Pavlo Matiușa, scriitor înrolat voluntar pe front pentru a apăra Ucraina: „Fericirea e posibilă în război. Am simțit-o când mi-am revăzut copiii, soția, mama, când am aflat că fratele meu e în viață”

A stat un an și jumătate pe front

A fost pe front din primăvara lui 2022 și până în august 2023. Pavlo Matiușa (42 de ani) și-a lansat la București cartea „Scrisori de dragoste și de război”, publicată la Editura Spandugino, un volum epistolar care cuprinde scrisorile dintre acesta și soția sa, exilată în Franța cu cei 4 copii, în perioada în care el lupta pentru apărarea Ucrainei. 

Libertatea a vorbit cu Pavlo Matiușa despre volumul proaspăt lansat pe piață, despre dramele și traumele războiului, despre cum i-a schimbat conflictul armat sufletul, despre cum poate fi poezia o armă, dar și despre cum poate fi găsită fericirea în timpul războiului.

Este pentru a doua oară când Pavlo Matiușa vine în România. În octombrie 2025, s-a numărat printre invitații Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT). 

Poet, prozator și traducător, Pavlo are doctorat în filologie și un masterat în administrarea afacerilor. A activat o perioadă în domeniul diplomației parlamentare în cadrul Radei Supreme a Ucrainei. 

În 2020, a publicat romanul „Coquelicot”, iar în 2021 volumul de proză scurtă „Cerc cu punct”. Eseurile sale despre război au fost publicate în reviste de prestigiu din Franța și SUA. Pavlo a câștigat de două ori Concursul Național de Literatură „Smoloskyp” din Ucraina  (2018 și 2019). 

Soția a intentat proces de divorț

După terminarea serviciului militar, a inițiat și continuă să lucreze la un proiect privind dezvoltarea de încălțăminte antimină pentru unitățile militare ucrainene. Pavlo Matiușa participă în mod frecvent la evenimente literare și a revenit la specialitatea sa – strategia de afaceri. Și tot el este cel care a inițiat un proiect de platformă de sprijin psihologic pentru militari și veterani. 

În primăvara lui 2022, Pavlo Matiușa s-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei, cu gradul de căpitan, și a petrecut un an și jumătate pe frontul din Ucraina, până în august 2023, departe de soție și de copii. Iar această decizie a dus inevitabil la tensiuni, discuții și chiar la demararea unei proceduri de divorț din partea Viktoriei, soția sa. Însă, și prin scrisorile emoționante publicate în volum, în cele din urmă dragostea a învins și distanțele, și războiul.

Jurnalista franceză de origine vietnameză Doan Bui a fost o punte între cei doi soți și iubiți Viktoria și Pavlo Matiușa, propunându-le un volum epistolar tulburător despre dragoste, război și rezistență. 

Și astfel s-a născut „Scrisori de dragoste și de război”, volum apărut pentru prima oară în Franța în 2024, iar acum în România, la Editura Spandugino. Iar volumul este, așa cum precizează și scriitoarea Ruxandra Cesereanu pe coperta a patra a cărții, „o carte excepțională despre vremurile de acum și despre cum moartea poate fi învinsă, din viață, prin dragoste”. 

Cum a intrat războiul în viața familiei sale

Libertatea: Erai în tren când ai aflat că a început războiul în Ucraina, pe 24 februarie 2022. Care a fost primul tău gând?
Pavlo Matiușa: Da, eram în tren, cu trei dintre cei patru copii ai noștri. Îi luasem cu mine pentru doar două zile, să mergem într-o mică vacanță în Munții Carpați. Ceea ce este un pic ciudat, pentru că această incertitudine apăsa, această nervozitate apăsa asupra minții. Unii spuneau că războiul va începe, alții nu. Eu, trebuie să recunosc, nu credeam că va începe războiul. 

Credeam că poate se va intensifica în est. Nu puteam să cred cu adevărat că se poate întâmpla, pentru că era prea mult, era o prostie să înceapă acest război. Așa că am luat trenul pentru o foarte scurtă vacanță. Însă la un moment dat însoțitoarea de tren m-a trezit aproape scuturându-mă în miez de noapte, deja în lacrimi, și mi-a spus: „Trezește-te, pentru că a început războiul, rușii au bombardat toate orașele din Ucraina”. Am fost cu adevărat șocat, nu e ușor să înțelegi cum e să fii bombardat.

Era așa un contrast teribil: copiii dormeau liniștiți pe patul supraetajat din tren, iar eu tocmai aflasem că a început războiul. Așa că am calmat-o pe însoțitoarea de tren i-am cerut să ne lase puțin, trebuia să mă adun, să înțeleg în ce situație ne aflam. Mai ales că soția mea rămăsese la Kiev cu cel mai mic și cu tatăl ei. 

Am luat telefonul și am sunat-o pe soția mea. Chiar dacă Kievul era bombardat, ea reușise să doarmă. Am trezit-o. Nu am vrut să fiu la fel de direct ca însoțitoarea noastră de tren. Așa că am început foarte ușor: „Dragă, nu vreau să fiu indiscret, dar a început războiul”. Pur și simplu. Acum sună puțin ironic, dar la vremea respectivă a fost greu… Iar soția mi-a răspuns: „OK. Am luat notă, dorm puțin și când mă trezesc, decid ce să fac”. Și așa a intrat războiul în viața noastră de familie. 

– Te așteptai cumva ca războiul din Ucraina să înceapă la un moment dat?
– Desigur. Acum, privind înapoi, înțeleg că era probabil un proiect de-o viață al lui Putin. Așadar, era inevitabil într-un fel. Și cu aceste exerciții militare în apropierea frontierei ucrainene, pe care le-au făcut de mai multe ori, poate că nu erau chiar exerciții, ci mai degrabă încercări, dar care nu au avut succes. 

Și poate că și pandemia de coronavirus a schimbat data invaziei. Așa că poate ar trebui să fim puțin recunoscători Covidului, pentru că am trăit doi ani în pace, chiar dacă relativă. Da, sunt sigur, războiul era deja în aer. Erau unii oameni care spuneau „Da, va fi război” și acum acești oameni spun „Dar v-am avertizat”.

Este ca în zicala latină „Vox clamant in deserto”, vocea care strigă în pustiu. Eu făceam parte din majoritatea care nu voia să creadă într-un viitor război. Îmi aduc aminte că la un moment dat nul dintre prietenii mei, mai în vârstă decât mine, a vorbit despre bunicul său, deci despre o persoană mult mai în vârstă, mult mai experimentată, iar bunicul său era pe moarte. 

În 1991, când Ucraina a obținut independența, nepotul său, prietenul meu, a venit să-l vadă, iar el era în patul de bolnav și i-a spus: „Bunicule, Ucraina a obținut independența, suntem atât de fericiți”. Iar bunicul său, pe patul de moarte, o persoană cu multă experiență, a spus: „Dar independența nu se câștigă. Se învață. Și cum vi s-a dat independența, ați fost înșelați, ați fost păcăliți. Nu așa se obține independența, mai ales într-un stat totalitar”.

– „Scrisoare de dragoste și război” este un volum epistolar foarte emoționant și impresionant. Cum a apărut ideea acestui volum cu totul special? Care au fost factorii declanșatori?
– Au fost doi factori. Nu știu care a fost cel mai important, dar unul a fost cel mai emoționant pentru mine. Și factorul cel mai emoțional a fost faptul că soția mea a depus cererea de divorț la tribunal pentru că eu eram în armată și ea era singură cu copiii în străinătate. Mi-a spus că nu vrea să fie văduvă. Că preferă să divorțeze decât să fie văduvă. Era o glumă acidă. I-am spus că dacă divorțăm și eu mor, ea nu va primi nimic, dar în final a fost strigătul ei emoționat, dar și presiunea pe care mi-a pus-o să părăsesc armata, pentru că înțeleg că este greu să fii singură cu patru copii în străinătate. 

Sincer, aș alege din nou să fiu în armată decât să fiu singur cu patru copii. Așadar, ea a dus propria luptă și, fără sprijinul meu, era disperată. La începutul anului 2023, am trecut împreună printr-o perioadă foarte dificilă. Și acesta a fost, poate, factorul inițial declanșator. Dar al doilea factor este prietena noastră Doan Bui, jurnalistă și draga noastră coautoare a volumului. Ea venise la Kiev să vorbească cu văduvele de război. 

La un moment dat, a vrut să vorbească cu mine în calitate de ofițer al armatei ucrainene. Eu am avut probleme cu genunchii, așa că mă întorceam regulat la Kiev pentru a face infiltrații. În timpul uneia dintre vizitele sale la Kiev, ne-am întâlnit la o cafenea. Mi-a pus întrebări despre brigada mea, despre moralul soldaților, despre pierderi, iar eu mi-am spus că nu pot răspunde la aceste întrebări, sunt întrebări tulburătoare pentru un ofițer, nu pot vorbi despre ele, pentru că sunt lucruri secrete. Pentru orice armată. 

I-am spus că scriam notițe pe telefon și m-a rugat dacă îi pot trimite câteva notițe. I-am trimis 2-3 notițe. I-au plăcut. Mi-a spus: „Ascultă, poți să-mi trimiți mai multe?” Și apoi a început să publice scrisorile dintre mine și soția mea în Le Nouvel Observateur, câte o scrisoare pe săptămână. Era o perioadă teribilă, simțeam că familia mea se destramă din cauza distanței și astfel am găsit o ieșire pentru emoțiile mele în aceste scrisori, am început să scriu chiar și două scrisori pe zi. Și treptat a prins contur ideea volumului epistolar.

– Cum poate învinge iubirea în timpul vieții noastre moartea?
– Este o întrebare dificilă, dar trebuie să ne luptăm ca iubirea, în toate formele ei, să învingă. Nu trebuie să îi uităm pe cei care au atâta nevoie. Nu trebuie să îi uităm pe prietenii noștri care sunt pe front. Nu trebuie să îi uităm pe copiii noștri. De exemplu, copiii mei care sunt în Franța din 2022. Simt că am pierdut o mare parte din legătura cu ei și trebuie să o refac. Așadar, iubirea poate învinge, dar nu fără efort. Însă iubirea merită orice efort. 

„Războiul e o normalitate a răului pentru Rusia. Ei pot trăi așa 50-100 de ani”

– În ce măsură războiul din Ucraina ți-a schimbat sufletul?
– Poate că am devenit puțin mai clar în ceea ce sunt. Pe de altă parte, am înțeles că trebuie să lupți pentru ceea ce crezi, că trebuie să trăiești ziua de azi fără să-ți faci prea multe planuri pentru viitor, pentru că viitorul este viitor.

– De ce, după 4 ani, războiul din Ucraina nu s-a terminat? Ce ar trebui făcut pentru a-l încheia mai repede?
– Cred că pentru dușmanii noștri acest război este la fel de existențial ca și pentru noi. Pentru noi, problema existenței este, de fapt, aceea de a rămâne ca națiune, cu codul nostru cultural, cu sufletul nostru, al poporului, iar pentru ei, pentru ruși, scopul este aceea de a șterge această națiune care este Ucraina, pentru a nu crea această diferență față de Rusia. Pentru a acoperi acest spațiu cu o singură idee, un singur proces. Și, prin urmare, războiul nu poate fi încheiat doar prin voința Ucrainei și poate chiar nici prin voința Rusiei, pentru că sunt ostatici propriilor idei. 

Așadar, acest lucru poate fi oprit doar prin implicarea forței necesare. Dar problema este că aliații noștri nu oferă suficiente resurse pentru a aplica forța decisivă necesară pentru a pune capăt acestui conflict. Și repet, ajutorarea Ucrainei nu înseamnă neapărat ajutorarea Ucrainei, ci ajutorarea noastră, deoarece Ucraina este doar una dintre țările care ar fi ținta Rusiei. După Ucraina, ar putea urma, desigur, și altele, Moldova, țările baltice… 

Noi, ucrainenii, ne dăm viețile. Pentru această asociere în participațiune ar trebui să se acorde resursele care lipsesc, arme, mijloace antiaeriene și toate celelalte, și mă abțin să mai spun altceva. Și cu asta, putem spera, nu fi siguri, dar spera să facem tot ce putem pentru a pune capăt acestui conflict. Altfel, din câte înțeleg eu, pentru ruși, modul de viață în război este acceptabil. 

Rușii trăiesc într-o stare semi-sălbatică în satele și orașele lor, așa că războiul nu schimbă prea multe pentru ei, este acceptabil pentru ei, dar pentru noi nu este acceptabil și asta este problema, noi nu putem trăi așa mult timp, ei pot trăi așa 50 de ani sau 100 de ani, este cumva o normalitate a răului pentru Rusia. 

– Este posibilă fericirea în timp de război?
– Fericirea, în timp de război, în cele din urmă, este aceeași fericire ca și fericirea în timp de pace. Sunt oameni care se sinucid în timp de pace. Sunt oameni care nasc copii în timp de război, cu excepția faptului că există copii în Ucraina care s-au născut și au murit în timpul războiului. Bebeluși de un an sau doi ani care au fost uciși de rachetele rusești. 

Așadar, fericirea înseamnă momentele când îți revezi copilul, când simți brațele iubitei în jurul gâtului, când îți revezi mama, când frații tăi soldați se întorc după misiune. De exemplu, fratele meu a fost plecat o săptămână în zona orașului Pokrovsk. Se întâmpla în noiembrie 2025, acum câteva luni. A fost acolo iadul total. Fratele meu a fost singurul care a supraviețuit din grupul său, toți ceilalți au fost uciși.

Este o fericire să știi că fratele tău este în viață. Și primul mesaj pe care mi l-a trimis a fost: „Sunt în viață”. E tot ce contează. 

„Îți distruge sufletul să îți vezi camarazii murind pe front”

– Poate fi poezia o armă de rezistență în timp de război?
– Nu știu dacă poezia în sine poate fi o armă de rezistență. Chiar dacă încercăm să o reprezentăm în acest fel. Dar poate că da, pentru că poezia este cea mai intimă parte a sufletului oricărei națiuni, care reprezintă poate rațiunea de a fi a unei națiuni și dacă rezistăm, poate că este pentru a putea crea poezii, pentru a putea crea poezie. Și dacă în vremuri de criză, cum este acest război, continuăm să creăm poezie, în acest sens, este rezistență. Este rezistență existențială și culturală. 

– Care a fost pentru tine momentul cel mai greu în timpul anului și jumătate petrecut pe front?
– Era foarte greu să afli că cineva a murit, chiar dacă nu vedeai un prieten mort. Au fost atacuri cu rachete care au făcut zeci de morți odată. Aveam prieteni sub dărâmături. Prieteni cu care vorbisem în urmă cu 2-3 zile erau morți. Îmi amintesc de o fată, locotenent-colonel, care a fost ucisă cu o zi înainte de a-și lua permisie. Și asta te distruge într-un fel. Am mers în locul unde a fost ucisă, însă nu am putut merge la înmormântare. Îți distruge sufletul să-ți vezi camarazii murind pe front.  

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro