Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au documentat viața reală a diasporei românești: „Trebuie să vedem de ce românii pleacă într-un număr atât de mare”

Încă din noiembrie 2013, fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu s-au mutat într-un campervan pentru a lucra la proiecte documentare. Așa cum apare notat pe teleleu.eu, site-ul lor, cei doi au lucrat la reportaje despre sărăcia extremă, violența domestică, comunitățile marginalizate, viața în penitenciarele românești, criza de medicamente din sistemul medical sau abandonul școlar. 

În 2016 au lansat filmul documentar „Ultimul căldărar”, despre o familie de romi din sudul României care pleacă în Franța, iar în 2018 au lansat „Rezidentele”, despre primul centru din România pentru deținutele cu boli mintale. În 2017, au publicat cartea de reportaje „Acasă, pe drum” (Humanitas), iar în prezent lucrează la cartea „Plecat”, pe care plănuiesc să o lanseze în toamnă, tot la Humanitas, unde vor expune documentarea lor despre migranții români în Europa.

De la 1 ianuarie 2019, Cosmin și Elena au început să documenteze comunitățile de români din diaspora. Potrivit M.A.E., la sfârșitul anului 2021, dimensiunea comunității cetățenilor români stabiliți în străinătate este de aproximativ 5,7 milioane persoane, în timp ce la nivel european, România are una dintre cele mai mari diaspore, cu aproximativ 3,1 milioane de români care trăiesc legal în alte țări, potrivit Eurostat.

Timp de șase ani și jumătate, Cosmin și Elena au călătorit în 12 țări europene și au publicat peste 130 de reportaje, analize și interviuri. Rezumatul acestui proces complex și intim a fost sumarizat în expoziția „PLECAT”, pe care o poți vedea până pe 19 aprilie la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, iar apoi la Iași. În toți acești ani, fotograful și jurnalista au parcat în ferme, șantiere navale sau cartiere periferice din Europa și au locuit temporar lângă oamenii pe care i-au fotografiat și intervievat. Așa cum mai apare notat în descrierea expoziției, „PLECAT” este cel mai amplu proiect documentar despre diaspora românească și explorează modul în care migrația transformă nu doar indivizii, ci și societatea românească.

Într-o discuție pe care am purtat-o cu Elena Stancu, am explorat dificultatea de a comprima un proiect documentar uriaș într-o expoziție coerentă, dar și temele sensibile care traversează diaspora, de la identitate și rușine, la muncă, vot și traumele migrației.

„A fost foarte greu de organizat expoziția asta”

În cadrul expoziției „PLECAT”, pe lângă portretele și imaginile care prezintă diferite povești ale celor care au părăsit România, vei descoperi și peste 700 de portrete, oameni pe care Cosmin și Elena i-au cunoscut de-a lungul celor șase ani și jumătate pe drumuri, oameni pe care fie i-au documentat timp de câteva săptămâni sau luni, cum sunt muncitorii sezonieri sau badantele sau muncitorii în construcții din Belgia, fie oameni pe care i-au intervievat la vot. „Sunt oameni pe care i-am cunoscut, cu care am interacționat și cu care am vorbit. A fost foarte greu de organizat expoziția asta, pentru că e foarte greu să pui concluziile într-un rezumat, practic. […] Pentru Cosmin cred că a fost cel mai greu, pentru că a trebuit să selecteze fotografiile, și vă dați seama că a adunat un număr foarte mare de fotografii în acești ani”, explică jurnalistă. 

Inițial, așa cum precizează, expoziția a fost expusă la Muzeul de Artă din Cluj, în 2025, în timpul TIFF-ului. Înainte de asta, cei doi au lucrat un an să o pună cap la cap și au împărțit-o pe capitole, după cum descrie Elena. „Un capitol este despre identitate, și nu întâmplător se numește „Rușinea”, pentru că vorbește, în mare parte, despre complexele de inferioritate ale românilor și despre relația lor complicată cu identitatea. Apoi avem capitolul despre „mâncarea Europei”, pentru că foarte mulți români care muncesc ca sezonieri o asigură. Mai există un capitol despre vot, care e foarte important. Când am pornit la drum, pe 1 ianuarie 2019, imaginea românilor din diaspora era total diferită de cea pe care o au astăzi. Și mai avem și capitolul despre istoria din câmpurile de căpșuni, pentru că ne-am dat seama că sunt multe părți ale istoriei României pe care le poți găsi în câmpurile de căpșuni din Spania, cum ar fi traumele sărăciei, pentru că multe povești ale femeilor pe care le-am cunoscut acolo sunt despre sărăcia din anii 2000 sau traumele familiilor transnaționale, ale părinților care și-au lăsat copiii în grija rudelor și a copiilor care au crescut fără părinți”. În ceea ce privește mesajul expoziției, Stancu mărturisește cum și-a dori să deschidă un dialog despre toate cele de mai sus și i-ar plăcea ca noi, ca societate, să vorbim despre toate aceste lucruri.

„Am vrut foarte tare să ne ferim de poveștile despre eroi”

Anii pe drum i-au schimbat foarte mult, spune Elena, mai ales pentru au avut acces la povești pe care altfel nu le-ar fi auzit sau cunoscut. Ea mărturisește că au devenit mult mai deschiși la minte decât atunci când au plecat și mult mai dispuși să se ducă, de fiecare dată când cunosc un om, cu o foaie albă în fața lui, lipsiți de gânduri preconcepute sau judecăți, indiferent dacă acel om votează cu Simion sau Georgescu sau indiferent dacă este cel mai cunoscut chirurg oncolog din Europa. 

„Am vrut foarte tare să ne ferim de poveștile despre eroi, cele care au apărut foarte des în presa românească. Lucrurile sunt mult mai complexe decât cele prezentate alb-negru la televizor, în mare parte, la noi în țară, despre românii victime sau sclavii Europei și despre cei care ne fac cinste și care, iată, lucrează ca cercetători sau directori de spital. Ne-am dorit să umplem spațiile acestea dintre eroi și victime cu povești adevărate, pentru că cei mai mulți oameni nu sunt nici eroi, nici victime, povești complexe despre ce a însemnat migrația într-un număr atât de mare. Nu vorbim despre o migrație obișnuită, cu care se confruntă toate țările, ci despre un adevărat exod în România, așa că am vrut să înțelegem ce a însemnat pentru noi, din punct de vedere social, familial și istoric, toate aceste lucruri. Am fost foarte atenți la nuanțe, pentru că asta ni s-a părut important”.

Rușinea românilor de a fi români în afara țării

Elena Stancu povestește despre cum, atunci când au început să lucreze la proiect, s-au izbit de foarte multe atitudini complicate în social media, dar și în viața reală. Așa cum menționează, una dintre concluziile la care au ajuns rapid este legată de rușinea de a fi român. „Rușinea asta nu este doar printre românii care fac muncile grele ale Europei, care lucrează în abatoare, în construcții sau au grijă de bătrâni, ci se regăsește inclusiv la românii prezentați ca eroi, cei despre care se spune că ne fac mândri să fim români”. 

Jurnalista mărturisește cum primea comentarii de genul „dar de ce îi documentați pe românii ăștia care sunt sclavi și care lucrează ca muncitori sezonieri și nu pe adevărații români?”, însă ceea ce a realizat alături de Cosmin este că, pentru o clasă socială a românilor care a plecat în străinătate, și care a adoptat cu bucurie valorile multiculturale și deschiderea vestului, rămâne o rușine foarte mare asocierea cu România săracă, care se confruntă cu niște probleme sociale.

„Inclusiv în interviuri, foarte mulți ne spuneau că atunci când merg pe stradă și aud românește, ei nu vorbesc românește, ca să nu fie identificați și asociați ca români. Era rușinea asta cu care ei trăiau. Și mi-am dat seama că sunt niște complexe de inferioritate puternice, despre care noi nu vorbim. Pentru că românii, chiar dacă fac parte dintr-o clasă socială educată, chiar dacă lucrează ca medici, se simt în continuare ca fiind mai puțin demni să se așeze la masă alături de ceilalți europeni, tocmai din cauza originilor românești”, precizează jurnalista. Apoi, continuă, în încercarea de a se îndepărta de această imagine a României care se confruntă cu probleme sociale, rescriu narațiunea. Despre tot acest fenomen, Bumbuț și Stancu au scris în 2022, în materialul „Cine merită să facă parte din diaspora”.

O altă problemă pe care jurnalista și fotograful au întâlnit-o este între românii care au fost nevoiți să plece din țară și care, la rândul lor, modifică narațiunea. „Ei continuă să se gândească la România ca la acest paradis pe care l-au pierdut, ca la această țară bucolică în care toți vecinii sunt prieteni și sărbătorile sunt minunate împreună și ce frumos e în România de Paște sau de Crăciun și cum ninge iarna și ce extraordinar de frumos este. România nu e niciuna dintre aceste narațiuni. România este și Clujul, și Capitala, și toate orașele care s-au dezvoltat enorm în ultimii ani și care sunt ca orice alt oraș european, nu mai e nicio diferență, dar, în același timp, este reprezentată și de aceste probleme sociale pe care noi n-am reușit să le rezolvăm în anii ăștia, și de diferența asta uriașă între rural și urban, între comunitățile care trăiesc la margine și au foarte puține oportunități să iasă din sărăcie, iar migrația este una dintre soluțiile la care apelează”.

„Cea mai mare problemă este că în România transportul școlar nu este gratuit”

Am vorbit cu Elena Stancu și despre soluțiile pe care le vede pentru a împiedica fenomenul migrației sau cel puțin a-l pune pe pauză, iar ea a spus că există un infinit de soluții, însă, din punctul ei de vedere, modul în care am discutat despre diaspora și despre cum oprim exodul a fost greșit. 

„În primul rând, trebuie să vedem de ce românii pleacă într-un număr atât de mare. Migrația este un fenomen absolut normal și este normal ca oamenii să plece, să se mute. E absolut firesc să vrei să cunoști alte culturi, să vrei să te muți. Problema e când ai un număr atât de mare de oameni care pleacă, încât îți provoacă o problemă în sistemul medical, că nu mai ai asistente, sau în industria de construcții, că nu mai ai muncitori”, spune ea. Concentrarea cea mai mare, după cum explică, nu ar trebui să fie neapărat pe cum îi facem pe români să se întoarcă acasă, pentru că migrația nu este un fenomen definitiv sau permanent. 

Jurnalista vorbește despre cum în Spania, la un moment dat, erau aproape un milion de români, iar acum sunt sub 600.0000. Numărul lor a scăzut, subliniază, pentru că în 2012-2013 Spania a fost afectată de criza financiară. Atunci, mulți s-au întors în țară sau au plecat înspre Germania, Danemarca sau Anglia, când s-au ridicat, în 2014, restricțiile de pe piața muncii. „Au încercat să stea în România, un an, doi, n-au reușit să se adapteze și au plecat în alte țări”. 

Elena povestește cum au cunoscut familii în Germania, mutate acolo după 10 ani de Spania, sau cum în Danemarca au fost la botezul unui copil dintr-o familie care avea trei copii, dintre care primii doi se născuseră în Italia, cât timp părinții au locuit acolo, înainte să se mute din nou. „Ei se pot întoarce în România, dar degeaba se întorc dacă nu stau. Nu poți să-i faci să stea, gata, nu mai pleacă nicăieri”. În condițiile astea, Elena punctează cum focusul ar trebui să fie pe problemele sociale din România, cum ar fi diferențele uriașe dintre rural și urban. Jurnalista susține că aceste probleme sunt punctuale, iar ea și Cosmin ar fi dispuși oricând să discute cu politicienii români despre ele. „Cea mai mare problemă este că în România transportul școlar nu este gratuit. Faptul că unele școli dau banii înapoi la nu știu câte luni distanță, și nu știu dacă-i dau parțial sau integral, nu înseamnă transport gratuit pentru o familie săracă. Oamenii ăștia nu-și permit să plătească transportul școlar al copilului, ca apoi să-i primească înapoi peste două sau zece luni”, spune ea. 

Stancu dă exemplu muncitorilor sezonieri la fermele din Europa. Mulți dintre ei, continuă, aveau doar opt clase pentru că nu și-au permis transportul la liceul care era în satul sau orașul de lângă locul lor natal. „Asta este o problemă punctuală pe care un stat ar trebui să o poată rezolva cu ușurință. O altă problemă am întâlnit-o la badantele din Italia, când nu ne așteptam să dăm peste ea. Multe dintre ele nu au venit aici din sărăcie, ci, în mare parte, poveștile lor sunt despre violența domestică. Foarte, foarte multe femei pe care le-am intervievat ne-au povestit, când le întrebam despre cum era viața lor în țară, că trăiau în relații abuzive, iar singurul mod prin care au putut scăpa a fost să plece la muncă în străinătate. Astea sunt problemele legate de migrație care trebuie rezolvate. Și nu sunt nici complexe, nici complicate, ci au legătură cu educația, sănătatea și siguranța femeilor”.

Crizele identitare ale românilor forțați să plece

Fenomenul migrației vine la pachet și cu crizele identitare, pe care Elena le simte prezente la toți migranții, într-o formă sau alta, după cum spune. „Tu ai fost crescut într-o cultură și acum trebuie să te adaptezi, să te obișnuiești, să trăiești într-o altă cultură și, de fiecare dată, vor fi niște provocări acolo, niște bariere”. Jurnalista subliniază cum cele mai mari crize identitare sunt la românii care au fost forțați să plece din țară, cei care nu și-au dorit să muncească în străinătate, dar n-au avut de ales. Ea oferă exemplu muncitorilor în construcții pe care i-a întâlnit în toate țările în care a fost alături de Cosmin. 

„Viața lor arată foarte monoton. Stau în niște cazări pentru muncitori, unde nu-și pot aduce soția sau copiii pentru că nu există condiții. Sunt camere împărțite cu alți bărbați. Lucrează 11 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, și au o singură zi liberă, duminica. Nu s-au dus acolo să facă vreun schimb cultural, să se integreze în societatea respectivă. S-au dus punctual, pentru că aveau o problemă financiară, voiau să-și repare acoperișul, să-și facă gardul sau să-și termine casa. Și atunci au plecat cu gândul că vor sta un an, doi, până rezolvă aceste probleme”. 

Stancu continuă prin a preciza cum niciunul nu stă doar un an, doi sau trei, ci mulți, cum sunt românii pe care i-a cunoscut în Belgia, mutați deja de 10 sau 12 ani, deși au același discurs în care zic că mai stau un an sau doi și revin acasă. „Și atunci trăiești în această viață provizorie, într-o țară care nu contează”. 

Elena povestește cum în încercarea de a ordona biografic viața diferiților bărbați pe care îi intervieva, care lucrau în construcții, a observat cum majoritatea nu-și aminteau fie anii în care au locuit în diferite părți, fie numele orașelor mici în care au stat. După multe astfel de experiențe, a realizat că pentru ei nu conta. „Adică pentru ei, o țară sau alta e același lucru, același șantier, aceeași viață provizorie, aceeași distanță față de familie și aceeași societate în care ei nu au nicio intenție de a se integra, unde oricum nu ar avea timp să se integreze”. 

Tinerii născuți sau crescuți în diaspora

Criza identitară se extinde și în rândul tinerilor care s-au născut sau au crescut în diaspora. Cu vârste între 16 și 25 de ani în prezent, după cum spune Elena, ei au avut o copilărie cu bullying la școală, tocmai din cauza faptului că erau români. Și atunci, așa cum descrie jurnalista, ei au crescut cu ideea că identitatea lor de români duce la astfel de agresiuni și le provoacă suferințe. „Au avut o relație negativă cu identitatea lor de români, apoi au crescut și au realizat că le lipsește ceva. Și când au încercat să se întoarcă la identitatea lor românească, și-au dat seama că nici nu au unde să o facă, pentru că nu există centre culturale pentru românii din diaspora”. Stancu menționează discursul Institutului Cultural Român care spune că rolul său este să facă cunoscută cultura română în lume, străinilor, nu românilor. „Și, de fapt, acestei second generation de tineri ar trebui să se adreseze”.

Jurnalista și-a adus aminte despre o experiență trăită în Italia, în regiunea Emilia-Romagna, unde un grup de tineri români care se născuseră sau crescuseră aici, care aveau în jur de 20 de ani, și care vorbeau doar în italiană și foarte greu sau deloc românește, mergeau de Crăciun la colindat. Ei cântau în română colinde cu termeni arhaici, fără să știe ce înseamnă acele cuvinte. Elena și Cosmin au mers cu ei și la un moment dat fotograful i-a întrebat dacă au ascultat-o pe Ada Milea. Tinerii au spus că nu, Bumbuț le-a pus câteva piese, iar apoi ei le-au scris să le mulțumească pentru recomandare și să le spună că nu înțeleg chiar toate versurile, dar o ascultă pe repeat. 

În acele momente, explică Stancu, au realizat că tinerii nu se strângeau în jurul bisericii pentru că reprezenta un spațiu spiritual pentru ei, ci pentru că era singurul hub cultural în care se mai puteau întâlni cu tineri de vârsta lor care avuseseră aceleași experiențe de viață și culturale ca ei. 

„Acești tineri au nevoie de apartenență culturală și identitară și nu au unde să o găsească, pentru că România nu are centre culturale pentru românii din diaspora, iar adevărul este că ambasadele și consulatele abia fac față să le facă buletine sau să rezolve ce alte probleme birocratice au cu actele. Au foarte puțin personal și realmente nu fac față, și nici nu se pune problema ca aceste instituții, în forma actuală, să mai poată să facă și alte activități”, precizează ea.

Prejudecățile și contextul votului din 2025

Elena Stancu vorbește despre cum crizele identitare sunt foarte mari în rândul celor forțați să plece, iar asta pentru că, așa cum adaugă, expunerea la societatea vestică nu face decât să le întărească prejudecățile despre vestul imoral. 

„Acesta este și unul dintre motivele care a dus la votul care i-a surprins pe toți, deși n-ar fi trebuit să ne surprindă, pentru că dacă am fi înțeles mai bine contextele unii altora, dacă am fi cunoscut mai bine aceste povești, fără cele despre sclavi sau eroi, poate am fi înțeles ce pericol ne pândește și unde o să ajungem. În contextul ăsta se întâmplă ca românii care trăiesc în vest să voteze un partid anti-european. Când ai genul ăsta de viață, nu faci nimic altceva decât să ți se întărească prejudecățile, deoarece nu ai interacțiune reală. Ba din contră, interacțiunile pe care le ai s-ar putea să fie negative. N-am întâlnit cazuri de discriminare majoră în construcții în Belgia, pentru că au nevoie de acei muncitori, dar există o atitudine nasoală față de tine ca muncitor. 

E un sentiment că ești mai puțin valoros decât muncitorii belgieni, care au poate un program mai relaxat decât tine. E această impresie că ești un cetățean de mâna a doua – iar ei crescut cu asta și este umilitor. Trăiesc în umilința asta și din nou ne legăm de identitatea lor de români, și uite așa apar niște crize identitare”.

Diaspora – de la „eroi” la „dușmani”

Elena îmi povestește cum ea și Cosmin au prins votul din mai 2019 de la alegerile europarlamentare, atunci când protestele cu justiția și Dragnea au determinat un număr foarte mare de români din diaspora să iasă să voteze. Ei se aflau atunci în Roquetas de Mar și Almeria, în Spania, unde mulți nu au putut vota din cauza numărului foarte mare de oameni prezenți la urne. Același lucru s-a întâmplat și în alte țări, iar ulterior sistemul s-a schimbat, după cum adaugă, au fost băgate mai multe zile de vot în diaspora, dar și mai multe secții de votare. „La momentul respectiv, în 2019, diaspora erau eroii noștri și toată lumea din țară spunea să vină diaspora să ne salveze, să voteze diaspora”. 

Discursul s-a schimbat, adaugă, după ce în 2020 AUR a obținut un procent mare în diaspora, pentru un partid înființat de un an. „Apoi, eșecurile puternice pe care USR și PLUS-ul le-au avut, pentru că ăsta e adevărul, USR-PLUS ar fi putut avea foarte mulți votanți în diaspora, dar au eșuat din toate punctele de vedere, și-au spus cuvântul. Asta a dus ca foarte mulți români să-și canalizeze votul acesta de protest, pe care l-ar fi putut da către partide precum USR-PLUS, spre alte partide, de extremă dreapta. Pentru că ei nu sunt realmente de extremă dreapta, suveraniștii care au votat cu Georgescu și cu Simion. 

Nu sunt oameni ale căror credințe sunt de extremă dreapta, ci oameni care au vrut să dea un vot de protest vechii clase corupte a politicienilor români. Și atunci s-a întâmplat ce s-a întâmplat în 2024-2025 și diaspora a devenit din eroul nostru, dușmanul nostru. Am văzut multe comentarii care spuneau că cei de aici n-ar mai trebui să aibă drept de vot, spre exemplu. Și sigur că asta a creat o polarizare uriașă pentru că românii din diaspora se simt nedreptățiți, neînțeleși și desconsiderați. 

Românii din bula noastră, cel puțin, au rămas cu o ranchiună puternică, pe care am resimțit-o puternic anul trecut, când am documentat alegerile prezidențiale în Viena, ambele tururi, și simțeam o tensiune puternică la noi în bulă. În șapte ani, diaspora au devenit din eroii care trebuiau să ne salveze dușmanii noștri”.

În ceea ce privește schimbarea unei astfel de retorici, Elena crede că este posibilă, dacă nu mai vorbim despre eroi și dușmani, ci despre oameni reali, cu probleme reale, fără să transformăm lucrurile în alb și negru. „Dacă vorbim de nuanțe și despre tonuri de gri și despre tot ceea ce este la mijloc, s-ar putea să găsim adevărul și s-ar putea ca adevărul ăsta să lase loc de niște conversații. […] Și e nevoie de aceste conversații, pentru că ura nu o să ducă nicăieri. E nevoie să înțelegem ce s-a întâmplat în societatea noastră și cum am ajuns aici, pentru că doar pe urmă pot veni reparații și doar pe urmă putem să ne îndreptăm unii către alții și să ne ascultăm. Știu că e greu, dar sunt convinsă că se poate”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro