1 Mai muncitoresc în China. Patriotism la ora cinci dimineața în orașul unde s-a tras primul foc al revoluției chineze
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Merită să te trezești la ora 5 pentru un eveniment comunist? Când ești în Nanchang, locul unde în anii '20 „s-a tras primul foc” al revoluției, răspunsul vine la pachet cu o doză serioasă de spectacol și rigoare istorică. În Piața Bayi, la umbra monumentului care marchează nașterea armatei chineze, atmosfera de la ridicarea drapelului păstrează acea solemnitate, aproape neschimbată, a marelui regim.
Cuprins:
Demonstrația „micilor patrioți”
Însă dincolo de coregrafia militară „old school”, adevărata surpriză este cea umană: o mulțime de copii de doar 5 sau 6 ani, din generația Alpha, care intonează imnul cu o precizie și o pasiune debordante. În orașul unde a început revoluția bunicilor, acești „mici patrioți” par să demonstreze că, la Nanchang, flacăra ideologică nu are nevoie de cafea la prima oră.
Oamenii au ocupat piața încă de seara pentru a prinde un loc care să le permită să vadă cât mai bine festivitățile. „Chinezii sunt foarte mândri de armata și de țara lor. Acesta e sentimentul pe care-l am mereu când ajung în această piață”, spune unul dintre tinerii prezenți.
Sfârșitul războiului civil din China: victoria comuniștilor în 1949
Perioada anilor '20 în China a fost marcată de un tumult politic intens, adesea descrisă ca o fază crucială a revoluției chineze, situată între căderea dinastiei Qing (1911) și consolidarea puterii comuniste (1949). Această epocă a fost definită de lupta pentru unificarea țării, influența ideologiilor străine și conflictul dintre naționaliști și comuniști.
Fondat în 1921 la Shanghai de Chen Duxiu și Li Dazhao, Partidul Comunist Chinez (PCC) a parcurs un drum sinuos de la o mișcare clandestină sprijinită de sovietici la forța politică absolută care controlează astăzi a doua economie a lumii. După o alianță fragilă și un război civil sângeros împotriva naționaliștilor din Kuomintang, partidul condus de Mao Zedong s-a impus prin mobilizarea țărănimii și tactici de gherilă, culminând cu proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie 1949.
Lupta de două decenii dintre naționaliști și comuniști din China s-a încheiat în 1949, un an marcat de evenimente cruciale. În ianuarie, naționaliștii au cerut celor „Patru Mari” (SUA, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică) să medieze o înțelegere cu comuniștii. Potrivit Britannica, SUA au refuzat imediat, considerând inițiativa inutilă. Pe 14 ianuarie, Mao Zedong a propus condiții stricte pentru negocieri, printre care pedepsirea „criminalilor de război”, reforma agrară și desființarea guvernului naționalist.
În timp ce comuniștii câștigau teren, pe 15 ianuarie, Tientsin (Tianjin) a fost cucerit. Președintele Chiang Kai-shek a demisionat pe 21 ianuarie, predând conducerea generalului Li Tsung-jen. Acesta a acceptat condițiile lui Mao și a ordonat retragerea forțelor naționaliste din Peking (Beijing), marcând începutul ofensivei comuniste asupra capitalei naționaliste, Nanking.
Negocierile oficiale dintre cele două tabere au început pe 13 aprilie, la Peking, însă divergențele asupra cerințelor-cheie ale comuniștilor, inclusiv desființarea guvernului naționalist și trecerea trupelor comuniste peste Yangtze, au dus la un impas. Pe 19 aprilie, guvernul lui Li a respins propunerile lui Mao, iar comuniștii au lansat o ofensivă totală. Căderea Nankingului, pe 24 aprilie, a accelerat colapsul naționaliștilor.
Până în iunie 1949, comuniștii cuceriseră orașe strategice precum Shanghai și Hankow. În octombrie 1949, Mao a proclamat în Peking înființarea Republicii Populare Chineze, recunoscută rapid de Uniunea Sovietică și alte state comuniste. Naționaliștii, înfrânți, și-au mutat capitala de mai multe ori, în final retrăgându-se la Chongqing și, ulterior, în insula Taiwan. Potrivit Britannica, acest moment a marcat instaurarea regimului comunist în China, schimbând radical peisajul geopolitic al regiunii.
- poveste împărtășită de un cititor Libertatea
