INTERVIU. Ana Dumitrașcu, personajul principal din „Imaculat”, vorbește despre greutățile tinerilor actori și supraviețuirea într-o „industrie plină de abuzuri”

Într-o cafenea bucureșteană înțesată de tineri care încă lucrau în prag de seară, Ana Dumitrașcu a venit însoțită de Zoe, o cățelușă brac german cu ochi negri și bune maniere. Este o apariție fresh a generației ei, cu o frizură șic, de un blond deschis, cu tatuaje pe brațe și un râs zglobiu. În spatele acestei imagini este însă o tânără care a înțeles greutățile meseriei de actriță și a văzut atât partea frumoasă, cât și latura mai puțin boemă a industriei. 

Am discutat cu Ana Dumitrașcu despre modul în care un astfel de film schimbă viața unui actor tânăr, dar și despre cât de dificil este să prinzi roluri într-o industrie cu circuitele închise și cu abuzuri, cu câteva ore înainte ca Academia de Film americană să anunțe lista scurtă pentru premiile Oscar din 2023. 

Recomandări

Calvarul unei românce care a avut o relație cu un bărbat turc de religie musulmană: „Nu aveam voie să ies din casă fără supravegherea lui”

România n-a fost selectată, însă asta n-o dezamăgește pe Ana. Se bucură în continuare de munca și de șansa ei. 

„Norocul să fii la locul potrivit, în momentul potrivit”

Libertatea: Ana Dumitrașcu, ai 25 de ani și primul tău lungmetraj, în care ai avut și rolul principal, a fost nominalizarea României la Oscar. Cum vezi lucrurile care ți s-au întâmplat?
Ana Dumitrașcu: Am avut un noroc foarte mare. Din păcate, majoritatea dintre noi terminăm facultatea și nu facem mai nimic. Asta e o discuție foarte amplă. Nu cred că e vina facultăților sau a sistemului de învățământ, dar e o realitate. Deși foarte mulți suntem foarte buni, foarte serioși, foarte talentați. Acest noroc despre care vorbesc ține de șansă, să fii la locul potrivit, în momentul potrivit.  

– Și ce a însemnat pentru tine acest noroc?
– Mi-a schimbat viața filmul ăsta! Nu doar că mi-a adus o anumită recunoaștere în industrie, pe care evident că n-o aveam. M-am împrietenit foarte bine cu Monica (Monica Stan, regizoarea filmului, n.r.), Cezar Grumăzescu, care a fost partenerul meu în film (a jucat rolul Costea, n.r.), este acum prietenul meu. Pe lângă toate astea, mi-a adus o deschidere mai mare către castinguri, către alte proiecte.

Recomandări

Generația educată și violentă – cazul Exarhu. Să nu fim ipocriți: orice băiat crescut în anii 80-90 prima oară avertizează și a doua oară pocnește

Am trăit și eu această frustrare și această durere: nu eram chemată pentru că nu știa nimeni cine sunt. 

În industria noastră, castingurile sunt închise de foarte multe ori. E greu pentru cineva care stă în spatele camerei de filmat la casting să aleagă dintre o mie, două mii de oameni. Atunci preferă să cheme mai puțini. 

„În facultate, nu înveți actorie de film”

– Înainte de a obține acest rol, în ce fel de producții mai participaseși?
– Când am dat castingul, eram în anul doi spre trei la facultate. Mai jucasem în scurtmetraje, majoritatea proiecte de facultate ale colegilor, dar nu numai. Experiențele astea m-au ajutat însă foarte mult în ce privește modul în care m-am raportat la actoria de film, la un set. În facultate, nu înveți actorie de film. Există un singur opțional, care a fost implementat recent și-a și fost scos între timp. La noi se face actorie de teatru, lucrăm pe metoda Stanislavski. 

Recomandări

Cod galben de ploi în jumătate de țară, până duminică. Harta județelor aflate sub avertizare meteorologică

– Cum ai ajuns la casting și cum s-a desfășurat?
– A fost un casting foarte lung, cam de trei luni. Când am aflat că eram pe lista scurtă eu și încă o fată, încercam să-mi imaginez ce aș putea să fac în plus față de ea, deși niciodată nu e vorba despre asta. La ultimele probe pe care le-am dat, Monica mi-a spus că ar vrea să revin la ce făceam la început – ceea ce fusese instinctual, încercând să implementez rapid ce citisem în scenariu. Având toată fișa personajului în minte și tot ce construisem în tot acest timp, dar având și acest instinct de la prima probă, a ieșit ceva ce i-a plăcut. 

Mi-a plăcut foarte tare de Daria din scriitură. M-am îndrăgostit foarte tare de acest personaj și cred că sufeream până azi dacă nu-l luam.

Părinții nu au fost de acord cu actoria

– Într-un interviu, spuneai că ai găsit o asemănare între tine și personajul tău. La ce te-ai referit?
– Mă vedeam pe mine la 18 ani în incapacitatea de a spune nu. Eram un people pleaser (o persoană care vrea să le facă altora pe plac, n.r.). Și-acum mai am reminiscențe din genul ăsta de comportament. Dar m-am mai maturizat și, cu siguranță, s-a diminuat și mai mult de când am filmat. Plus faptul că Daria are niște mecanisme de a se folosi de feminitatea ei și de această fațadă de timiditate – care e construită pe un adevăr, dar și pe o păcăleală. Așa cum multe fete, la o vârstă fragedă, încep să lucreze cu feminitatea lor, deși nu sunt conștiente complet că asta se întâmplă. 

– La 18 ani, tu ce fel de adolescentă erai?
– Eram clasa a XI-a la liceul din Drăgășani. Și știam foarte clar ce vreau să fac, deși eram timidă. În vara dinainte de clasa a XII-a, am fugit de acasă două luni, după ce m-am certat cu tatăl meu foarte tare pentru că voiam să dau la actorie. Ai mei sunt medici și nu erau de acord. Am ajuns la București, unde făceam niște cursuri de actorie, într-un acting studio. Înainte, mai fusesem într-o trupă de teatru la Craiova și într-una la Balș, iar la București am fost în vreo trei diferite. Nu știu dacă m-au ajutat prea mult cursurile astea.

La UNATC, ei caută să nu fii încă modelat de vreun tip de teatru, să fii ca o plastilină pe care ei pot să o modeleze. Am avut norocul că, deși am trecut prin toate aceste neguri ale actoriei, am rămas foarte deschisă. 

– Și la București unde ai stat, cum te-ai descurcat?
– Am stat la prieteni. Unul dintre ei era regizor și actor. Dar nu m-a pregătit niciodată pentru actorie, că nici n-am vrut! Și acum mă simt puțin stingheră când se uită părinții mei sau oamenii apropiați la ceva în care am jucat. 

În pandemie, s-a întreținut lucrând într-un bar și făcând traduceri

– Apropo, cum au reacționat părinții tăi când te-au văzut în film?
– Au venit la Veneția, când am avut premiera. Au avut în momentul ăla o epifanie: gata, poate să fie actriță. Sigur, mai au și acum îndoieli, dar sunt mult mai încrezători că o să reușesc. 

Pe mine mă ajută această încredere și susținere pe care mi-o oferă acum, pentru că e foarte greu, ca actor tânăr, să te întreții din actorie, mai ales după pandemie. Am vrut să mă las de actorie de minimum zece ori! 

Emoțional și mental, a fost o perioadă groaznică prin care nu mai vreau să trec!

– Ce soluții ai găsit în cei doi ani de pandemie?
– Am lucrat la un bar o perioadă destul de lungă și am făcut traduceri. 

„Daria nu era o drogată, ea voia să fie integrată”

– Revenind la film, cum te-ai pregătit pentru rol? Încotro ai mers pentru documentarea personajului?
– Am avut și eu un istoric personal cu diverse substanțe – bineînțeles că nu cu heroină – și am putut să mă inspir de acolo. Pe lângă asta, am avut multe discuții cu Monica, ea chiar a trecut prin asta. În plus, Daria nu era o drogată, ea voia să fie integrată. Și-a găsit această acceptare în brațele prietenului ei și ale anturajului, care luau heroină. Nu avea o relație bună cu părinții, deși provenea dintr-o familie cu o situație financiară stabilă și suferea de traumă de abandon, așa că soluția cea mai bună pentru ea: rebeliunea și distanțarea. Să aibă ceva numai al ei, separat de părinți. Așa a ajuns la dezintoxicare.

Cred că e foarte puțin un film despre droguri și mai mult un film despre ce înseamnă să fii femeie într-o societate claustrată și despre cum navighezi în apele acestea tulburi ale patriarhatului.

– Ce ți s-a părut cel mai greu în munca la acest film? 
– Cel mai greu, dar asta e valabil pentru toate proiectele la care am lucrat, e că încercam să rămân în personaj și, în același timp, să fiu eu însămi. Personajul meu e un copil timid și pierdut. Iar eu lucram cu niște oameni pe care îi admirasem înainte și voiam să vorbesc cu ei, să râd cu ei, să bârfesc cu ei. Dar nu puteam să ies din personaj și aveam acest conflict interior: mă întrebam dacă ei or să mă creadă o arogantă, că nu stau să vorbesc cu ei în pauză. Nu puteam să ies din personaj pentru că filmam 12 ore zilnic, eu eram în toate secvențele. Dacă ieșeam, atunci rupeam ceva din mine. Poate alți actori, la un nivel mai înalt, pot să facă asta. 

– Contează pentru tine că ai jucat, la început de carieră, într-un film care nu are o temă clasică pentru filmele românești – din comunism sau vechile probleme din societate?
– Mi se pare că mi-a așternut un drum diferit faptul că am început cu filmul ăsta. Ulterior am fost contactată pentru tot felul de roluri mai puțin convenționale. De pildă, urmează să joc într-un spectacol de teatru rolul unui câine, într-un soi de teatru absurd. Recent, am jucat o femeie cu Alzheimer. În facultate, mi se dădea Elena Andreevna – ceea ce nu e o problemă, dar e drum la care te aștepți, fiind fată. 

Cu cine și-ar dori să lucreze în viitor

– Cu cine ți-ai dori să lucrezi în viitor, actori sau regizori?
– Îmi doresc foarte mult să lucrez cu Andreea Borțun, care e o regizoare la început de drum, dar a făcut niște filme de-ți rup mintea! E minunat ce face. Dar ea, în general, lucrează cu civili – cum zicem noi la UNATC -, uneori lucrează și cu actori. Dar și regizorii Eugen Jebeleanu, Florin Șerban, Adina Pintilie, Catinca Drăgănescu. 

O admir și pe actrița Diana Cavallioti, pe care mi-ar plăcea să o întâlnesc și în teatru, și în film. Mi se pare minunată! La fel și Katia Pascariu, cu care în curând voi avea ocazia să lucrez într-un spectacol de teatru. 

– Activitatea căror teatre din București ți se pare mai atractivă?
– Îmi place Teatrul Mic, și nu spun asta pentru că e prietenul meu angajat acolo. Mi se pare că există un echilibru foarte interesant între spectacolele de public și cele foarte bune, care ar putea să călătorească prin toată lumea și ar avea succes. Eu nu găsesc că e în beneficiul nimănui ca un teatru să aibă doar spectacole profunde, ar trebui să existe un echilibru. 

Cel mai bun cred că e Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț, unde acum e Gianina Cărbunariu director. În ultima vreme mi se pare interesant ce se întâmplă la Teatrul Act. Au ieșit recent două spectacole, unul dintre ele este un one-woman show cu Raluca Aprodu, „Fete și băieți”. Pe celălalt nu l-am văzut încă, dar am citit niște cronici bune despre el. Este un spectacol feminist, despre o anumită jurnalistă italiană, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.

Ultima oară am fost la Replika, la spectacolul cu Vlad Ionuț Popescu și Katia Pascariu, «DN83». E un spectacol despre abuzurile dintre profesor și studenți. 

Industria tolerează abuzurile

– Dacă am ajuns la capitolul ăsta, ție cine ți-a fost profesor coordonator la UNATC?
– Bogdana Darie și Marius Gâlea. Dar licența mi-am dat-o cu Șerban Puiu. 

– Șerban Puiu și Felix Alexa au fost acuzați de abuz și hărțuire, în ultimele luni, de mai multe studente, după cum a arătat și investigația Rise Project. Tu ai avut experiențe de acest fel în facultate?
– Nu în facultate. Problema e că toată industria cam așa este, una abuzatoare. Eu am fost odată la un casting, unde era un bărbat regizor și două femei în dreapta lui. După monolog, el mi-a zis:

„Frumos, dar tu vrei să faci meseria asta foarte mult, nu? Știi că trebuie să faci niște lucruri ca să faci meseria asta”. Eu, foarte naivă: „Sigur, ce trebuie să fac?”. „Păi, dacă vrei, ne vedem mai încolo”. „Și ce să facem?”, zic eu. „Măi, tu nu înțelegi că trebuie să-mi s*** p***?!”. Am plecat de acolo plângând. 

Altă dată, prin anul II, regizorul m-a chemat seara, târziu, la Airbnb-ul închiriat pentru casting. Cu o zi în urmă, dimineață, mai fusesem acolo la o probă. Așa că am acceptat să mă duc seara. Când ajung, începe să pună camera pe mine, deși eram doar eu cu el. Mi-am dat seama că e ceva dubios la mijloc pentru că nu mai e nimeni. 

A început să-mi ceară să-mi dau jos hainele. M-am ridicat și i-am zis că vreau să plec. Atunci, a început să mă pună la perete și să mă pipăie. Am fugit de acolo cât de repede am putut, nici nu mi-am mai luat geaca. 

– Ai alege să pleci din România, să lucrezi în Vest?
– Sigur, dacă vine un regizor din Germania și-mi propune să fac un film, merg. Dar cred că nu poți să faci actoria în altă limbă decât în limba ta. Nu spun că e imposibil, dar probabil că vei avea multe roluri de est-europeni care au ajuns în America, de pildă. Și eu sunt fix în procesul ăsta, de a lucra la accentul meu, pentru că vreau să lucrez în străinătate. Dar vreau să am proiecte, nu m-aș muta din țară. Îmi doresc să am experiențe de lucru în afară și pentru că se fac proiecte mai diverse.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro