Cauzele nostalgiei după regimul comunist. Daniel Șandru, președinte executiv IICCMER: „Ne vom trezi că antidemocrații vor ajunge la putere”

Săptămâna trecută INSCOP a prezentat o amplă cercetare realizată la comanda IICCMER, care a arătat că la 35 de ani de la căderea comunismului, o parte a populației vede cu ochi buni regimul comunist, cu toate că recunoaște în același timp privațiunile și abuzurile unui regim criminal, dincolo de aportul acestuia la modernizarea României, după intrarea țării noastre în aria de influență a Uniunii Sovietice, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Despre rezultatele sondajului: „M-am simțit năucit”

– Libertatea: Realizăm acest interviu după prezentarea sondajului comandat de IICCMER și realizat de INSCOP referitor la nostalgia față de regimul comunist și față de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Cât de mult vă surprind datele din sondaj?

– Daniel Șandru: Mărturisesc sincer că mă așteptam. Trendul acesta l-am urmărit și înainte de a fi președinte IICCMER, pentru că m-a interesat evoluția populismului în spațiul european și românesc, începând de prin 2010-2011, și mă așteptam să apară și să capitalizeze și să instrumentalizeze politic, desigur într-un mix ideatic și cu ceea ce au transpus în istoria noastră recentă și regimurile autoritare din interbelic. Din păcate, intuițiile pe care le-am avut ca politolog s-au adeverit, deși în sufletul meu, legat de sondaj, mă așteptam să nu fie atât de ridicate cifrele. Am avut o intuiție că au crescut, dar nu mă așteptam să fie așa de mari, încât senzația pe care am avut-o a fost că m-am simțit năucit, încercând să-mi explic care au fost cauzele pentru o astfel de percepție existentă la momentul actual în societatea românească.

– Este mai degrabă o iluzie față de ideologie, prin ceea ce promite ea, sau față de un regim care de o parte dintre respondenți a și fost trăit?

– Cred că sunt mai multe cauzele. În primul rând trebuie să subliniez că e vorba de o percepție. E un sondaj care relevă mai mult despre prezent decât despre trecut, pentru că percepția asta e în totală contradicție cu realitatea vremurilor actuale. Trecând peste faptul că ne aflăm într-o perioadă de austeritate, care este anunțată, pentru care se propun măsuri și sper, ca orice cetățean al României, că o vom depăși cel mai curând, trebuie să spunem limpede că pe toți indicatorii, România ultimilor 20 de ani este cu mult peste ceea ce a însemnat forma de modernizare pe care a propus-o comunismul: de la indicatorii economici până la indicatorii culturali, de la indicatorii care privesc producția și exportul până la cei care vizează serviciile care se asigură publicului.

Pe de altă parte, o altă subliniere necesară e că beneficiile democratizării și intrării în Uniunea Europeană nu au fost împărțite echitabil pentru toate segmentele sociale. Și de aici apare această frustrare față de prezent, care e dublată de dezamăgirile induse de clasa politică în toată această perioadă de 35 de ani de postcomunism. Deci există niște motivații economice, context în care oamenii tind să se refugieze într-un trecut idealizat și mitizat.

Și în acest moment vorbim de percepții. Iar aceste percepții sunt eronate cu privire la realitate actuală, dar acest lucru nu înseamnă că nu au o bază de adevăr. O altă chestiune care poate fi privită drept cauză este modul cum a evoluat în acești 35 de ani discursul simbolic din societate, care imediat după 90 a recuperat în mod total necritic mitul paradisului interbelic, încercând o reconectare a proaspetei democrații postcomuniste cu ceea ce se imagina că a fost democrația din interbelic.

Or, și dumneavoastră știți la fel de bine ca mine că România nu a avut o tradiție democratică, că momentul instituirii democratizării României, pe analiză politologică, odată cu 1996, schimbarea regimului Iliescu, prin câștigarea alegerilor prezidențiale de Emil Constantinescu și coaliția care îl susținea. Un discurs simbolic care a construit acest mixaj ideatic între legionarismul fascist al anilor 30 și național ceaușismul anilor 70-80, care a fost întreținut din zone variate ale societății românești, de la Academia Română, trecând prin Biserica Ortodoxă, prin anumite zone ale intelectualității românești și inclusiv în spațiul politic prin anumite partide sau formațiuni care au avut interesul de a instrumentaliza politic acest tip de discurs. Și, desigur, trebuie luat în considerare că statul român a pus mereu la coada listei de priorități problema politicilor memoriei.

Noi vorbim de o societate care a trecut prin această traumă a comunismului, după ce anterior trecuse prin trauma fascismului interbelic, care nu și-a asumat acest trecut, care nu a avut o privire în oglindă, pentru a spune că istoria noastră nu e net triumfalistă și excepțională, așa cum fost învățați, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în prezent, ci e una cu bune și rele, cum e istoria oricărui popor.

Politicile memoriei au fost unele neintegrate. Nu a fost o politică asumată de statul român alta decât prin înființarea unor instituții care să prezerve aceste atitudini memoriale. Dar de cele mai multe ori, din păcate, politicile memoriei s-au redus la festivisme, la ținut colive sub drapelul național și discursuri pompoase, fără să fi existat un plan de acțiune riguros, dincolo de ce s-a făcut, atât cât s-a putut face, cu resursa umană și bugetară pusă la dispoziție de Guvern, de cele două instituții a căror activitate o știu foarte bine: Institutul Național pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

E o altă cauză aceasta, a dezangajării în raport cu politicile memoriei, pentru că aceste politici ar fi trebuit, pe baza unui plan de acțiune foarte clar, să ajungă până în straturile profunde ale societății. Ce s-a întâmplat? Nu s-au identificat la timp acele instrumente și mijloace sau dacă s-au identificat, ele nu au fost puse în practică.

Acele instrumente care să permită o largă diseminare a ceea ce a însemnat totalitarismul, cu cele două fațete ale sale: cel fascist și cel comunist. Iată numai câteva dintre cauzele care cred că ne-au dus în situația în care o nostalgie psihologică, naturală până la un punct, a celor care au trăit în regimul comunist, a celor pe care îi invocați. Și da, o parte dintre cei intervievați, așa cum arată datele statistice, au trecut prin acel regim.

Raportarea (n.r. – la regimul comunist) a fost la un moment dat într-o intersecție evenimențială al cărei punct culminant a fost dat de perioada noiembrie 2024 – mai 2025, în contextul campaniei pentru prezidențiale. A fost în această intersecție, așadar. A fost instrumentalizată politic și transformată într-o nostalgie restaurativă sau cum spunea jurnalista Magda Grădinaru la dezbatere, într-o nostalgie manufacturată.

Practic, s-au întâlnit în această intersecție pe de o parte discursul simbolic al unei părți a intelectualității românești, cu discursul simbolic susținut informal la nivelul rețelei pe care o are Biserica Ortodoxă Română, cu discursul simbolic din zona pop culture la cultura populară, până la cele câteva televiziuni care transmit muzică folclorică. O să râdeți, dar are un mare impact. Până la revitalizarea unor festivaluri grandomane, cum a fost Cenaclul Flacăra, până la concertele lui Tudor Gheorghe cu al său album „Degeaba”, care transmite că ideea că nu s-a făcut nimic în perioada post-1989, în comparație cu „Epoca de aur”, și până la spectacolele angajate și angajante ale unui actor precum Dan Puric. Toate acestea au trivializat, pe de o parte, memoria victimelor comunismului, dar și memoria victimelor fascismului. Și au creat ceea ce Hannah Arendt (n.r. – cunoscută gânditoare politică a secolului al XX-lea) numește posibilitatea de a „banaliza răul”.

Iar în sondaj oamenii au recunoscut că nu exista libertatea, că nu puteai călători, că aveai doar două ore de program la televiziune, că raioanele erau goale. Edulcorează în zona memorială, psihologică, aceste chestiuni de rău politic și prezervă o dimensiune mitizată a unei epoci în care ei se regăsesc, fugind de prezentul pe care îl resping și pe care îl consideră incorect și inechitabil, fugind în trecut într-o formă de escapism care îi duce la concluzia că poate ar fi bine să revenim la același tip de regim.

„Nostalgici” din categoria 18-35 de ani, marea provocare a educației

– O categorie aparte din segmentarea sociologică sunt tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, deci persoane născute între 1996 și 2007, odată cu intrarea României în UE. Observăm în această categorie cifre îngrijorătoare, dacă ne raportăm la modul cum percep ei regimul comunist și pe Nicolae Ceaușescu. De ce anume?

– Aici avem o creștere de doar câteva procente, 2-3% cred, în raport cu un sondaj realizat tot de INSCOP, dacă nu mă înșel, în noiembrie 2023, care arăta că 48% dintre tinerii cu vârste între 18 și 35 de ani consideră că era mai bine înainte. E ceea ce noi considerăm cea mai mare provocare generală nu doar pentru institut, din perspectiva acestor barometre ale nostalgiei după comunism, pe care le analizăm, ci și pentru societate în ansamblul său și mai ales pentru sistemul educațional.

Și anume provocarea trans-generațională, adică exact acești tineri care nu au avut niciun contact cu regimul comunist, care cunosc prea puțin despre crimele și abuzurile acestuia, care nu cunosc deloc ceea ce înseamnă lipsa libertății și care manifestă atitudini nostalgice față de un regim pe care nu l-au cunoscut, preluând practic elemente din acea memorie edulcorată despre care spuneam, pe care o au părinții sau bunicii lor.

Cum ajungem la acești tineri? Cum povestim într-o epocă digitală și cu noile tehnologii, astfel încât ei să înțeleagă că, practic, doar reprofilează niște mituri, nu niște adevăruri, pe baza cărora își formează o percepție eronată în raport cu realitatea unei societăți care, sigur, are foarte multe lucruri încă de realizat, dar care de bine, de rău, este o democrație.

Asta e marea provocare inclusiv pentru sistemul educațional și de aceea insist, e un lucru pe care l-am spus de când am preluat mandatul, în martie 2022. Istoricii și-au făcut datoria, dar e timpul să coborâm din universități și din biblioteci, să mergem spre straturile profunde ale societății, să mergem în orașele mici și mijlocii, să mergem în rural, cu mesaje care nu trebuie să funcționeze ca o formă de „reeducare”, ci ca o pedagogie a memoriei, care să arate – da, comunismul a fost o formă de modernizare. Care a produs urbanizare, care a produs alfabetizare, că nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat forma aceea de democrație interbelică, pseudodemocrație interbelică.

Probabil că lucrurile ar fi evoluat, dar istoria nu e contrafactuală. Însă aceasta a fost forma de modernizare de la noi, care în paralel a comportat nenumărate crime și abuzuri, pe toată durata regimului criminal și ilegitim, din 1948 până în 1989. Pentru că aici e o teză a Securității, care a fost dusă mai departe după 90, cum că a existat o Securitate rea și un comunism rău, în perioada lui Dej, dar și o Securitate bună și un comunism bun, în perioada lui Ceaușescu. Or, avem datele, și colegii mei istorici au investigat lucrurile acestea și unele dintre ele s-au transformat în sesizări penale.

Și tot așteptăm ca Parchetul General să dea drumul la demersurile juridice necesare, ca ele să ajungă în instanță și judecătorii să spună dacă avem sau nu dreptate. Să putem spune că abuzurile și crimele comunismului au fost prezente și în anii 70 și 80. Și vă dau un singur exemplu, cel al căminelor-spital, nu orfelinate, construite cu un scop, care în baza dezumanizării, pentru că pe unii îi considerau unități neproductive sub aspect economic. Adică pe copiii cu deficiențe neuro-motorii cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani, care erau internați și uciși în mod sistematic în cele 27 de cămine-spital.

Am depus până acum patru sesizări penale, din 2018 și până în prezent. Pe trei dintre ele s-a dat neînceperea urmăririi penale și ne aflăm în proces de contestare ale acestor decizii, chiar la CCR, și o sesizare pe care am depus-o în 2023, la care sperăm ca investigațiile judiciare să înceapă cât mai curând, pentru că noi am pus la dispoziție tot ce exista în arhive, peste 15.000 de file, dar și un raport medical al unor medici, un neuropsihiatru, respectiv un neurolog pediatru, care și-au asumat clar că putem vorbi de un program sistematic de exterminare a acestor oameni.

Cum să ajungă aceste mesaje la tineri? Vă asigur că există eforturile institutului în acest sens. Chiar din această toamnă vom avea un site dedicat deconstrucției miturilor despre comunism, avem serile de dezbateri și conferințe sau caravanele cinematografice pe care le susținem, cu filme precum „Libertatea” al lui Tudor Giurgiu, sau „Anul nou care n-a fost”, al lui Bogdan Mureșanu. Dar nu putem cu resursele financiare pe care le avem la dispoziție să facem mai mult de atât.

De aceea e nevoie ca și sistemul de educație să intervină, și magistrații să înțeleagă importanța ontologică pentru existența și funcționalitatea democrației românești, bună, rea, cum e ea, și să dea drumul la aceste anchete pe care le așteptăm. De aceea e bine ca și Ministerul de Interne să pună în aplicare legile, de exemplu cea care interzice cultul persoanelor condamnate pentru crime împotriva umanității sau genocid. Aceste instituții să funcționeze într-un conglomerat care să înțeleagă finalmente că politicile memoriei nu sunt o chestie de vorbit la seminare și conferințe academice, ci sunt chestiuni care ne privesc.

Bibliotecile din mediul rural și urbanul mic, pline de propagandă comunistă

– În ceea ce privește partea de educație, oare nu este prea târziu predarea Istoriei regimului comunist din România la clasa a XII-a? Sunt elemente de cultură civică și istorie din clasele primare. Personal îmi aduc aminte că prin 2004 am mers într-o bibliotecă comunală, iar acolo regăseam Lenin „Opere complete” și „Ce-i de făcut?” a lui Cernîșevski plus altă literatură adaptată perioadei ante 1989. Și când pregăteam admiterea la facultate, la un liceu din municipiu reședință de județ, la bibliotecă, era multă literatură tot pe această zonă: cărți scrise de Maurice Thorez (n.r. – fost secretar general al Partidului Comunist Francez) sau Roger Garaudy (intelectual apropiat de PCF), însă nu găseai Alexis de Tocqueville, David Hume sau alți autori adaptați pentru ceea ce ar fi necesar să cunoască un licean. Cum putem schimba acest lucru?

– Cunosc situația fondurilor de carte din biblioteci. Nu-mi imaginam că e chiar așa de dramatică situația în cazul bibliotecilor din mediul rural. Dar deja mi-ați dat o idee, pentru că am în față o statistică ce indică totalul de volume pe care IICCMER le-a trimis către diverse biblioteci locale, municipale, universitare. Vorbim pentru anii 2023, 2024 și 2025 de 4.898 de volume. Iar ideea pe care mi-ați dat-o e să trimitem și în mediul rural. Asta e ce putem noi face ca instituție. Trebuie o politică care să fie gestionată de Ministerul Culturii și Ministerul Educației.

M-ați întrebat despre introducerea disciplinei Istoria regimului comunist. Sincer cred că e târziu. Pe de altă parte trebuie să remarc faptul că acest efort al institutului a ajuns finalmente într-o lege și din acest an școlar, copiii de liceu vor avea ocazia să afle mai mult despre regimul comunist. Depinde însă cum va fi predată această disciplină și de aceea noi pregătim un ghid care să vină în sprijinul profesorilor. Depinde maniera în care va fi prezentat ceea ce noi am pregătit în programa școlară de către profesori și cum va fi receptat de elevi.

Manualele pe care le-am văzut apărute pe piață, ca urmare a licitației Ministerului Educației, oferă nenumărate resurse. Cred că s-a făcut un lucru bun. Târziu, dar bun. Și care va produce efecte pe o perioadă medie și lungă, nu imediat. Or, noi avem nevoie, dată fiind situația actuală, în condițiile în care România se află într-un război hibrid și în care această nostalgie pro-totalitară este instrumentalizată politic și din interior, și din afară, avem nevoie de acțiuni concrete imediat, în următorii trei ani.

De ce următorii trei ani? Pentru că vin alegerile parlamentare și ne vom trezi, pentru că acesta e punctul critic al democrației, că utilizând chiar procedurile democratice, antidemocrații vor ajunge la putere. Așa s-a întâmplat peste tot atunci când a căzut democrația, de la Republica de la Weimar și până la alte exemple.

Lipsa de cultură umanistă a decidenților politici, cu excepțiile de rigoare, este iarăși un factor major, în constatarea pe care o fac, că nu avem suficiente elemente care să răspundă acestei provocări la adresa democrației. Nu avem niște instituții care să poată să funcționeze sistemic și care să prezerve valorile democratice. Nu avem o înțelegere a importanței unor astfel de acțiuni și a aplicabilității unor politici memoriale, care în același timp, aducându-ne aminte despre ororile trecutului să ne învețe și cât de importante sunt valorile democratice.

Și nu avem înțelegerea faptului că problemele actuale ale României nu sunt exclusiv de natură economică. Sunt și acestea și sunt foarte importante, dar mai sunt și problemele de natură simbolică, de discurs public, de educație a tinerei generații în sprijinul democrației.

O lege pentru condamnarea promovării comunismului?

– Ați vorbit la conferința de prezentare a sondajului de necesitatea unei legi care să condamne promovarea personalităților comuniste sau cei care fac apologie regimului comunist. Cât de deschisă credeți că e societatea și cât de deschis e principalul partid de guvernare, PSD, știind că nu a avut niciodată o „autocritică” sau reevaluare istoriei sale, pentru că foștii lideri au fost mai degrabă atenți la tradiția PCR, nu la cea social-democrată, a PSDMR-ului fondat în 1893?

– Aceasta e problemă pe care trebuie să o regleze PSD, dar și celelalte partide din arcul guvernamental, la nivel de voință politică. Au voința politică pentru a trece dincolo de condamnarea formală și abstractă a comunismului și introducerea unui cadru formativ care să combată propaganda comunistă, să interzică utilizarea simbolurilor regimului comunist din România și cultul sau omagierea persoanelor care l-au susținut? E o întrebare la care vom afla acest răspuns în perioada următoare. Mâine voi trimite scrisori către toți președinții partidelor din coaliția de guvernare.

O altă chestiune ține de sensibilitatea socială. Nu mă aștept să existe numai uși deschise. Pentru că există o anumită sensibilitate a celor care spun: Domnule, nu putem compara nazismul, care e o ideologie criminală, cu comunismul din România care a fost un regim, e drept, cu abuzuri, dar totuși un regim. Ori ideologia comunistă e o ideologie a binefacerii, a egalității. E, de fapt, o utopie care peste tot unde a fost aplicată a sfârșit în crime și abuzuri. Iar lucrul acesta trebuie spus foarte clar.

Pe de altă parte, și subliniez, în mod cert nu trebuie să picăm în capcana a ceea ce profesorul Michael Shafir numea „martirologie competitivă”. Adică niciodată nu trebuie să comparăm unicitatea Shoah-ului și a Holocaustului cu ceea ce s-a întâmplat în cadrul crimelor comunismului, pentru că nu e vorba despre care dintre regimuri au fost mai rele, să plecăm de la datul că ambele regimuri extremiste au aceeași rădăcină, cum spunea Arendt și că se închid într-un cerc, atunci când extremele se atrag. Și vedem lucrul acesta fix în acest mixaj fascisto-naționalo-ceaușist.

Plecând de la aceste particularități, legislativul nostru sau partea democratică a legislativului să configureze un astfel de cadru normativ pentru care noi punem la dispoziție expertiza specialiștilor regimului și ca urmare a unei dezbateri publice, unde toată lumea trebuie să se implice. Noi nu impunem un cadru normativ, ci vrem să deschidem o discuție în societate, cât se poate de repede, care să se finalizeze cu o inițiativă legislativă de care cred că avem nevoie.

– Deja sunt voci dinspre stânga politică și intelectuală care spun că nu avem nevoie de o asemenea lege. Și mă refer aici la doamna senatoare Victoria Stoiciu, din PSD. De asemenea, inclusiv unul dintre editorialiștii Libertatea, domnul Costi Rogozanu, care spunea că nu e nevoie să ne aplecăm din nou și să condamnăm comunismul, acesta fiind cel care e principalul inamic al nazismului și a luptat în urmă cu opt decenii contra nazismului și fascismului și le-a înfrânt, adică a salvat inclusiv țara noastră. Ce facem în momentul când apar asemenea păreri și cum putem duce discuția într-un cadru formal?

-Eu cunosc de mult poziția doamnei senator. Cred că e necesară o dezbatere între zona de stânga și zona de dreapta. Am susținut mereu lucrul acesta, că trebuie ca intelectualii publici de stânga și de dreapta să se așeze la aceeași masă, să ducă dezbaterile într-o zona de civilitate, așa cum se întâmplă în orice democrație care se respectă. Poate vom vedea realizat și acest lucru la un moment dat.

În ceea ce privește acea susținere redată a domnului Rogozanu, eu personal nu am citit textul, cred că e o confuzie. Nu a salvat comunismul nimic de nazism, cu atât mai puțin România. E un context specific care ține de Al Doilea Război Mondial și aici trebuie să se exprime istoricii și nu literații și editorialiștii. Eu nu o să mă exprim, că sunt politolog, nu istoric. Desigur că putem vorbi de un context al celui de-Al Doilea Război Mondial și de acolo ar trebui să plece discuția.

În ceea ce privește cele susținute de doamna Stoiciu, chiar domnia sa facem distincția între ideologie și regim, spunând că ideologia comunistă este una a fericirii pe pământ, care, se subînțelege, nu a fost pusă în practică, iar comunismul din România este doar un regim. Sigur, respect dreptul la opinie al doamnei senator, la fel și cel al domnului Rogozanu. Nu am nicio problemă în acest sens, dar asta nu înseamnă că nu pot înțelege că dacă comunismul a fost o formă de modernizare, așa cum tot susține stânga românească, de ce nu ar fi complementar și discursul care recunoaște că a fost o formă de modernizare, dar care atrage atenția și asupra abuzurilor și crimelor.

Pentru că în spatele acestei fascinații pentru betoane, de la hidrocentrale la blocurile construite de Ceaușescu, cu toate că în perioada postcomunistă s-a construit mult mai mult ca în comunism, au stat destine care au fost frânte, oameni care au fost uciși, strămutați și abuzați.

Or, hai să vedem în ansamblu „frumusețea” modernizării și a regimului comunist, cu fascinația pentru betoane pe de o parte, dar și cu crimele care au stat în spatele acestor construcții megalomanice. Ambele raportări la comunism, și cea dinspre stânga pe care o reprezintă doamna Stoiciu, care nu e chiar cea social-democrată, și cea dinspre dreapta moderată, au fix același drept de cetate.

Sigur, trebuie să existe dezbatere. Eu repet: nimeni nu impune ceva, nimeni nu fixează ținte, dar putem accepta că Nicolae Ceaușescu a fost un dictator care acum, când vorbim, și nu vorbesc în termeni juridici, este condamnat pentru genocid? Putem să spunem lucrul acesta și, mai mult decât atât, să-i incriminăm pe cei care îl omagiază? Cum a făcut în plenul Parlamentului European doamna Diana Iovanovici Șoșoacă sau cum a făcut în spațiul public românesc domnul prim-vicepreședinte al AUR, Marius Dorin Lulea. Avem voie să facem lucrul acesta? Eu cred că avem voie și cred că o astfel de lege ar trebui să funcționeze. E datoria și responsabilitatea legislatorilor, a parlamentarilor să creioneze acest act legislativ.

Să nu-și imagineze cineva că o să vină IICCMER, cu președintele său, oricum l-ar chema, să trântească pe masă proiectul: aceasta e legea, votați-o! Nu se poate întâmpla așa ceva. Și doi la mână, nici nu poate fi firesc să se întâmple așa ceva. Rugămintea noastră și ceea ce voi transmite prin scrisoarea trimisă președinților partidelor democratice este să ia în considerare această posibilitate, necesitatea ei în acest context și faptul că există exemple pe care le putem lua în considerare de anul acesta. Pe 17 iulie, președintele Cehiei a promulgat un astfel de pachet legislativ și în consecință să dezbată, așa cum se întâmplă într-o democrație funcțională și să se producă un rezultat: fie că acest act va fi adoptat, fie că nu va fi adoptat. Asta e tot ceea ce propune IICCMER.

Deci nu e vorba de ținte, de a așeza pe cineva la zid, ci e o altă formă de a susține o politică a memoriei care să aducă respect victimelor acestui regim totalitar și care, pe de altă parte, să ni-i arate cu nume și prenume pe cei care au fost responsabili, pentru că altfel ne păstrăm în această zonă de condamnare a comunismului, care e abstractă, vorbim de un sistem fără a recunoaște că în spatele sistemului au stat oameni cu nume și prenume. Prin urmare, am intra într-o zonă a banalizării răului și al acelui dezangajament total, pe care l-a avut, drept exemplu, un nazist cum a fost Eichmann, cel care a gândit soluția finală: „Domne, lucram într-un sistem. Nu sunt responsabil!”.

Eu cred că bucătăresele, medicii, îngrijitorii, medicii, asistentele din căminele de spital, care au asistat pasiv, în majoritatea tulburătoare a cazurilor la uciderea sistematică a acelor copii nevinovați sunt responsabili. Să ne gândim că acei oameni s-au dezumanizat într-atât încât nu-i mai atingea nimic din ce vedeau sau făceau acolo, dar în același timp când ajungeau acasă erau tați, respectiv mame. Cum e posibilă această „schizofrenie” care s-a întâmplat. E posibilă tocmai pentru că am avut de-a face cu un regim ilegitim și criminal.

Comasarea IICCMER cu alte instituții, o intenție blocată

– Spuneți-mi că suntem în plin proces de reașezare a instituțiilor statului. S-a vorbit de comasări, inclusiv a IICCMER cu alte instituții. Ce se întâmplă cu IICCMER sau ce ar trebui să se întâmple?

– O să fiu sincer și direct. A existat o astfel de discuție (n.r. – de comasare) în timpul Guvernului Ciolacu. În care s-a pus problema posibilității unei comasări între IICCMER și Secretariatul de Stat pentru Revoluționari. Am refuzat ferm această variantă, pentru că eu cred că cele două instituții au atribuții cu totul și cu totul diferite. Eu nu pot să transform un expert format în 20 de ani, cu doctorat în materie, într-un funcționar care se ocupă ca revoluționarii să-și primească beneficiile. Nu neg aceste beneficii, nu mă interesează, nu discut. Dar nu transforma un om format în 20 de ani, cu doctorat, în funcționar.

Doi la mână. În acest moment, acel secretariat de stat este o instituție nefuncțională. E ca și cum ai pune un măr stricat într-o lădiță cu mere curate și proaspete. Nu-mi pot asuma așa ceva, pentru că ar însemna, de fapt, desființarea IICCMER, iar eu nu sunt de acord cu lucrul acesta. Am spus-o explicit atunci, procesul a fost blocat. Sper că m-am făcut înțeles.

De la venirea la Palatul Victoria a prim-ministrului Ilie Bolojan nu a apărut o asemenea discuție. Ce vă pot spune este că am primit o adresă din partea domnului ministru Jurca (n.r. – șeful Cancelariei premierului). Și noi, și alte instituții aflate în subordinea Cancelariei și a SGG, prin care mi s-a solicitat să pun la dispoziție un raport: situația actuală a posturilor și eventuale propuneri de reorganizare. De asemenea, câteva explicații de buget, ceea ce am și făcut, pentru că am trimis în termenul solicitat de domnul ministru. Încă nu am primit vreun răspuns și nici nu am avut vreo discuție pe această chestiune.

Dar ce vă pot spune e că institutul a pus încă de pe 4 aprilie în transparență, pe site-ul instituției un proiect de reorganizare instituțională. Susțin în calitate de coordonator al acestui institut guvernamental reforma pe care o urmărește guvernul și cred că e nevoie inclusiv de o restrângere a numărului de posturi în condițiile acestea și proiectul nostru privind modificarea hotărârii în baza căreia funcționăm prevede renunțarea la 7 posturi, inclusiv la unul de demnitar, din care 5 sunt ocupate. Deci nu vorbim de posturi vacante. Credem că e tot ce poate să facă institutul în aceste condiții, iar eu voi rămâne la această atitudine. Rolul nostru s-a văzut.

Eu nu am văzut niciun partid politic sau politician la acea omagiere făcută de doamna Șoșoacă lui Nicolae Ceaușescu în Parlamentul European și să acționeze în consecință printr-o sesizare penală. A făcut-o institutul. Nu am văzut niciun politician care să facă ceva, inclusiv prin sesizare penală, pentru că încalcă legea, discursul domnului Lulea, pentru că îl omagiază pe Ceaușescu și-și declara iubirea pentru betoanele acestuia.

A făcut-o institutul. Cred că rolul nostru e foarte important, și de monitorizare a derapajelor pro-totalitare pe care le-au făcut politicienii extremiști, dar și de educare în sensul cunoașterii crimelor și abuzurilor regimului comunist. Rămân ferm pe această poziție. Cred ferm că această instituție trebuie să rămână integră, chiar cu un număr restrâns de specialiști și cred că mai trebuie modificate și atribuțiile în acord cu noile evoluții societale.

Noi avem un HG din 2009. Au trecut 16 ani de atunci. E necesar să ne adaptăm la noile provocări din societatea românească și vă pot spune cu toată convingerea că nu voi gira cu numele meu și cu mandatul meu desființarea IICCMER. Dacă decidenții politici vor merge pe această variantă, deși eu nu văd motive să o facă, pentru că nu avem un buget uriaș, salariile la institut sunt de 3.000 de lei la 5.000 de lei net.

E un institut unde președintele nu are cabinet, deși sunt asimilat demnitarilor. E un institut unde demnitarul nu are șofer, pentru că șoferul e al institutului, nu al meu. E un institut în care demnitarul nu are secretară, pentru că doamna pe care ați văzut-o la intrare nu e secretara mea, ci e secretara întregului institut. Deci nu văd motive de desființare. Repet, nu voi gira cu numele meu desființarea și dispariția IICCMER. Prefer să mă autodesființez eu din calitatea de președinte și să plec pentru că, slavă Domnului, am multe de făcut.