Dezastrul de la Zărnești, cu 35 de morți, pe care comuniștii au încercat să-l mușamalizeze. Poveștile unor supraviețuitori care au scăpat din „explozia care a zguduit un oraș”

Armament la fabrica de biciclete

„Fabrica de Motorete și Biciclete”, unde lucra mare parte din populația activă a orașului, ascundea un secret de stat. Muncitorii semnau încă de la început un angajament strict de păstrare a secretului. Formula era următoarea: „Jur să păstrez secretul de serviciu și de stat.”

În spatele birourilor și secțiilor unde se fabricau bicicletele Pegas și motoretele Mobra, la mică distanță, se realiza armament de război, care era depozitat în buncărele din dealurile Muscelului. În toată întreprinderea, cuprinzând și partea de motorete, dar și cea de echipament militar erau angajați aproximativ 10.000 de oameni.

Explozia de la hala de armament din 5 mai 1983 a curmat vieți, a lăsat în urmă sute de răniți, iar o parte dintre familiile victimelor au primit doar sicrie cu pământ în ele, trupurile celor dragi fiind distruse de suflul exploziei. Sufletele supraviețuitorilor și-au găsit cu greu liniștea, retrăind timp îndelungat episodul devastator.

Recomandări

Cum au votat românii în „Duminica Orbului”. Televiziunea, acuzată că a manipulat alegerile: „Nu ne vindem țara”

Potrivit unor supraviețuitori contactați de Libertatea, se presupune că declanșarea exploziei ar fi fost cauzată de deschiderea unui recipient cu cheia, care a generat scântei sau ascuțirea unui topor cu polizorul. Deși autoritățile comuniste nu au recunoscut nimic niciodată în ceea ce privește tragica explozie, în umbră au fost făcute operațiuni de anchetare.

Conform unui articol publicat de bizbrasov.ro, la scurt timp de la catastrofă, Ceaușescu a înființat o comisie guvernamentală pentru investigarea incidentului. Prima anchetă indică faptul că explozia ar fi fost provocată de descărcările electrostatice din îmbrăcămintea oamenilor, deși Vasile Potec, directorul fabricii la acea vreme, a precizat că existau norme de siguranță foarte stricte care excludeau această posibilitate.

Condamnați în comunism, achitați după 1989

După aproape doi ani, cei 6 responsabili (directorul fabricii, directorul tehnic, inginerul-șef de concepție, directorul fabricii de produse militare, șeful secției și șeful de atelier) au fost condamnați la 5 ani de închisoare pentru ucidere din culpă. În plus, aceștia au fost obligați să plătească daune de un milion de lei fiecare, sumă imposibil de achitat în vremea aceea, astfel că li se reținea lunar o treime din salariu.

Recomandări

Ce este „Triada întunecată” și cum au devenit rețelele sociale propulsoarele ideologiilor naționaliste

În 1990, procesul a fost redeschis la Curtea Supremă de Justiție, iar condamnările au fost anulate. Noua comisie de specialiști agreați de Parchetul Județean a concluzionat că explozia a fost cauzată de factori imprevizibili, fiind confirmată ulterior de Laboratorul Central de Criminalistică în 1992. „Specialiștii au stabilit că deflagrația s-a produs la presarea unui element exploziv în cartuș. La presare, elementul, denumit macaroană, ar fi detonat cartușul.”, relatează bizbrasov.ro.

Liniștea dinaintea furtunii

Pentru muncitorii uzinei, totul părea să decurgă normal în acea zi fatidică de 5 mai, ba chiar domnea o atmosferă neașteptat de binedispusă. „Era o veselie de nu am cuvinte în atelier, parcă zici că știam că vine sfârșitul”, povestește Sanda Lișiță, una dintre supraviețuitoare.

Nimeni nu bănuia că pentru unii dintre ei a fost ultima dimineață când și-au dus copiii la grădiniță sau la școală. Nimeni nu s-ar fi gândit că în acea zi a fost într-adevăr ultimul sărut de rămas-bun pe care l-au dat partenerului de viață.

Sanda Lișiță, pensionară din Zărnești, acum în vârstă de 70 de ani, își amintește și acum îngrozită de explozia care i-a schimbat viața. Avea 28 de ani când lucra în atelierul D3 în urma căruia a rămas un crater imens. Era o tânără căsătorită, mamă a doi copii, de 7 și, respectiv, 4 ani.

Recomandări

LIVE TEXT. Alegeri prezidențiale 2025, turul 2 – 18 mai. Prezență mare la urne: record absolut în diaspora, până la ora 13:00

La ora 12.00, toată lumea era în cantină pentru a lua masa de prânz. În jurul orei 12.30, Sanda și-a dat seama că pierduse niște bani din buzunarul halatului de lucru, căci atunci nu exista un echipament de protecție adecvat. 

Banii erau de la o colegă însărcinată care avea poftă de castraveți și o rugase pe ea să îi cumpere. I-a căutat unde își încălzise mâncarea la abur, undeva în spatele atelierului D3, dar în zadar. Realizând că întârziase, s-a grăbit spre atelier, îngrijoarată că maestrul Bebe Benjamin ar putea s-o mustre. Deși maestrul nu a spus nimic, șeful de echipă, nea Boghez, a întrebat-o unde fusese până atunci și i-a reproșat că venise fără găleata cu pulberă de cordită, pe care trebuia să o ia dintr-o altă încăpere. A dat să plece după găleată, însă o colegă, Monea Maria, s-a oferit să meargă ea. Maria nu s-a mai întors, viața ei fiind curmată de suflul puternic al exploziei.

În ziua aceea, în atelier erau depozitate foarte multe cartușe și proiectile, lăzi pline care mergeau la tragere și în care urmau să bage tuburile încărcate. Procedura era următoarea: muncitorii luau tuburi din stive și le pregăteau pentru umplere cu pulbere de cordită. Întregul proces era extrem de periculos, orice eroare putând declanșa o explozie.

„Mi se face pielea de găină când îmi amintesc”

În atelier erau puse două mese cap la cap, de câte 5 metri fiecare. Sanda stătea în capătul uneia dintre ele, cu un picior pe stinghia de la masă, iar în spate se afla cazanul cu unsoarea în care urmau să bage tuburile încărcate. La câțiva metri de ea erau două fete care încărcau tuburile, una stătea pe masă, cealaltă lângă ea și îi ținea de tub, apoi una cântărea încărcătura și cealaltă o turna.

„Era undeva pe la 12.40 și la un moment dat ne-am trezit în atelier cu o flacără imensă și cu un vuiet puternic. De unde a fost și de unde a luat foc habar nu a avut nimeni. Când s-a făcut flacăra aia mare a luat foc pulberea de pe jos. Mai desfăceau recipiente cu o cheie și s-o fi făcut vreo scânteie, așa s-a auzit inițial. Impresia mea de atunci, ce am văzut eu, a fost că a venit ceva de sus direct în vasul cu pulbere.”

A început să sară totul în aer de parcă erau artificii. „Vă dați seama cum mi-a dăruit mie Dumnezeu zile? Nu m-a atins nimic”. Odată cu primul suflu al exploziei, s-au deschis și ușile. Sanda a ieșit afară lângă rampa unde se trăgeau vagoanele pentru a fi încărcate, dar nu își amintește cum. Alături se afla un hidrant care i-a zburat halatul de pe ea, rămânând doar în tricou și pantaloni.

În timpul ăla, focul s-a extins la lăzile cu trotil, provocând o explozie și mai puternică ce a aruncat-o într-o mlaștină din apropierea fabricii. Și-a adunat puterile, s-a ridicat și a fost izbită din nou, de data aceasta lovindu-se foarte tare la cap. Nici acum nu îi mai crește părul în zona loviturii. 

A încercat să-și revină cât mai repede, după care a luat-o la fugă: „Nu m-am uitat nicio secundă către atelier să văd ce se întâmplă în spatele meu. Au mai ieșit persoane cu mine pe ușă, dar habar nu am cine.”

Nu mai ține minte dacă a luat-o prin unitatea militară sau pe altă parte. A început să tremure și i-au dat lacrimile. „Sunt niște amintiri pe care eu nu mi le-am mai putut aduce aminte, sunt grele. Nu am mai povestit niciodată de atunci atât de detaliat”, spune doamna Sanda.

Lupta pentru supraviețuire

„Cădeam și mă ridicam, cădeam și iar mă ridicam. Era ca atunci când se zdruncină pământul la cutremur. Nu puteam să merg nici doi metri că suflurile puternice mă prindeau și mă doborau”, își amintește femeia.

Ușor, ușor a reușit să ajungă într-o pădurice, lângă unitatea militară, unde s-a întâlnit cu doi soldați care i-au spus să rămână acolo și să se așeze culcat cu fața către ateliere. La câteva minute distanță a venit un alt soldat, care i-a luat pe ceilalți doi. În puținul timp în care a stat în locul respectiv și-a amintit că în buzunarul halatului își băgase verigheta și ceasul de mână. Le pierduse, dispăruseră odată cu halatul. Așa a crezut atunci. Spre norocul ei, verigheta o uitase în acea zi acasă, iar ceasul l-a găsit după două săptămâni de la tragedie în molozul din fața atelierului unde lucra.

Cuprinsă de spaimă, Sanda a plecat din pădurice. A mers printr-un râu, pentru că avea în picioare niște sandale care alunecau pe „mătasea broaștei” și nu avea spor la alergat. Imediat după, a ajuns la un pod ce ducea spre grupul B al fabricii, iar pe partea cealaltă era o poartă care ducea către casă. „Eu am dat să urc podul, ca să ies pe poartă și să merg acasă. Din spate m-a tras un bărbat care mi-a zis: «Vino încoace, femeie, ai scăpat până aici și vrei să mori?» Când m-a tras în sus, m-am accidentat la picior”.

Și-a continuat drumul spre grupul B, doar că pe altă parte. „Era un gard de sârmă prin care m-au tras niște oameni, habar nu aveam cine, abia apoi mi-a zis o cunoștință, Ionel Aldea că el era. Apoi am fugit spre bariera de la drumul principal și m-am întâlnit cu Cezar, soțul meu”. 

Cezar era schimbul doi, iar când a auzit explozia care a zguduit Zărneștiul a fugit într-o clipită în căutarea soției lui. S-au întors amândoi acasă, speriați, dar recunoscători că erau împreună. Au alergat din haltă până pe strada Grui, aproximativ 3 kilometri jumate, iar Sanda spune: „Eram desfigurată de la cum am fost aruncată în mlaștină, eram lovită la cap, udă toată de la ploaie și într-un simplu tricou”. Cezar s-a dus imediat să ia copiii de la școală și de la grădiniță, pentru că profesorii erau în alertă, știind că mama lor lucra în locul exploziei.

Cumnații au crezut-o moartă

Cumnații Sandei, cei doi frați ai soțului, au plecat disperați în căutarea ei, întrucât auziseră de explozia de la D3. În drumul lor, au dat peste un trup neînsuflețit pe calea ferată. Era Lenuța, cea mai bună prietenă a Sandei. Cele două semănau izbitor, ambele mici de statură, puțin durdulii, cu trăsături delicate. Șocul a fost cumplit. Pentru că după figura plină de sânge nu putea fi recunoscută foarte ușor, cei doi au crezut că trupul fără suflare este al Sandei și s-au întors acasă, îngroziți de vestea pe care urmau să o dea fratelui. „Au venit la noi acasă și nu le-a venit să creadă că sunt în viață.”

Aceasta a fost ultima ei amintire cu Lenuța. A spus că erau foarte apropiate și că îi iubea foarte mult băieții, pe Dănuț și Viorel. „Ea nu avea copii și era trup și suflet cu copiii mei. Venea tot timpul la noi, ne duceam la plimbări, dormeam la ea și Gheorghiță, soțul ei..”. A făcut o pauză, a respirat adânc și printre lacrimi a adăugat: „Asta este viața… Nu am fost în stare să merg nici la înmormântarea ei”.

În acele zile, peste Zărnești domneau haosul și disperarea. Explozia lăsase în urmă un peisaj apocaliptic, greu de descris în cuvinte. În jurul atelierului, copacii care trebuiau să fie încărcați cu frunze și flori de primăvară aveau în ei intestine și membre ale oamenilor ce și-au găsit sfârșitul, a declarat Sanda. Și cu toate astea, putea fi mult mai rău dacă focul ajungea la cele 14 vagoane pline cu pulbere aflate lângă atelier „Erau rași 35 de kilometri de pe fața pământului.”

Traumele rămase în urma tragediei

„Din clipa în care m-am întors în apartament, n-am mai vrut să văd pe nimeni, pe absolut nimeni”, își amintește Sanda Lișiță.

Tot ce a urmat după ce a ajuns acasă a răscolit-o și i-a adâncit trauma prin care trecuse. Ciocănitul în ușă devenise un sunet de fundal. Toată lumea care știa că Sanda era de tură venea și se interesa ori de ea, ori de celelalte colege. Faptul că auzea numele celor dispăruți și modul în care și-au găsit sfârșitul îi amplifica groaza.

Imaginile oamenilor răniți îi reveneau obsesiv în minte, iar fiecare poveste auzită îi întărea sentimentul că moartea fusese la un pas distanță și că supraviețuirea ei a fost aproape un miracol.

După aproximativ două zile de la accident, un cadru militar a venit pentru a verifica listele cu supraviețuitori, întrucât toți cei care ajungeau în viață la spital erau înregistrați. Însă numele ei lipsea atât de pe lista dispăruților, cât și de pe cea a oamenilor în viață. „A venit militarul și i-a zis lui Cezar: «Condoleanțe! Nu ați mai găsit soția.» Cezar i-a răspuns că sunt acasă, iar militarul, șocat, a adăugat: «NU SE POATE! Cum să fie acasă? Ea nu e nici pe lista dispăruților, nici pe cea a celor internați în spital»”. 

Când a văzut-o în carne și oase, nu i-a venit să creadă, era lovită, dar trăia și asta era cel mai important.

A fost o perioadă grea pentru Sanda. A mărturisit că, atunci când soțul lucra în schimbul trei, se așeza singură în pat, visa explozia și fugea afară să se salveze. 

„Într-o noapte m-am trezit pe scara unui alt bloc, la ușa lui Gogonea, soția lui murise, din păcate. Nu știu ce căutam acolo în picioarele goale, în cămașă de noapte. Noroc că nu mi-a deschis nimeni, m-am trezit și m-am dus acasă. Țin minte vremea de afară, vântul puternic și rece și rufele de pe gărdulețul din fața blocului care zburau în toate direcțiile. Apoi mi-am luat copiii și am dormit la Lenuța Mihăescu, o prietenă care era în concediu de maternitate”. 

Teama de a visa din nou explozia era foarte puternică, îi era frică să se uite la tabloul de pe perete, pentru că avea impresia că vine pe ea. Vreun an a rămas într-o spaimă totală, iar sănătatea i-a fost compromisă. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, a zis ea, și-a revenit: „Foarte greu a fost, foarte, foarte greu și după atâția ani, eu încă simt fiorul ală. Simt tot. Din clipa aia am început să merg la biserică, că am zis că Dumnezeu mi-a dăruit zile. Câți nu și-ar fi dorit să rămână în viață, să-și fi crescut copiii cum mi i-am crescut eu. Cred că unul dintre copii mi-a purtat mie noroc în ziua aia”.

Cât despre anchetele făcute de autorități, regimul comunist a ascuns cu desăvârșire ce se întâmplase, justificând explozia ca fiind o defecțiune tehnică. Vreun an, Sanda a fost ținta întrebărilor directorului, care nu recunoștea că a fost în atelier în ziua aceea, de frică să nu fie tras la răspundere, pentru că fiind atât de multă încărcătură, ei nu ar fi avut voie să lucreze acolo.

Povestea Lenuței, femeia confundată cu Sanda

Viorica Andronăchescu, sora mai mică a Lenuței, stătea pe bancă în parc când a auzit bubuiturile puternice, urmate de o ciupercă mare de fum negru care se ridica spre cer. Inima a început să-i bată puternic, a strigat „Lenuța, sora mea” și a fugit să o caute. 

„Am început să alerg, dar îmi era greu, pentru că eram însărcinată în cinci luni cu al doilea copil. Țin minte că eram prin câmp și m-am chinuit să sar peste niște plăci de beton. Eram disperată”. În acele momente, singurul ei gând era să o vadă pe Lenuța venind spre casă, zâmbind ca de obicei. Pentru că așa era ea, „o mână de om, cu părul lung și des, credincioasă, mereu zâmbitoare, atentă și iubită de toată lumea.”

Nu a găsit-o, așa că s-a întors, iar în zona gării s-a întâlnit cu mama lor, Victoria, Mica, cum o alintau ei, care o aștepta și ea pe Lenuța. „Gara era plină de oameni care își așteptau copiii, frații, soții sau prietenii”. S-au dus împreună spre casă cu speranța că le va ciocăni la ușă. „Mama simțea că ceva nu e bine, era sigură că am pierdut-o, pentru că nu primisem niciun semn de la ea”.

Viorica a povestit că, în seara aceea, în jurul orei 20.00, soțul ei, Grigore, a găsit puterea să le dea vestea tragică. „S-a prins de un fotoliu și a zis: Mico, uite care e treaba, Lenuța a murit. Atunci mama a albit pe loc și a leșinat. Eu m-am trezit la un vecin în casă dată cu oțet. De disperare băteam la toate ușile și strigam că a murit sora mea. Nu m-am putut duce în seara aia să o văd, m-am dus abia a doua zi și mi-a luat trei ore să ajung de la poartă până la căpătâiul ei.”

Lovită în cap de o cărămidă aruncată de suflul exploziilor

Cu greu și-a găsit Viorica puterile să vorbească despre cum și-a pierdut viața sora ei, care fusese la un pas de a scăpa din explozie. Povestește că Lenuța fugea ținându-se de mână cu un coleg și când erau ieșiți din zona de explozie, s-a prăbușit brusc pe calea ferată. „Băiatul a crezut că s-a împiedicat. A vrut să o ridice, a tot strigat-o, dar ea nu mai răspundea și și-a dat seama că a murit. Au zburat mai multe cărămizi în aer, iar una care a venit cu putere din suflul ăla, a lovit-o direct în cap, a omorât-o pe loc și a aruncat-o cu fața pe calea ferată”.

Ani la rând după tragedie, pe 5 mai, la monumentul din fața fabricii avea loc o ceremonie de comemorare în memoria celor care și-au pierdut viața. Pentru Viorica, viața a continuat, dar de fiecare dată când vede numele Moroe C. Elena (Lenuța) gravat în piatră, ochii i se umplu de lacrimi. Lenuța avea 33 de ani și o viață înainte, la fel ca toți ceilalți.

14 vagoane încărcate cu pulbere în fața atelierului

Ioan Mițaru, în vârstă de 75 de ani, fost mecanic de locomotivă, a povestit pentru Libertatea că în ziua exploziei era la depou, la aproximativ un kilometru jumătate de atelierul care a explodat. În acel moment, a primit un telefon de la director: „Urgent, vă duceți la D3, că a explodat atelierul și sunt acolo 14 vagoane cu pulbere fiecare de câte 40 de tone. Să le luați și să le duceți de acolo, că e nenorocire”. 

A plecat imediat, a luat locomotiva și a făcut planul de intervenție. I-a spus colegului său, Aurel Grapă: „Tu te bagi pe ele, eu mă retrag pe Tohanul Nou. Tu le iei și mi le dai mie. Le iau prin tragere și le băgăm în antestația aproape de gara Zărnești”.

Ioan Mițaru a rememorat momentul catastrofei și a descris haosul din jur ca fiind un adevărat infern: „Zburau grinzile pe sus, geamurile se spărgeau, muncitorii fugeau. Erau femei care alergau în chiloți de acolo, era dezastru. Când ne vedeau oamenii că mergem să luăm vagoanele, urlau la noi și ne ziceau: «Bă, sunteți nebuni, vă duceți la moarte? Unde vă duceți, bă?»” Ei nu știau că, dacă cele 14 vagoane explodau, Zărneștiul ar fi fost șters de pe hartă. Din fericire, au reușit să le îndepărteze la timp, evitând o nenorocire mult mai mare.

Când situația s-a liniștit și în aer, „nu mai zburau cărămizi, grinzi și geamuri ca niște rachete”, Ioan Mițaru și colegul său, Aurel, s-au întors să vadă ce a rămas în urmă. „Arăta ca după război, erau membre, mâini și picioare peste tot”, spune el.

Au intrat în atelier și au găsit o femeie „pe care căzuse o placă, săraca. Mai avea doar mâinile și labele picioarelor întregi. Praf o făcuse. O prinsese acolo ca pe un șoarece în capcană”. Afară pământul era plin cât vedeai cu ochii de vestoanele soldaților, întrucât ei lucrau la încărcarea și descărcarea vagoanelor cu pulbere și armament. Chiar cu trei zile înainte trimiseseră convoiul cu rachete spre Constanța.

El spune că toată lumea discuta despre ce s-a întâmplat și cum a fost posibilă o asemenea detonare din senin. Circula un zvon potrivit căruia un muncitor al uzinei ar fi intrat în atelier pentru a-și ascuți un topor, iar scânteile de la polizor ar fi aprins pulberea. De acolo, focul s-a extins la trotil, provocând o explozie mult mai puternică. Până în prezent, această variantă a rămas doar o supoziție, pentru că, din păcate, bărbatul a murit și nu au avut pe cine să tragă la răspundere.

În urma dezastrului, au fost necesare patru hectare de geamuri pentru a înlocui daunele cauzate. Dacă cineva scăpa vreo vorbă despre ce se întâmplase acolo, a doua zi risca să fie ori încătușat, ori împușcat, a declarat domnul Mițaru. 

Tragedia, la un pas să se repete

În anul 1986, Ioan Mițaru și alți colegi de-ai săi au fost numiți sabotori după ce un vagon plin cu rachete a izbit alte vagoane. „Am întrebat manevrantul dacă linia 219 pe care trebuia să o luăm e liberă și mi s-a spus că da, așa că am făcut manevra englezească, vagonul a prins viteză, s-a izbit de altele, iar rachetele au ieșit prin peretele frontal”, își amintește Mițaru.

Întâmplarea a ajuns la urechile Comitetului Central de la București, iar Nicolae Ceaușescu considera că au vrut să arunce uzina în aer. La mijloc a fost vorba de două greșeli: prima de macaz, că nu au verificat linia, a doua că rachetele erau încărcate de-a latul, nu de-a lungul și fiind vagoane vechi din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au străpuns scândurile și au ieșit prin perete. „Dacă acestea se detonau, atât Zărneștiul, cât și Râșnovul s-ar fi transformat în două gropi imense. În timpul anchetelor, Securitatea era la fiecare colț al fabricii, însă, în cele din urmă, s-au înțeles erorile făcute”, a mai spus Ioan Mițaru.

Urmărește Live Text Alegeri Prezidențiale și vezi care este prezența la vot în turul 2! Când ai rezultate exit poll la prezidențiale!

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro