de sărăcani capitaliști cum e România. Am cunoscut însă patroni români „verzi” care m-ar fi dat afară de 5 ori pentru un astfel de text. Scanați-vă produsele și cereți legi pentru angajați, terminați cu prostiile.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE