INTERVIU. Omagiul de 1 Decembrie al unui sud-african care a devenit acum 7 ani român: „Nu înțeleg de ce românii vorbesc așa urât de țara lor. Mie când se cântă imnul mi se face pielea ca de găină”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Născut la Pretoria, Johannes van Heerden, naturalizat român, a povestit de ce iubește România și face nuntă la anul aici, cu Laura. În interviul acordat Libertății, cu ocazia Zilei Naționale a României, sud-americanul vorbește despre momentele în care s-a trezit cu pistolul la tâmplă, acasă, despre pățaniile cu taximetriștii români și cum a fost acceptat cu brațele deschise de țara sa adoptivă.
Cuprins:
- Cu pistolul la cap în țara natală
- Pățanii cu taximetriștii
- „Mi-a dat bani să mă duc acasă, că murise mama”
- Cu nea Rică, ospătarul, a învățat româna
- Cu Laura, șlagărul vieții
- Ce i-a transmis Adrian Minune
- „La hore, mai transpirat ca la rugby”
- „Cum rezistă pensionarii aici?!”
- Primul 1 Decembrie aici: „Mamă, tancurile în oraș!”
- „Hai, băiatu’ mamei, trebuie să mănânci!”, îmi zic socrii
Johannes Petrus van Heerden s-a născut la Pretoria, dar a mărturisit că se simte sută la sută român într-un interviu-eveniment pentru Libertatea.
Vorbind limba română mai mult decât lăudabil, cu peste 50 de selecții la naționala de rugby, sud-africanul la origini este debordant de sincer, de spumos, de natural.
„Ionică” și „Petrică”, așa cum mai este apelat de colegii de la echipa de rugby a lui Dinamo București, se descurcă prin hățișul traficului bucureștean, se schimbă la nevoie și în mașină, la semafor, pentru a se încadra în timp la program.
Sportivul care va împlini zilele viitoare 36 de ani reprezintă „Stejarii” României începând cu 2015. Face zece de când a sosit în România, mai întâi la Baia Mare, vreme de 5 ani, apoi la CSM București, un sezon în Franța, la Perpignan, pentru ca din 2019 să devină „buldog” dinamovist.
Este hazliu să vezi un uriaș de 1,96 de metri, care bagă spaima în adversari pe teren, cum interpretează refrenul melodiei Mirabelei Dauer - „Morărița”.
Libertatea: Johan, cum este viața ta în România?
Johannes van Heerden: Este o viață frumoasă. După atâția ani în care iubesc România atât de mult. M-am gândit că o să mă stabilesc aici. Am fost plecat și în Franța, un sezon, dar am revenit aici. Asta spune totul.
- Ce știai despre România până să ajungi aici?
- Nu foarte mult, într-adevăr. Știam că a fost periodic la Cupa Mondială cu rugby-ul, că are o istorie în acest sport, am mai urmărit și eu meciurile la aceste competiții. Când am auzit că s-a ivit oportunitatea de a sosi în România, m-am decis și am semnat pe 6 luni prima dată. Apoi, m-am îndrăgostit de România și mi-am zis: „Aici o să rămân!”.
Cu pistolul la cap în țara natală
- Ce ți-a plăcut de la bun început și ce-ți place acum?
- Eram în Baia Mare, acolo am început. Apreciam căldura oamenilor. Toți erau prietenoși, ajutau cu orice. Nimeni nu avea răutate. Apoi, am văzut cât de frumoasă e țara, are munte, are mare. România are foarte multe de oferit. Iar asta mă face să mă întreb: „De ce românii vorbesc atât de urât despre români și România?”. Sunt mulți care pleacă, spun că nu pot trăi în țara asta. Am înțeles că e politică, că sunt neajunsuri, dar asta e peste tot, nu doar în România. În plus, aici e o siguranță mare.
- La ce te referi?
- Există și chestii mici, se mai întâmplă unele lucruri, dar în rest e siguranță mare. Eu vin din Africa de Sud, unde avem probleme foarte mari.
- Ai avut probleme mari acolo?
- Da, da. De două ori. A venit cineva care a vrut să mă fure, mi-a pus pistolul la cap!
- Pe bune?
- Da, da. Îți dai seama că nu poți să faci nimic. E viața ta, este mai importantă decât orice. Am dat tot! Telefon, toți banii. Am fost jefuit de două ori. Se întâmpla în Pretoria, un oraș la fel de aglomerat precum Bucureștiul. Problema este că au venit foarte mulți emigranți, au început cu drogurile, cu chestii negative, intră peste oameni în casă, e nasol.
Pățanii cu taximetriștii
- Aici, ai avut probleme de acest gen?
- Niciodată. Am mers și eu prin București la ore târzii, am văzut și femei singure pe stradă, n-am auzit să fie probleme. În Africa de Sud nu ar fi posibil așa ceva. Nu ai avea cum! Aici, merg liniștit la orice oră. Mi s-a întâmplat și invers.
- La ce te referi?
- Am uitat o dată un portofel în taxi, alteori în altă parte, l-am găsit de fiecare dată. Mișto chestia asta!
- Ai avut vreun eveniment negativ aici, totuși?
- Nu pot să spun negativ. S-a întâmplat. Un taximestrist m-a păcălit cu distanța. Mi-am dat seama, eram în București, am plătit cam 300 de lei pentru o cursă care, normal, făcea 15 lei (râde). Asta e, eram nou în țară, am învățat din pățania asta. Aia e, așa înveți, se mai întâmplă, ce să faci?!
„Mi-a dat bani să mă duc acasă, că murise mama”
- Ai ceva de suflet care ți s-a întâmplat aici?
- O chestie de suflet… Oameni calzi. În 2015, când a murit mama, aveam nevoie urgent de 2.000 de euro pentru biletul de avion. Iar antrenorul de la Baia Mare, Eugene Apjok, mi-a zis direct: „Băi, nu te gândi la nimic, vezi cum ajungi acolo, trebuie!”. Și a strâns el suma ca să cumpăr biletul de avion. Era o chestie mare pentru mine, și ca impact, și ca sumă. Când am revenit din Africa, m-am dus cu banii la el. Mi-a zis: „Nu”. A refuzat să-i ia. Și când a fost pandemia de coronavirus, am avut români care m-au invitat la ei acasă, să stăm împreună, să comunicăm, să ne distrăm. Românii sunt calzi la suflet.
- În Africa de Sud cum sunt oamenii?
- Țin cu ei înșiși. Mai reci. Dar, probabil, și neîncrederea în alții, v-am zis ce probleme sunt.
- În Franța cum erau?
- Franța, da, mamă! Oamenii foarte reci acolo. Nu se apropie de tine. Am crezut că fiind sud-african, francezii având relații bune datorită rugby-ului, ne vom apropia. N-a fost deloc așa.
Cu nea Rică, ospătarul, a învățat româna
- Cât ți-a luat să înveți română?
- Aproximativ șase luni, ca să pricep, apoi învăț zi de zi.
- Bănuiesc că a fost mai greu, voi vorbiți afrikaans, un mix de germană și olandeză, știți engleza foarte bine, dar româna…
- Nu are nicio treabă ceea ce vorbim noi comparativ cu româna. A fost greu pentru mine, dar am avut alături un om deosebit. Nea Rică, ospătar la Baia Mare, în fiecare dimineață stătea cu mine scriam de mână, apoi repetam, apoi iar scriam. Plus ce-i auzeam pe băieți la teren. Am avut o dorință foarte mare de a învățat româna.
- Cât la sută te simți român acum?
- Sută la sută. Mă simt mai mult român decât sud-african. Când merg acolo, inclusiv la familia mea, o consider ca o vacanță. După două săptămâni, deja vreau să mă întorc în România, mi se face dor.
- Familia ta a ajuns în România?
- Încă nu. Sora mea dorește, cred că va sosi fie acum, în decembrie, fie la anul. Mai ales că am făcut cunoștință cu o fată, Laura, aici și avem planuri mari, vreau să mă însor.
Cu Laura, șlagărul vieții
- Casă de piatră!
- Da, mulțumesc. Să fie! De-abia aștept să vină și sora mea. La anul cred că vom face nunta.
- Ce apreciezi cel mai mult la o româncă?
- Eu vorbesc de logodnica mea. Ne-am cunoscut la o nuntă, am fost amândoi, ne-am plăcut unul pe celălalt, am început să vorbim, să ieșim împreună… Ea m-a ajutat foarte mult. Mai ales când am avut și COVID. Mi-a adus mâncare, m-a ajutat, mi-a fost rău o dată, am avut un atac de panică. Ea m-a calmat și atunci, și mereu. Cu ea învăț română mai mult, m-a dus și la concerte, la Mirabela Dauer.
- Și?
- Mi-a plăcut! (râde) Îmi place muzică românească veche. Cu ea învăț alte lucruri pe care eu nu le știu despre România. Și văd lucruri pe care nu le-am văzut până acum.
Ce i-a transmis Adrian Minune
- Ai vreun refren preferat? La noi se numesc „șlagăre”.
- Da, da, mi-a zis. Uite: „Roata morii se-nvârtește/Țac, țac, țac”. Eu și prietena mea cântăm mereu acest refren. Și mi-a pus și melodiile Laurei Stoica. A avut o voce foarte frumos, păcat de ceea ce s-a întâmplat cu ea. Ați avut o muzică foarte bună. Ce cântă oamenii în zilele noastre nu-mi place, mi se pare urât… Înjură mult. Asta nu mi se pare muzică. Îmi place cea veche, mi se pare muzică de suflet. La concert la Mirabela erau femei mai în vârstă, care au început să danseze. Erau fără vârstă, încă tinere ca atitudine.
- Din muzica de acum nu-ți place chiar nimic?
- Delia, Smiley, Motans, Carla’s Dreams.
- Manelele? Sunt mulți străini care spun că ascultă în vestiar cu restul coechipierilor.
- (râde) Nu ai cum să nu asculți manele, mai ales dacă mergi undeva cu autocarul. Băieții ascultă, îți dai seama. Ce înțeleg? Pricep ce cântă. Sunt și oameni talentați care fac astfel de melodii. Uite, cu Adrian Minune am vorbit la o nuntă, mi s-a părut un om bun. Mi-a dat și numărul lui de telefon, mi-a zis că dacă am vreodată nevoie sau vreo problemă… (râde) Să-l sun. Nu știu refren al melodiei lui, nu am mai ascultat de mult manele.
„La hore, mai transpirat ca la rugby”
- Nunțile cum ți se par?
- Foarte tari. Oamenii se strâng și se distrează. Apoi, ajută financiar mirele și mireasa, să pornească de undeva. E frumos că se petrece până dimineața. Îmi place și asta cu furatul miresii.
- Ai furat mireasa?
- Nu. (râde) Mi-e frică să nu-mi fure mie mireasa la nuntă. Unde am fost eu, mireasa a zis că nu vrea să o furăm, așa că am stat cuminți, i-am îndeplinit dorința. (râde) Mie nu o să-mi fure mireasa, stau cu ochii pe ea toată seara. N-o las din mână.
- Dansezi?
- Da. Da. Și la noi la nuntă dansurile sunt importante. Aici, m-am băgat în hore, în sârbe, am transpirat mai rău ca la rugby. (râde) Mi se părea, la început, că acele melodii populare nu se mai încheie.
„Cum rezistă pensionarii aici?!”
- Ce reprezintă România pentru tine?
- Suflet.
- Poți dezvolta?
- O țară care a avut mare grijă de mine, iar oamenii au prins drag de mine. Da, cred că și eu am oferit ceva la schimb, am jucat bine pentru România. România mi-a dat și cetățenie, e mare lucru.
- Te vezi continuând aici până la adânci bătrâneți?
- Cu siguranță. Nu vreau să plec vreodată de aici.
- Ce nu-ți place? Că văd că-ți plac multe.
- Nu e chiar ceva care nu-mi place. Aaa, uite, asta, că voi, românii, nu apreciați țara pe care o aveți. Păcat, e o țară frumoasă.
- Prețurile cum ți se par?
- Un pic cam scumpă. Nu toți românii o duc bine. Având în vedera media salariilor, România e o țară destul de scumpă. Trebuie să plătești și la bloc, și la casă. Nu pricep cum rezistă oamenii pensionari, cred că le e foarte greu.
Primul 1 Decembrie aici: „Mamă, tancurile în oraș!”
- Ce înseamnă 1 Decembrie pentru tine?
- E foarte important pentru mine. Am prins mai mereu. Prima dată mi s-a părut ciudat, am crezut că e război!
- De ce?
- Am văzut tancurile pe stradă, pentru paradă, am zis… „Mamă, vine războiul peste mine!”. Apoi, am înțeles că e doar paradă militară. Mi s-a spus că e Ziua României, acum sărbătoresc și eu, oriunde aș fi.
- Cunoști vreo bucată din imnul național?
- Da, da. În 2015 am învățat imnul pentru a primi naționalitate, iar când joc pentru echipa națională simt acel cântec. (a început să fredoneze) „Deșteaptă-te române/Din somnul cel de moarte/În care te-adânciră/Barbarii de tirani/Acum ori niciodată/Croiește-ți altă soartă/La care să se închine și crucii tăi dușmani!”.
- Sunt români care nu știu nici măcar atât.
- Eu cânt din tot sufletul. Nu doar când trece camera prin dreptul meu, la meciurile televizate. Mie mi se face pielea ca de găină. Așa se spune, nu? Când aud imnul, când pun tricoul pe mine, e ceva deosebită.
„Hai, băiatu’ mamei, trebuie să mănânci!”, îmi zic socrii
- Ție ți se mai spune „Ionică”.
- Uneori, și „Petrică”. Mie îmi place că oamenii m-au botezat după Johan și Petrus.
- Mâncarea românească?
- Sarmale, șorici - știu că mai de mult am zis „șoricel” la un interviu, am greșit, ciorba de burtă, papanași.
- Viitoarea soție ce-ți gătește?
- Foarte mult și foarte bine. Știe de toate. Face o ciorbă de pui a la grec, extraordinară.
- Cum te înțelegi cu viitorii socri?
- Foarte bine. Și soția îmi zice: „Măi, ai mei au mai multă grijă de tine acum decât de mine!”. Părinții ei, când am fost prima oară la ei în casă, la masă, mama soției mi-a spus, cu drag: „Hai, băiatu’ mamei, tu trebuie să mănânci, să ai forță, că lucrezi mult, faci efort la teren!”. Mă înțeleg foarte bine cu ei.
- Părinții din Africa de Sud?
- Sper să vină și ei aici să vadă ce țară frumoasă e România.
- Și socrilor ce le transmiți?
- Mulțumesc că m-a acceptat și m-a primit în casă, că m-a sprijinit mereu în tot ceea ce fac.
- Și soției?
- Te iubesc foarte mult, Laura, și-ți mulțumesc pentru susținere. Este fata care este parte din mine.
- Românilor?
- Apreciați mai mult România, nu vă mai certați unii cu ceilalți și rămâneți uniți!
